Despre relativitatea singurătății atunci când ai credință în suflet…

Voi încerca să abordez tema singurătății nu din perspectiva psihologiei sau din punctul de vedere al eului nostru în viața cotidiană. Mai trebuie de menționat și singurătatea ce ne este sortită din clipa nașterii. Mereu am fost adepta ideii: Toată viața suntem singuri. Ne naștem singuri și murim singuri. Unicul care este permanent cu noi, în orice clipă, chiar și în acele momente decisive în destinul unui om, este Dumnezeu.

Ateiștii nu au decât să mă condamne și să îmi judece gândirea mea ortodoxă. Nu mă interesează nimic. Sunt convinsă că unicul Domnul ne însoțește pretutindeni. Chiar dacă avem persoane apropiate sufletului care ne iubesc și pe care le iubim, oricum ele nu pot să știe ce avem în suflet și ce purtăm în el. Din acest considerent abordez singurătatea ca pe un fapt iminent al existenței noastre. Nu suntem singuri, dar totodată spiritul nostru nu poate fi citit de nimeni absolut, numai de Duhul Sfânt. Cei care pătrund în esența noțiunii de singurătate și înțeleg că e un dat inevitabil fiecăruia, pot percepe, de facto, inexistența lui. Pare că mă contrazic? Ba nu! Noi doar, ca atare, nu suntem niciodată singuri, cu noi mereu și pretutindeni este Dumnezeu. Numai că noi, oamenii, din cauza infimității noastre nu putem pătrunde în adâncurile cunoașterii. Prezența fizică a persoanelor în viața noastră este necesară. Omul a fost creat de Cel Atotputernic spre a fi o ființă socială, ferită de izolare, căci Sfânta Scriptură glăsuiește: „Și a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui” (Facere 2,18). Nu vi se pare interesant că, încă din primele momente ale existenței omului, Creatorul său S-a și gândit la efectele singurătății asupra lui, protejându-l de ea?

Deși trăim astăzi într-o societate în care oamenii par să se afle în comuniune cu semenii lor prin intermediul a diferite mijloace și metode, totuși tot mai mulți se plâng de singurătate. Probabil din cauza că așa sunt timpurile și mulți dintre oameni devin tot mai perfizi și falși, iar altă cauză este credința minusculă pe care o au.

Îngrijorătoare mi se pare suferința celor ce trăiesc înconjurați de o mare de semeni, dar au impresia că nu-i iubește nimeni, că viața ori problemele lor nu-i interesează pe ceilalți, simţindu-se excluși social. Uneori, poate că și noi am trăit astfel de sentimente contradictorii. Unele cercetări au ajuns la concluzia că starea de singurătate are urmări nu doar asupra sufletului uman, ci și asupra trupului: studiile au arătat că ariile cerebrale responsabile cu excluderea socială sunt tocmai cele care procesează durerea. Dacă am precizat aceste rezultate științifice, aș dori să le exemplific prin una dintre cele mai emoționante pericope evanghelice, numită sugestiv „vindecarea slăbănogului de la Vitezda”.

Aflăm din cuprinsul ei că Hristos vindecă un om paralitic care, de 38 de ani, aștepta lângă scăldătoarea Vitezda că poate, poate cineva se va milostivi și-l va ajuta să ajungă în apa devenită tămăduitoare după ce îngerul Domnului, din când în când, o tulbura, coborându-se în bazin. Minunea se săvârșea doar cu primul intrat în apă. Ne spune Evanghelia Duminicii că acolo nu se găsea doar el, ci o sumedenie de alți bolnavi, care se îngrămădeau să ajungă primii, ca să ia vindecare. Personajul Evangheliei, fiind singur, rămânea întotdeauna la urmă. Ceilalți îi vor fi consolat: „Lasă, va veni și rândul tău!”. În dorința acerbă de a se tămădui, suferinzii din preajma lui sau rudele lor îl ignorau, aruncându-l într-o dureroasă izolare. Să remarcăm, totuşi, că el nu a deznădăjduit. Deși uitat de toți, personajul minunatei întâmplări nu a contenit să lupte, să creadă, să nădăjduiască. Nu i-a rămas zadarnică așteptarea! La capătul ei s-a întâlnit cu Însuși Hristos-Dumnezeu. Dialogul înfiripat acolo, pe malul scăldătorii Vitezda, între Bunul Mântuitor și acel veteran al răbdării se dovedește de-a dreptul impresionant: „Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan V, 6-8). Ne reține atenția faptul că însinguratul paralitic nu I-a spus Domnului în mod direct: „Da, Doamne, vreau să mă tămăduiesc”, ci: „Doamne, nu am om să mă ajute să ajung în apă”. Nu atât suferința fizică îl chinuia, ci îndeosebi cea sufletească, pricinuită de singurătate.

În ce situație nu ne-am afla niciodată nu trebuie să deznădăjduim și să ne plângem că suntem singuri. Da, singurătatea fizică dăunează sufletului, poate chiar și să-l omoare, dar atât cât este credință, se vor găsi și cei care să ne umple inimile de iubire, liniște și pace.

Sfântul Nicolae Velimirovici spune că „nu trebuie să ne temem atunci când suntem lipsiți de oameni, căci nu suntem singuri. Singur este cel care nu știe de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toți oamenii prieteni. Unul ca acesta și într-o tovărășie cât se poate de numeroasă va spune, cum spun și acum unii: Mă plictisesc! Nu știu ce să mai fac. Toate mă plictisesc cumplit. Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenușă fără foc”.

Trebuie să reținem pentru totdeauna: Chiar dacă ne considerăm că suntem în singurătate, nu este așa, de fapt Dumnezeu ne este alături și poate chiar ne ferește de prieteni falși, de oameni care fizic ar fi lângă noi, însă nu ar putea să ne umple sufletul și cugetul de iubire, armonie și liniște. La momentul potrivit El ne scoate în cale oameni corespunzători nouă sau ne dă înțelepciune să înțelegem cât de bogați suntem când avem sănătate, părinți în viață, copii sănătoși, soți cumpătați și iubitori, rude chibzuite, un acoperiș deasupra capului și o bucată de pâine pe masă.

