Aș dori să-mi încep articolul cu un citat de Viktor Frankl:
,,Toţi avem o anumită vocaţie sau misiune în viaţă, toţi trebuie să îndeplinim o sarcină concretă care cere să fie dusă la capăt. În această privinţă, omul nu poate fi înlocuit, şi nici viaţa lui nu se poate repeta, aşadar sarcina fiecăruia este unică, la fel ca şi ocazia de a o realiza.”
Fiecare om își are misiunea sa pe care trebuie să o realizeze cu toată inima. Mă voi referi la ceea ce ține de activitatea profesională. Toți au vocație, cineva are predispoziție pentru domeniul medicinii, altul – pentru domeniul pedagogiei sau al ingineriei. O persoană adoră să scrie romane, pe când altcineva are predilecția de a fi brutar sau sudor. Ce este vocația? Ca deobicei, vedem ce ne spune DEX-ul:
,,VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine, chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie. ”
Chemarea mea a fost filologia. Mi-am dorit din copilărie să fiu profesoară. Cel mai important, am vrut să activez la universitate pentru a putea lucra cu adulții. Știam că realizarea acestui vis necesită multă muncă și dedicație. Nu am ezitat nicio secundă. Am tot învățat, am tot ,,sucit” mintea și puterile pentru a deveni Cineva în domeniul ales. Așa au trecut anii, pare-mi-se, cu viteza luminii. Am ajuns unde mi-am propus. Dar… Surpriză!!! La noi în țară nu corespunde deloc vocația, dorința de a face ceea ce îți place și îți reușește cu munca zilnică, respectul și satisfacția morală, materială. Cred că sistemul a confundat ceva, a fost vreo ,,explozie” socială și toți s-au amestecat, încurcând vocația cu locul de muncă pe care în au. Să nu uităm că mai există persoane care nu au nicio vocație (sau nu vor s-o aibă), sunt foarte puțini, cred vreo câteva procente. Respectiv, acest procentaj își imaginează cu ardoare că are vocație de mare specialist, plus la aceasta, de iscusit manager oficial și neoficial (al minților și sufletelor).
Am înțeles multe pe parcursul anilor de activitate. Am fost naivă (probabil prea naivă pentru țara în care m-am născut și mi-am făcut studiile). În spațiul postsovietic vocația nu are nicio treabă cu profesia și respectul. Aici nu există decât nepotism și parvenire. Iar dacă cineva vede că ai chemarea pentru ceea ce faci, chiar îți reușește, atunci încearcă să te distrugă pentru a nu fi, Doamne ferește, mai bun decât el sau ea.
De nenumărate ori mă tot gândeam la Occident. Oare dacă m-aș fi născut acolo, aș fi făcut studiile și aș fi lucrat în domeniul care îmi place la nebunie, ar fi apreciat statul această predispoziție pentru a fi util țării? Cred că da. Nu există acolo manipularea psihologică și complexarea personalului. Da, pot fi abateri, dar nu o normă cum este la noi.
Probabil un factor decisiv este și invidia. De ce să susținem ce cineva bun în ceea ce face? De ce să-l promovăm, să-l lăudăm? Nu, mai bine îi ,,deteriorăm” starea psihică pentru ai ,,sădi” neîncrederea în propria persoană, ca la un moment dat să-și zică: Poate chiar sunt prost/proastă așa cum mi se zice? În acel moment uiți de aspirație, de vocație, de satisfacția pe care o ai când faci ceea ce-ți place în domeniul profesional. Se creează, cu timpul, chiar o repulsie. Ai, uneori, impresia că niciodată cu îți va mai plăcea ceea ce faci. De ce? Din cauza că ai fost lipsit nu numai de satisfacția materială (ceea ce nu ai niciodată la noi în țară dacă duci o viață cinstită), dar și de satisfacția intelectuală. Au încercat să-ți refuleze vocația și să-ți implanteze neîncrederea în sine. E dificil să duci această luptă, dar niciodată nu trebuie să-ți pierzi cei mai buni aliați: credința și creșterea ta personală. Atât timp cât crezi în Dumnezeu și aspiri spre dezvoltarea ta intelectuală continuă, ai o multitudine de posibilități. Chiar dacă lăsăm să ne fie ,,schilodită” dragostea față de ceea ce facem mai bine, nu trebuie să ne autodistrugem. Mergem înainte cu dorința de rezista în lumea mare, de a veni Cineva în domeniul profesional. Părăsind țara, renunțând la tot ce am făcut, nu este exclus să ne construim un început nou și să descoperim în noi ceva la fel de bun, cum ar fi vocația și pentru alte meserii. De ce nu aș fi un frizer bun? Îmi place și asta, dar nu am dat importanță, din cauza că pentru mine altceva avea prioritate. Însă profesia mea rămâne ,,visul idiotului” ce mă va însoți pe toată calea vieții. Sunt sigură că vocația este un dar de la Dumnezeu și nu trebuie să neglijăm ce este dat de sus chiar dacă viața ne aruncă în brațele altor meserii.