Singurătatea fără Dumnezeu este cu adevărat un naufragiu personal, dar una petrecută cu și în Hristos ne împrietenește cu Dumnezeu.

De fapt nici nu există singurătate, ea e doar fizică, pe pământ și doar imaginată de noi. Dacă Dumnezeu este în suflet, nu ne putem teme de nimic. Sunt singuri cu adevărat doar cei ce nu au credință.

Or, să îi mulțumim Domnului că ne poartă grija, ne scoate în cale oameni pe potrivă, ne izbăvește de cei falși și răi, ne dă sănătate, ne înconjoară de persoane pe care le iubim și care ne iubesc.

Niște gânduri…

Îmi place să trăiesc și să respir,

Și să zbor pe valurile line,

Să tac profund și să admir

Gândurile-mi cele pline.

Pline de viață și durere,

De lacrimi, zâmbete și dor

Ce nu-mi înfrânge cu putere

Sufletu-mi din lungul zbor.

Trăiesc… Visez și nu mă tem

De moarte plânset și uitare,

Mă tem de viață și blestem,

De suferinți grele și-amare.

Ce sunt? În fine, un destin

Uitat de universul veșnic

Ce înfruntă-n cale un venin

Punând tot lumânări în sfeșnic.

Nu sunt decât nimic în lume,

Un element mărunt, dar nu pustiu,

O soartă poate al cărui nume

Nu l-am știut și nici nu-l știu.

E o poezie din arhiva mea, simplă, dar nu simplistă.

Foi, foițe, foișorele scrise în zadar la locul de munca și în alte birouri…

Mereu eram atacată de o indignare interioară când mă întâlneam cu virusul birocrației. Nu am înțeles, nu înțeleg, nu voi înțelege și deja nici nu vreau să înțeleg presupusa iminență a hârtiilor pe care trebuie să le scriem, să le completăm fără nici un rost. Oare menirea omului e în a scrie mii de file absurde de parcă ar fi un xerox ridicol? N-aș crede… Iarăși e vina celor de la conducere. Chiar de aș dori să îi apăr aidoma unui avocat dement, nu pot! De ce să nu își facă fiecare meseria sa? Profesorul să educe discipolii, să le ofere cât mai multe ,,pârghii” spre cunoștințe și să nu completeze mii de registre și mini registre care sunt cu același conținut, să scrie note informative sau explicative dacă nu a completat o foaie ce mai apoi va fi aruncată; sau să facă planuri de lungă durată, de scurtă durată și tot așa de parcă ar fi meteorologii ce prevăd ploile abundente programate pentru două semestre cu o mică doză de soare vara. Medicul ar trebui să se dedice sănătății oamenilor, dar să nu scrie rețetele în 5-6 exemplare, unul pentru pacient și restul pentru șefii care vin să verifice câți kilometri cu buchii a scris doctorul Cutărescu ca apoi să-l facă una cu pământul și să îi zică: Pentru consultația pacientului vă sunt suficiente 3 minute, restul 20-25 trebuie să completați fișele, registrele etc. Deviza ,,Lucendo allis ego ipse ardeo” (Arzând, luminez altora!” din limba latină) se transformă într-un prostesc: ,,Scriind, ard nu numai eu însumi, ci și îi las pe ceilalți să ardă”. De ce până și preoții au de scris niște formalități poate chiar bizare, au de făcut planuri ca profesorii și posibil să îi lipsească pe enoriași, la fel cum medicii sunt nevoiți să îi lipsească pe pacienți, de acele câteva minute esențiale în care, oferindu-le un ajutor fizic sau spiritual, pot salva vieți și suflete? De ce când mergi să îți rezolvi vreo problemă în oricare instituție de stat sau chiar privată trebuie să scrii la foi de parcă ești Lev Tolstoi finalizând ultimul capitol din ,,Război și pace”? Care este totuși ieșirea din acest tunel prostesc al birocrației? De ce eu nu pot să lucrez liniștită după ce am învățat atâția ani de masterate și doctorate fără a fi implicată în completarea prostiilor scrise? Până și publicarea muncii tale intelectuale cere mii de restricții și necesită atâtea ,,proceduri” aiurite încât îți vine să iei sapa și să mergi să prășești toate dealurile numai să nu ai de-a face cu birocrația. Degrabă și la prașit când vom merge vom completa, cred, vreo zece metri de hârtie ca să ni se ofere ,,marea onoare” de a prelucra solul.

Aceasta este realitatea actuală atât de dură și dezgustătoare. Cauza? Conducerea parvenită și idioții ce stau în fruntea noastră și fac tot posibilul pentru a ne zăpăci ca să uităm că merităm o viață cu mult mai bună. Se pune accentul pe tot și pe toate ce ține de aspentul material, degradare intelectuală, morală și spirituală, omul ca personalitate nu mai valorează nimic, trebuie nimicit, nu merită să primească educație, ajutor medical, spiritual (de la duhovnicul care are și el de completat registre), nu i se cuvine un ajutor juridic, nu trebuie să fie apărat de nimeni. Trebuie de distrus tot potențialul națiunii, de prostit, de făcut demenți pe intelectuali, de îngropat pe toți în hârtii, astfel ca să fie mai ușor decăzuților ,,stricați” la cap să conducă masele. Soluția? O găsim în vechea vorbă: ,,Peștele se strică de la cap, nu de la coadă!” Deja aceasta este o altă temă pe care o voi aborda altădată. Acum revin și eu la completarea ,,pergamentului” modern (Word) 🙂 că altfel nu rezolv nimic.

Bunul-simț absent sau pe cale de dispariție la unii…

Bunul-simț este un paradox în ziua de astăzi. Nu mă voi referi la ,,Bunul-simț ca paradox” de Alexandru Paleologul. Este o scriere filozofică care ajunge la descoperirile senzaționale ca postulatul lui Euclid sau teoria lui Copernic. E prea profund, necesită o gândire incomesurabilă. Voi raporta argumentele la noțiunea pe care o percep chiar și cei ce nu o știu a implementa. Desigur bunul-simț este un concept vast și filozofic aparent inobservabil, însă cere a fi explicat și cultivat din scutece până la bătrânețe. În ziarul Națiunea din 14 aprilie 2012, într-un articol de Remus Constantin Raclău, apare o serie de răspunsuri la întrebarea: Ce este bunul-simț? Unii zic că e rațiune, compasiune, bună înţelegere, altruism, armonie, grijă pentru viitor, prin acţiune în prezent sau mai înseamnă și conștiință, acea parte a memoriei care păstrează înregistrările faptelor noastre, fie ele bune sau rele. „Bunul Simţ s-ar putea defini ca fiind atitudinea de a respecta regulile de convieţuire, gândite pe principiul: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Bunul Simţ ne cere ca în orice situaţie să ne comportăm cu respect, față de noi înşine, față de toţi cei din jur, față de natură şi de mediu, față de tot ceea ce înseamnă viaţă şi suport al vieţii. Bunul Simţ este o măsură a bunei creşteri, a bunei cuviinţe, a respectului pentru cei din jur. Acest lucru depinde de educaţia primită în familie şi este o moştenire de la cei care te-au conceput.” Dacă am defini mai simplu noțiunea menționată mai sus, am putea spune cuvintele lui Alexandru Paleologul: „Bunul Simţ este contrariul prostiei, mai mult chiar decât inteligenţa.” Probabil inteligența se ,,crește” și cu ajutorul unor studii, lecturi, pe când acest simț care ar trebui să fie specific tuturor oamenilor este în sânge, uneori se transmite genetic, alteori se ,,autoeducă”. Mulți au început să-l neglijeze, ba chiar să-l considere o indecență. Da, e o absurditate să crezi astfel, însă ,,tempores” și ,,mores” își fac efectul. Nu mai e ,,la modă” să saluți pe cineva, e mai ,,frumos” să-l faci pe ,,supăratul” și ,,indiferentul”, nu? Atunci când cineva ți se adresează cu respect și bunăvoință îl socoți de prost, așa e? Acestea sunt timpurile de acum când bunul-simț e pe cale de dispariție și mai e inclus în ,,Cartea Roșie” a conduitelor umane. De multe ori în transportul public te bucuri (dacă aș putea spune așa) că nu te-au mușcat, ci doar au ,,lătrat” la tine ca niște imbecili. Când din replica ta fac parte ,,Mulțumesc!”, ,,Cu plăcere!”, ,,Să aveți o zi frumoasă!”, ,,Scuzați-mă!”, ,,Vă sunt recunoscător/ recunoscătoare!”, ,,Poftim!”, la care se mai alătură și bunele maniere, devii un proscris care nu mai are nicio șansă de a fi primit de societate. La serviciu dacă ești responsabil, modest și cu cei șapte ani de acasă (chiar dacă ai mers la școală de șase ani:) ), devii prostul/ proasta transformat(ă) în preșul unui șef idiot ce nu știe nici cine a fost Ion Creangă sau dacă ,,aluzie” e fruct sau legumă, nemaivorbind că nu a auzit ce este educație, bun-simț, inteligență, lectură, omenie etc. Te bucuri măcar că nu a uitat de existența drepturilor omului (cât de umil nu ar fi acesta din urmă) și nu te mai ia și acasă să îi speli lenjeria pentru a te umili. Astfel sunt inșii de acum, societatea și timpul. Unii cu aroganță pot arunca o hârtie cât mai departe de tomberon, iar pe un om îl pot azvârli în cel mai grețos noroi pentru al înjosi. Ce să mai vorbim despre valorile esențiale ale moralului?…

Bunul – simţ este acea trăsătură a omului care îi permite armonizarea cu societatea, cu natura, cu tot ceea ce îl înconjoară; este capacitatea de integrare optimă a fiecărui individ în parte, cu lumea înconjurătoare. Ce fel de fuzionare cu cei din anturajul apropiat dacă unicul lanț trofic existent este relația om-om, iar singurul ecosistem a devenit societatea în care trăim? Bunul -simț într-adevăr s-a transformat în paradox. Oare e chiar atât de dificil să trăim fie și după acest ,,minimum minimorum” al filozofiei existențiale: ,,Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!” ? Ar fi perfect să mai adăugăm în conduita fiecăruia și: ,,Comportă-te așa cum ai dori să se comporte cu tine!” Dar… Probabil e prea ostenitor, mai ales pentru cei cu număr redus de neuroni și cu exces de venin în inimă și pe limbă.

De fapt bunul – simţ este o aptitudine atât de simplă, naturală, firească încât a o explica înseamnă deja să ne depărtăm de sensul său real, … este ca o esenţă preţioasă şi are o „valenţă” atât de subtilă încât nu se poate identifica cu societate de azi și cred că nici cu cea de mâine.

Bunul – simț este un instinct, însă la unii cu siguranță uitat în Epoca de Piatră chiar dacă acum să fii om nu te costă nimic, nici bani, nici aur, nici viață.

Absență…

Am fost ,,absentă” în lumea ,,scrisului”. Uneori e bine să te mai retragi, să ai o limită a exprimării sau, mai bine spus, să te refulezi în propria viață și propriile gânduri. De obicei, când apar griji, probleme, cei cu ,,firea”artistică ,,purced” la un drum lung al creației, însă sunt momente când sufletul dorește răzvrătire, iar mintea – pauză. De fapt, niciodată sufletul nu este în concordanță cu mintea. Sunt unele momente în care ideile caută refugiu în vâltoarea vieții cotidiene, printre vizitele făcute rudelor, printre zarzavaturile pregătite pentru iarnă și momentele ce te ,,izbesc” de rutina vieții. Existența pe acest pământ nu te întreabă ce vrei și ce îți provoacă satisfacție sau dezgust, pur și simplu te poartă pe aripile sale de înger sau demon.