Părintele Paisie Agioritul spunea (Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 175-176):
,,Fiecare profesie se poate sfinţi. Un medic, de pildă, nu trebuie să uite că în medicină cel mai mult ajută harul lui Dumnezeu. De aceea să încerce să devină vas al harului dumnezeiesc. Medicul care este şi un creştin bun, în paralel cu profesia lui, îi ajută pe bolnavi cu bunătatea şi credinţa sa, pentru că îi încurajează pe aceia să-şi înfrunte boala cu încredere în Dumnezeu, în cazul unei boli grave îi poate spune bolnavului: „Ştiinţa a avansat până aici. De aici încolo există şi Dumnezeu, Care face minuni”.
Sau, de pildă, dascălul trebuie să se străduiască să-şi facă cu bucurie slujba sa de învăţător şi să-i ajute pe copii pentru a renaşte duhovniceşte, lucru pe care nu au posibilitatea să-l facă toti părinţii, chiar dacă au intenţie bună. De asemenea, să aibă grijă ca, pe lângă cunoştinţele pe care le învaţă, copiii să devină şi oameni buni. Altfel, la ce va folosi învăţătura de carte?
Societatea are nevoie de oameni corecţi, care să-şi facă meseria cum trebuie, oricare ar fi ea. Învăţătorul nu trebuie să se limiteze numai la examinarea elevilor, ci să aibă în vedere şi calităţile lor, cum ar fi evlavia, bunătatea, mărimea de suflet, notele puse de Dumnezeu nu se potrivesc întotdeauna cu cele puse de învăţători. Se poate ca nota patru a unui copil să fie zece la Dumnezeu, iar nota zece a altuia la Dumnezeu să fie patru.”
Dacă vorbim despre un profesor, atunci nu trebuie să uităm că în afară de disciplina pe care o predă, mentorul mai e și ,,sculptorul” fiecărui suflet. În activitatea mea, mereu am uitilizat ca idee de bază cuvintele spuse de profesoara mea de limbă și literatură română din școală: ,,Nu toți veți fi filologi, oameni de știință, însă toți trebuie să fiți, în primul rând, Oameni.” M-am axat întotdeauna pe acest principiu: să cultivez omenia, bunul simț, un fir de inteligență lăuntrică în fiecare dintre discipolii mei. Pentru mine era o victorie profesională atunci când și cel mai răutăcios și neascultător student conștientiza greașeala sa, faptele sale uneori chiar mizerabile. Când o persoană a venit și mi-a zis după două semestre de luptă reciprocă 🙂 : ,,Doamnă, știți, eu m-am gândit la ce mi-ați zis dumneavoastră în privința comportamentului meu urât. Chiar aveți dreptate, trebuie să fiu altfel, mai bun, atât cu dumneavoastră, cât și cu ceilalți.”
Sau:
,,Doamnă, cât de obraznic am fost, oricum m-ați tratat cu bunătate, nu v-ați lăsat la nivelul răutății mele.”
Ori:
,,Mulțumim pentru atitudinea omenească față de noi!”
Acesta este trumful profesional și menirea vocației – de a ,,sculpta” un Om din fiecare discipol.
Mereu intram cu această misiune în auditoriu. În acel moment uitam de toată denigrarea ce se revărsase asupra mea din partea celora, care, probabil, demult au uitat de Omenie, de obiectivele lor profesionale și colegiale, de fapt, nu sunt sigură dacă le-au avut vreodată.
Am trăit acel citat al lui Rumi: ,,Când faci lucrurile din sufletul tău, simți un fluviu care curge prin tine, o bucurie.” Acum, însă, doresc să mă întorc la subiectul despre soarta tristă a vocației și rezultatele ei. La noi în țară consecințele sunt crâncene și devastatoare. Invidie, ură, dușmănie, lipsă de satisfacție spirituală și materială, acestea sunt unele din urmările negative ale aptitudinii pentru un anumit domeniu de activitate. Sigur, pe lângă fluxul pozitiv, mai există și această latură destructivă. Demulte ori, după cum menționează Joseph Campbell: ,,„Trebuie să fim dispuși să renunțăm la viața pe care am plănuit-o pentru a avea viața care ne așteaptă.”
Să-L lăsăm pe Dumnezeu să decidă cum să procedeze cu darul pe care ni l-a dat – vocația. Astfel, vom afla și rostul nostru veridic.