Absența este necesară. Dacă nu ne putem confrunta cu lipsa fizică, ne limităm la absența spirituală. Nu putem ,,încadra” sufletul și gândul în tot și în toate mereu, necontenit. Avem nevoie de acel ,,stop” pentru ca atunci când vom apăsa pe ,,play” să reușim să fim cei cunoscuți de lume, de anturaj și nu mai contează ce face ,,eul” nostru, el trebuie să se ,,conformeze” vieții. Verbul ,,a se conforma” îmi provoacă un pic de dezgust, căci de multe ori a fost repetat de o nimicnicie din planul meu profesional pentru a ne arăta că suntem sclavii sistemului. Nu contează! Nu despre aceasta e vorba! Revenons à nos moutons! Adică, mai bine-zis, revenons a nos idées, la necesitatea și importanța absenței în vâltoarea evenimentelor care nu pot trece pe lângă noi, ci doar prin noi.

Nu vorbesc despre indiferență, e vorba doar despre o abstracție foarte rară de care avem nevoie. Sufletul trebuie protejat, dar, de facto, macar să îl peticim ca să poată face față destinului. Și ideile trebuie cârpite, foarte rar, dar necesită reparație. Fiecare inimă cere retușare, fiecare creier pretinde, câteodată, la o doză de ,,gheață” pentru ca să nu ia foc.

Îmi displace absența, nu îmi este specifică, dar pentru prima oară i-am simțit dulceața.

Am spus și eu la timpul cuvenit…

Nu mai gândesc eu ce va fi, ce-a fost,

Merg tot pe ruine ale sufletului meu,

Vegherea amintirilor de ieri nu are rost

Rămâne să dialoghez cu Dumnezeu.

Că nu înțeleg nimic mă tot prefac

De parcă aș fi nebun la un consult

Demult m-am învățat timid să tac

Nu zic nimic, nu are sens, ascult.

De ani și ani, decenii, secole la rând

Cine adevăr vorbește este doar jignit,

Ba mai rămâne-n temnițe zăcând

Pentru dreptate și că n-a mințit.

Am spus și eu la timpul cuvenit

La un duel cu idioți am mers,

Nu-mi pasă chiar de-am pătimit

Demnitatea-mi niciodată nu am șters.

Încrederea în oameni sau cum să nu devenim ,,pacienți tăcuți” (niște impresii după lectura cărții ,,Pacienta tăcută” de Alex Michaelides)

Trebuie să încep cu unul dintre cele mai importante mottouri ale vieții: ,,Nu da vina pe oameni că te-au dezamăgit, e vina ta că ai avut așteptări prea mari.”

Trăim într-o lume unde totul este relativ, poți să te ,,trezești” cu un cuțit în spate sau chiar în inimă și să nu poți crede nicidecum în ceea ce s-a întâmplat, că cea mai apropiată persoana a putut să te rănească sau să te omoare. Vorbesc din punct de vedere psihologic, dar, Doamne ferește, poate fi și fizic.

Eu nu promovez neîncrederea, trebuie să avem încredere, totodată fiind și realiști, înțelegând că ,,Errare humanum est sed perseverare diabolicum” (A greşi e omenesc, dar a persevera (în greşeli) este diabolic). Noi nu știm cine și ce reprezintă cu adevărat, acea culpă este întâmplătoare, din neștire, sau e comisă conștient, împotriva noastră. De multe ori, când cineva ne dezamăgește, devenim înfuriați, reci, sau ne resemnăm cu ,,ardoare” pribegind în propriul necaz. De fapt, ne este milă de noi, însă e prea târziu. A fost necesar să ne apreciem la justa valoare atunci când încrederea noastră a devenit oarbă și nu a putut să perceapă nicio iotă de realitate. Trebuia să ne trezim la timp, însă nu am dorit. Sunt sigură că fiecare persoană conștientizează foarte bine ,,momentele” de alarmă care parcă ar zice: Ai grijă! Nu e așa cum pare! Te va trăda! Te va dezamăgi! Atunci creierul nostru ,,calcă în picioare” aceste ,,semne”. Apoi, peste un timp, când tăișul trădării ne ,,trezește”, simțim doar durerea și procesul de ,,schilodire” a sufletului.

Așa a fost și în cazul Aliciei, eroina cărții lui Michaelides. Crima comisă de ea a fost ,,trezirea” din inconștienta stare de încredere totală. Autorul face o conexiune cu Alcesta (din opera lui Euripide) care la fel ca Alicia, a ales să păstreze tăcerea după un eveniment tragic prin care a trecut. Această femeie din tragedia antică este cea care o inspiră pe Alicia și leagă cumva evenimentele din carte.

Alcesta este mai curând dramă satirică decît o tragedie, o dramă în care elementele patetice se îmbină cu cele comice. Este vorba de moartea Alcestei, soţia regelui tesalian Admet, moarte pe care Euripide o înfăţişează pe scenă. Apollo obţinuse de la Parce viaţa lui Admet în schimbul altei vieţi, respectiv, Admet își propune soția sa iubitoare în calitate de sacrificiu. Ea nimerește în împărăția lui Hades. Heracles, prietenul lui Admet, o va readuce din infern pe Alcesta. Dar ea a ales să tacă, la fel cum a făcut Alicia. Ambele au fost omorâte de două ori, prima dată când au fost trădate de bărbații pe care i-au iubit mai mult decât viața. Apoi, Alcesta moare fizic, iar Alicia – psihic (după ce comite crima). Cred că pentru Alicia a fost chiar a treia ,,moarte”, deoarece ea încă în copilărie își ,,pierduse” tatăl, după ce el a spus că mai bine murea fiică-sa în accident decât soția, mama fetiței.

Nu încercăm să facem o recenzie sau să examinăm detaliat oprele menționate mai sus, poate, doar provocăm la lectură.

Sunt mai multe aspecte analizabile în scrierile create de Euripide și Michaelides. Ne oprim, însă, la încredere și așteptări. E extrem de dificil să te ,,ții” de acel ,,mijloc” valoros cât aurul, mai ales când sufletul îți este orbit de sentimente. Nu poți gândi ,,la rece”. Nu poți face nimic atât cât nu mai cugeți, ci doar simți. Or, îți construiești un principiu al vieții, cel de a ,,filtra” fiecare emoție ,,orientată” către persoanele ce-ți apar în calea existenței. Există diversitatea de percepții, raționamente, moduri de a acționa plus mentalități. Orice persoană este o individualitate și nu putem ști ce se ,,petrece” în mintea tuturor, deci să fim foare atenți cui îi ,,dăruim” sufletul nostru. George Washington spunea: ,,Fii bine crescut cu toată lumea, dar intim cu câțiva. Și testează-i bine înainte să le oferi încrederea ta.”

Așteptările sunt proiecțiile noastre asupra celorlalți și deobicei sunt superlative, nu cele pe care le ,,posedă” ei. Unii indivizi sunt pe măsura așteptărilor, alții – nu. E de necrezut că Alcesta putea să-și imagineze vreodată că soțul ei iubit o va sacrifica. Aliciei i se părea imposibilă o eventuală trădare a soțului sau răspunsul lui plin de lașitate oferit când a fost întrebat: ,,Mori tu sau moare ea?” A zis doar: ,,Eu vreau să trăiesc”.

Ne trebuie voință să eliminăm asteptările, flexibilitate în gândire ca să întelegem greașeala multor așteptări, acceptarea realității și conștientizarea faptului că celălalt trăiește după propriile lui reguli care foarte rar corespund cu principiile tale, împăcarea cu existența lucrurilor asupra cărora nu avem control și nu depind de noi.

Lucrurile simple devin complicate când aștepți prea multe. Ceea ce distruge cel mai tare viața este imaginea din mintea noastră despre cum ar trebui să ne fie soarta. Nu trebuie să uităm cel important lucru: ne naștem singuri, murim singuri și, de facto, trăim singuri fiindcă nimeni nu știe ce se petrece la noi în minte și în suflet. Unicul care ne știe din interior este Dumnezeu. Deci, în el să avem și încredere. Iar când viața ni se pare grea, nu mai știm cum să acționăm, să avem doar un gând: Fie voia Ta, Doamne!

Punctuația în viață sau despre fiecare sfârșit ce devine început…

În viața noastră suntem ,,aruncați” de Măria Sa Destinul în diverse situații și cazuri. Unele ne doboară, altele ne ,,strâng” ca pe un puzzle nimerit recent la gunoi, dar ,,salvat” de un copil naiv. În ,,gramatica vieții” este foarte important cum utilizăm punctuația. De multe ori uităm să punem punct unde trebuie sau neglijăm manifestarea noastră printr-un semn de exclamare ce ne-ar proteja sufletul de oameni și circumstanțe nefaste.

Decizia potrivită este cea care analizează regulile ce modifică forma interacțiunii noastre cu cei din jur și principiile după care urmează să trăim.

,,Punctuația” vieții este o parte componentă a traiului nostru și, totodată, o ramură a ,,interconexiunii” cu cei din jur, formată dintr-un sistem de ,,semne” spirituale și morale utilizabile zilnic pentru a evita negativismul direcționat de unii, pentru a exclude depresiile, întristările și dezamăgirile.

Așa-zisele ,,semne de punctuație” ale existenței noastre sunt ,,simboluri” ale sufletului și ale minții, rolul lor fundamental fiind acela de a oferi orientare și organizare eficace vieții noastre interioare și exterioare.

Funcția de bază a punctuației în viață (la fel ca în text), este cea delimitativă. Poate delimita principiile din care este format un caracter, poate demarca relații amicale toxice sau are ,,capacitatea” de a ,,parafraza” relațiile amoroase nocive și inutile prin plasarea unui punct în momentul potrivit.

Cu ajutorul ,,punctuației existențiale” se face și delimitarea tipurilor de comunicare cu cei din jur. Dacă persoana este inteligentă și sufletistă, atunci utilizăm toate ,,semnele de punctuației” ale vieții în afară de punct, iar când omul este necioplit, incult, negativist și dăunător psihicului nostru, atunci, fără a sta pe gânduri, utilizăm punctul pentru a preciza finalul ,,intersectării” noastre.

Mai revenim la situații unde punctul este necesar. Acum trecem la ,,implicarea” semnului întrebării în al nostru ,,modus vivendi” 🙂 . Acest ,,indicator” al întrebării se întrebuințează în dialogurile cu Dumnezeu, cu sufletul și conștiința noastră, cu părinții și cu persoanele cele mai scumpe inimii noastre. Semnul întrebării îl folosim cu scopul de a ne afla esența trăirilor, de a primi sfaturi în vreme de necaz și de a pătrunde în credința pe care o avem.

Semnul exclamării în viață se utilizează în orice circumstanță doar pentru a exprima o stare afectivă frumoasă. Atunci când suntem ,,bântuiți” stări urâte, nu folosim decât punctul, astfel ,,alungându-le”.

Punctele de suspensie ale viețuirii pe pământ sunt de folos în indicarea unei pauze în exprimarea sufletului, întrerupe momentan sau definitiv frământările spirituale, oferindu-i posibilitate creierului de a se odihni în singurătate, fără ,,roiurile” de gânduri.

Trecem la analiza altui semn de punctuație, la importanța celor două puncte. Ele anunță enumerarea când dorim să ,,examinăm” toate argumentele ,,pro” și ,,contra” în luarea unei decizii; exlicația – oferită doar persoanelor demne (ceilalți nu necesită explicații, ei cred doar ce vor să creadă, nu ceea ce este cu adevărat) și concluzia stabilită în urma unor lecții oferite de viață.

Punctul și virgula este un semn ce categoric nu poate fi întrebuințat în viață. în cele mai multe cazuri pledăm pentru punct sau virgulă.

Ghilimelele numite și semne ale citării sunt un semn de punctuație care indică reproducerea exactă a unei idei străine care este necesară în ,,restabilirea” cursului corect al vieții. Învățându-ne din greșelile și succesele străine, putem ajunge la un echilibru indispensabil existenței.

Parantezele marchează un adaos explicativ în interiorul unei discuții sau al unei reflecții. În conversații, parantezele sunt folosite doar în caz de necesitate, pentru oameni importanți sufletului. În alte situații de completare cu explicații, parantezele (la fel ca cele două puncte) nu sunt necesare.

Cratima o includem în ,,interiorul” unei discuții pentru a indica o pauză, precedată de o ușoară ridicare a tonului în cazul când avem ,,de-a face” cu pesoane ce au ,,profitat” de bunul simț al nostru și au încercat să ne subestimeze intransigent.

Linia de dialog este specială. Ea merită să fie utilizată în convorbiri productive și benefice cu oameni demni, cordiali.

În sfârșit am ajuns și la ,,cucoana” Virgulă care ne dă atâtea bătăi de cap. Am lăsat-o la urmă, la ,,desert” 🙂 Acest semn se transformă în decizie și se utilizează în delimitarea unei relații interumane în două sau mai multe părți. Viața nu e așa cum ți-o dorești, deoarece, uneori, folosim virgula acolo unde ar trebui de ,,aplicat” punctul. Te lași condus de bunul simț chiar dacă dai peste oamenii nepotriviți. Doar cu timpul devii ,,expert” în punctuația vieții, datorită tuturor experiențelor și greșelilor. Fericirea îți arată partea luminată a vieții, iar tristețea – latura întunecată. Cel mai important lucru e să înveți utilizarea corectă a ,,semnelor de punctuație” le existenței umane și să nu-ți pierzi credința, să nu devii un om rece cu un ,,punct” înnegrit în loc de suflet.

Sunt femei care stau lângă un bărbat chiar dacă sunt lovite, umilite. Ele cred că într-o zi va avea loc o schimbare și în relație tot folosesc virgulă după virgulă. Cât de mult greșesc aceste femei! Nu are rost să stai lângă un om care te înjosește fără să aibă remușcări! Este ilogic să stai cu cineva care îți provoacă durere. De asemenea reprezintă o absurditate să fii prieten cu cineva care este perfid și te desconsideră. Dacă nu pui punct unde trebuie, te prefaci într-un om suferind, îți pierzi liniștea și sufletul, uiți de tot și te ții de virgula fatală, de oamenii care nu au nicio valoare, ci sunt doar niște nimicnicii trecătoare prin fața vieții tale.

Punctul e un nou început. Lași un pic de loc liber, faci pauză, apoi treci la un alineat nou al destinului. Spre deosebire de oameni și de tine, Dumnezeu știe ce să-ți ofere. Fiecare suferință, fiecare virgulă pusă nu la locul ei, sunt urmate de un alt ,,rând”, de o viață nouă pe care Dumnezeu ți-o oferă. Orizontul există cu scopul de a privi dincolo de el. Soarta e un orizont, nu se sfârșește în momentul când crezi că nu mai poți continua, abia atunci se începe frumosul. Numai dacă ai credință și speranță, Domnul te ridică de jos, te ia în brațele sale, te ajută să mergi mai departe până te înveți să utilizezi corect semnele de punctuație ale vieții. Nu trebuie să ne intereseze ce cred alții despre noi, contează doar părerea lui Dumnezeu.

Despre vocație și soarta ei tristă…

Aș dori să-mi încep articolul cu un citat de Viktor Frankl:

,,Toţi avem o anumită vocaţie sau misiune în viaţă, toţi trebuie să îndeplinim o sarcină concretă care cere să fie dusă la capăt. În această privinţă, omul nu poate fi înlocuit, şi nici viaţa lui nu se poate repeta, aşadar sarcina fiecăruia este unică, la fel ca şi ocazia de a o realiza.”

Fiecare om își are misiunea sa pe care trebuie să o realizeze cu toată inima. Mă voi referi la ceea ce ține de activitatea profesională. Toți au vocație, cineva are predispoziție pentru domeniul medicinii, altul – pentru domeniul pedagogiei sau al ingineriei. O persoană adoră să scrie romane, pe când altcineva are predilecția de a fi brutar sau sudor. Ce este vocația? Ca deobicei, vedem ce ne spune DEX-ul:

,,VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine, chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie. ”

Chemarea mea a fost filologia. Mi-am dorit din copilărie să fiu profesoară. Cel mai important, am vrut să activez la universitate pentru a putea lucra cu adulții. Știam că realizarea acestui vis necesită multă muncă și dedicație. Nu am ezitat nicio secundă. Am tot învățat, am tot ,,sucit” mintea și puterile pentru a deveni Cineva în domeniul ales. Așa au trecut anii, pare-mi-se, cu viteza luminii. Am ajuns unde mi-am propus. Dar… Surpriză!!! La noi în țară nu corespunde deloc vocația, dorința de a face ceea ce îți place și îți reușește cu munca zilnică, respectul și satisfacția morală, materială. Cred că sistemul a confundat ceva, a fost vreo ,,explozie” socială și toți s-au amestecat, încurcând vocația cu locul de muncă pe care în au. Să nu uităm că mai există persoane care nu au nicio vocație (sau nu vor s-o aibă), sunt foarte puțini, cred vreo câteva procente. Respectiv, acest procentaj își imaginează cu ardoare că are vocație de mare specialist, plus la aceasta, de iscusit manager oficial și neoficial (al minților și sufletelor).

Am înțeles multe pe parcursul anilor de activitate. Am fost naivă (probabil prea naivă pentru țara în care m-am născut și mi-am făcut studiile). În spațiul postsovietic vocația nu are nicio treabă cu profesia și respectul. Aici nu există decât nepotism și parvenire. Iar dacă cineva vede că ai chemarea pentru ceea ce faci, chiar îți reușește, atunci încearcă să te distrugă pentru a nu fi, Doamne ferește, mai bun decât el sau ea.

De nenumărate ori mă tot gândeam la Occident. Oare dacă m-aș fi născut acolo, aș fi făcut studiile și aș fi lucrat în domeniul care îmi place la nebunie, ar fi apreciat statul această predispoziție pentru a fi util țării? Cred că da. Nu există acolo manipularea psihologică și complexarea personalului. Da, pot fi abateri, dar nu o normă cum este la noi.

Probabil un factor decisiv este și invidia. De ce să susținem ce cineva bun în ceea ce face? De ce să-l promovăm, să-l lăudăm? Nu, mai bine îi ,,deteriorăm” starea psihică pentru ai ,,sădi” neîncrederea în propria persoană, ca la un moment dat să-și zică: Poate chiar sunt prost/proastă așa cum mi se zice? În acel moment uiți de aspirație, de vocație, de satisfacția pe care o ai când faci ceea ce-ți place în domeniul profesional. Se creează, cu timpul, chiar o repulsie. Ai, uneori, impresia că niciodată cu îți va mai plăcea ceea ce faci. De ce? Din cauza că ai fost lipsit nu numai de satisfacția materială (ceea ce nu ai niciodată la noi în țară dacă duci o viață cinstită), dar și de satisfacția intelectuală. Au încercat să-ți refuleze vocația și să-ți implanteze neîncrederea în sine. E dificil să duci această luptă, dar niciodată nu trebuie să-ți pierzi cei mai buni aliați: credința și creșterea ta personală. Atât timp cât crezi în Dumnezeu și aspiri spre dezvoltarea ta intelectuală continuă, ai o multitudine de posibilități. Chiar dacă lăsăm să ne fie ,,schilodită” dragostea față de ceea ce facem mai bine, nu trebuie să ne autodistrugem. Mergem înainte cu dorința de rezista în lumea mare, de a veni Cineva în domeniul profesional. Părăsind țara, renunțând la tot ce am făcut, nu este exclus să ne construim un început nou și să descoperim în noi ceva la fel de bun, cum ar fi vocația și pentru alte meserii. De ce nu aș fi un frizer bun? Îmi place și asta, dar nu am dat importanță, din cauza că pentru mine altceva avea prioritate. Însă profesia mea rămâne ,,visul idiotului” ce mă va însoți pe toată calea vieții. Sunt sigură că vocația este un dar de la Dumnezeu și nu trebuie să neglijăm ce este dat de sus chiar dacă viața ne aruncă în brațele altor meserii.

Părintele Paisie Agioritul spunea (Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 175-176):

,,Fiecare profesie se poate sfinţi. Un medic, de pildă, nu trebuie să uite că în medicină cel mai mult ajută harul lui Dumnezeu. De aceea să încerce să devină vas al harului dumnezeiesc. Medicul care este şi un creştin bun, în paralel cu profesia lui, îi ajută pe bolnavi cu bunătatea şi credinţa sa, pentru că îi încurajează pe aceia să-şi înfrunte boala cu încredere în Dumnezeu, în cazul unei boli grave îi poate spune bolnavului: „Ştiinţa a avansat până aici. De aici încolo există şi Dumnezeu, Care face minuni”.

Sau, de pildă, dascălul trebuie să se străduiască să-şi facă cu bucurie slujba sa de învăţător şi să-i ajute pe copii pentru a renaşte duhovniceşte, lucru pe care nu au posibilitatea să-l facă toti părinţii, chiar dacă au intenţie bună. De asemenea, să aibă grijă ca, pe lângă cunoştinţele pe care le învaţă, copiii să devină şi oameni buni. Altfel, la ce va folosi învăţătura de carte?

Societatea are nevoie de oameni corecţi, care să-şi facă meseria cum trebuie, oricare ar fi ea. Învăţătorul nu trebuie să se limiteze numai la examinarea elevilor, ci să aibă în vedere şi calităţile lor, cum ar fi evlavia, bunătatea, mărimea de suflet, notele puse de Dumnezeu nu se potrivesc întotdeauna cu cele puse de învăţători. Se poate ca nota patru a unui copil să fie zece la Dumnezeu, iar nota zece a altuia la Dumnezeu să fie patru.”

Dacă vorbim despre un profesor, atunci nu trebuie să uităm că în afară de disciplina pe care o predă, mentorul mai e și ,,sculptorul” fiecărui suflet. În activitatea mea, mereu am uitilizat ca idee de bază cuvintele spuse de profesoara mea de limbă și literatură română din școală: ,,Nu toți veți fi filologi, oameni de știință, însă toți trebuie să fiți, în primul rând, Oameni.” M-am axat întotdeauna pe acest principiu: să cultivez omenia, bunul simț, un fir de inteligență lăuntrică în fiecare dintre discipolii mei. Pentru mine era o victorie profesională atunci când și cel mai răutăcios și neascultător student conștientiza greașeala sa, faptele sale uneori chiar mizerabile. Când o persoană a venit și mi-a zis după două semestre de luptă reciprocă 🙂 : ,,Doamnă, știți, eu m-am gândit la ce mi-ați zis dumneavoastră în privința comportamentului meu urât. Chiar aveți dreptate, trebuie să fiu altfel, mai bun, atât cu dumneavoastră, cât și cu ceilalți.”

Sau:

,,Doamnă, cât de obraznic am fost, oricum m-ați tratat cu bunătate, nu v-ați lăsat la nivelul răutății mele.”

Ori:

,,Mulțumim pentru atitudinea omenească față de noi!”

Acesta este trumful profesional și menirea vocației – de a ,,sculpta” un Om din fiecare discipol.

Mereu intram cu această misiune în auditoriu. În acel moment uitam de toată denigrarea ce se revărsase asupra mea din partea celora, care, probabil, demult au uitat de Omenie, de obiectivele lor profesionale și colegiale, de fapt, nu sunt sigură dacă le-au avut vreodată.

Am trăit acel citat al lui Rumi: ,,Când faci lucrurile din sufletul tău, simți un fluviu care curge prin tine, o bucurie.” Acum, însă, doresc să mă întorc la subiectul despre soarta tristă a vocației și rezultatele ei. La noi în țară consecințele sunt crâncene și devastatoare. Invidie, ură, dușmănie, lipsă de satisfacție spirituală și materială, acestea sunt unele din urmările negative ale aptitudinii pentru un anumit domeniu de activitate. Sigur, pe lângă fluxul pozitiv, mai există și această latură destructivă. Demulte ori, după cum menționează Joseph Campbell: ,,„Trebuie să fim dispuși să renunțăm la viața pe care am plănuit-o pentru a avea viața care ne așteaptă.”

Să-L lăsăm pe Dumnezeu să decidă cum să procedeze cu darul pe care ni l-a dat – vocația. Astfel, vom afla și rostul nostru veridic.

Despre inamiciție sau cum unii români îi văd pe basarabeni…

Astazi nu aveam de dimineață nici inspirație și nici dispoziție, mă simt cam rău. Însă nu am putut să rămân indiferentă față de niște replici la adresa mea și a moldovenilor de peste Prut. Inițial, nu am dorit să găsesc loc pe blogul meu la politică sau alte chestii nu chiar plăcute. Astăzi nu am rezistat. Sunt nevoită să scriu.

Nu voi vorbi despre toată discuția mea cu un domn care ,,s-a aninat” de comentariile mele de pe facebook dintr-un grup despre cărți. Voi menționa doar câteva dintre ,,ideile” lui, fac abstracție de ironia și bataia de joc cu care mi s-a adresat doar pentru că sunt din Republica Moldova. Revenim la subiect:

,,Dragă, dacă ai noștri sînt cum sînt, ai voștri bat toate recordurile! Noroc cu ucrainenii de alături, că v-au luat-o înapoi, că altfel tot ultimii ați fi fost și azi în Europa…”

,,Acum, ceva mai serios, sînt stupefiat de ce puțin mă înteleg cu oamenii ăștia de peste Prut! Eu zic una, iar ei, in cor, inteleg alta si imediat încep să protesteze!”

,,Ce stiu e că nivelul socio-cultural e scăzut.”

Bine, nu pot să îi reproșez acestui ,,nene” (e un om mai în vârstă) că nu trăim rău sau că suntem cei mai buni. Fiecare țară (cu tot cu cetățenii săi) își are problemele sale. Dar nu înțeleg un lucru: De unde atâta ură, negativism și grandomanie când se abordează problema basarabenilor? Oare nu tot suntem oameni? Ba mai mult, avem și aceeași istorie comună. Mereu am sesizat un dispreț la adresa noastră din partea fraților români. Nu pot să zic, nu toți sunt la fel, dar o mare parte au aceeași atitudine. Am cunoscuți reali și virtuali din România, chiar cel mai bun prieten de suflet, omul care mă susține și îmi este alături în cele mai dificile situații este român (de fapt un bunic de-al lui a fost din Basarabia 🙂 ). Mă bucur că sunt persoane bune, comunicabile, însă mă descurajez totalmente când ,,dau” de cei cu atitudine negativă. Știți cum ar fi la noi, între românii de pe ambele maluri ale Prutului? Cam așa:

O mamă a născut doi copii gemeni. La maternitate, i-a fost luat unul din copii. Medicii gasise o familie care au dorit să cumpere acel bebeluș. În fine, unul crește cu mama, altul – în familia adoptivă, apoi prin orfelinate și iar în familie adoptivă. A devenit adult, a dorit să își cunoască mama și fratele. S-au cunoscut. Fratele, neștiind ce e viața de orfan printre străini, nu l-a putut agrea, totodată, văzând în el o ,,concurență” în ,,goana” după iubirea mamei. Trăiesc ei așa: unul – în casa părintească, altul – cu chirie prin lumea mare. Ambii lucrează, ambii își au familia sa, doar că fratele moștenirea tot încearcă să agonisească bani pentru reparație, celălalt are visul de a-și cumpăra o casă. Rar merg în ospeție unul la altul. ,,Orfanul” ar dori să se apropie sufletește de frate-său, însă acela se teme că reparația lui nu va fi atât de bună cum va fi casa nouă cumpărată de ,,geamăn”. Și trăiesc așa în depărtare, realizând că traiul ambilor în casa părintească este doar o utopie.

Cam aceasta este situația noastră. Nu avem nevoie să trăim în aceeași casă, doar să ne ajutăm reciproc pentru a face reparație și a cumpăra o casă (metaforic vorbind). În principiu, suntem același sânge amestecat cu gene turcești, poloneze, tătărești, rusești și ale altor națiuni care la timpul lor ne-au cotropit și ne-au invadat. Nu contează dacă sarmalele sunt făcute ca la turci, sau au forma pe care o facem noi, moldovenii, ca la ruși. Chiar nu mă interesează dacă aceeași salată în România se numeste ,,Boeuf”, iar în Republica Moldova, de fapt, e ,,Olivie” sau dacă la noi e zeamă, dar la voi e ciorbă de pui.

Vreau să nu mai luăm în considerare ,,uscăturile” din societate și din noi, să nu mai fim ,,ruși” sau nu știu mai cum, să nu ne mai denigrăm reciproc, ci să reușim să construim acea societate și cultură pe care alții au distrus-o. Contează doar Omul din om, în rest, nu are importanță.