Am spus și eu la timpul cuvenit…

Nu mai gândesc eu ce va fi, ce-a fost,

Merg tot pe ruine ale sufletului meu,

Vegherea amintirilor de ieri nu are rost

Rămâne să dialoghez cu Dumnezeu.

Că nu înțeleg nimic mă tot prefac

De parcă aș fi nebun la un consult

Demult m-am învățat timid să tac

Nu zic nimic, nu are sens, ascult.

De ani și ani, decenii, secole la rând

Cine adevăr vorbește este doar jignit,

Ba mai rămâne-n temnițe zăcând

Pentru dreptate și că n-a mințit.

Am spus și eu la timpul cuvenit

La un duel cu idioți am mers,

Nu-mi pasă chiar de-am pătimit

Demnitatea-mi niciodată nu am șters.

Încrederea în oameni sau cum să nu devenim ,,pacienți tăcuți” (niște impresii după lectura cărții ,,Pacienta tăcută” de Alex Michaelides)

Trebuie să încep cu unul dintre cele mai importante mottouri ale vieții: ,,Nu da vina pe oameni că te-au dezamăgit, e vina ta că ai avut așteptări prea mari.”

Trăim într-o lume unde totul este relativ, poți să te ,,trezești” cu un cuțit în spate sau chiar în inimă și să nu poți crede nicidecum în ceea ce s-a întâmplat, că cea mai apropiată persoana a putut să te rănească sau să te omoare. Vorbesc din punct de vedere psihologic, dar, Doamne ferește, poate fi și fizic.

Eu nu promovez neîncrederea, trebuie să avem încredere, totodată fiind și realiști, înțelegând că ,,Errare humanum est sed perseverare diabolicum” (A greşi e omenesc, dar a persevera (în greşeli) este diabolic). Noi nu știm cine și ce reprezintă cu adevărat, acea culpă este întâmplătoare, din neștire, sau e comisă conștient, împotriva noastră. De multe ori, când cineva ne dezamăgește, devenim înfuriați, reci, sau ne resemnăm cu ,,ardoare” pribegind în propriul necaz. De fapt, ne este milă de noi, însă e prea târziu. A fost necesar să ne apreciem la justa valoare atunci când încrederea noastră a devenit oarbă și nu a putut să perceapă nicio iotă de realitate. Trebuia să ne trezim la timp, însă nu am dorit. Sunt sigură că fiecare persoană conștientizează foarte bine ,,momentele” de alarmă care parcă ar zice: Ai grijă! Nu e așa cum pare! Te va trăda! Te va dezamăgi! Atunci creierul nostru ,,calcă în picioare” aceste ,,semne”. Apoi, peste un timp, când tăișul trădării ne ,,trezește”, simțim doar durerea și procesul de ,,schilodire” a sufletului.

Așa a fost și în cazul Aliciei, eroina cărții lui Michaelides. Crima comisă de ea a fost ,,trezirea” din inconștienta stare de încredere totală. Autorul face o conexiune cu Alcesta (din opera lui Euripide) care la fel ca Alicia, a ales să păstreze tăcerea după un eveniment tragic prin care a trecut. Această femeie din tragedia antică este cea care o inspiră pe Alicia și leagă cumva evenimentele din carte.

Alcesta este mai curând dramă satirică decît o tragedie, o dramă în care elementele patetice se îmbină cu cele comice. Este vorba de moartea Alcestei, soţia regelui tesalian Admet, moarte pe care Euripide o înfăţişează pe scenă. Apollo obţinuse de la Parce viaţa lui Admet în schimbul altei vieţi, respectiv, Admet își propune soția sa iubitoare în calitate de sacrificiu. Ea nimerește în împărăția lui Hades. Heracles, prietenul lui Admet, o va readuce din infern pe Alcesta. Dar ea a ales să tacă, la fel cum a făcut Alicia. Ambele au fost omorâte de două ori, prima dată când au fost trădate de bărbații pe care i-au iubit mai mult decât viața. Apoi, Alcesta moare fizic, iar Alicia – psihic (după ce comite crima). Cred că pentru Alicia a fost chiar a treia ,,moarte”, deoarece ea încă în copilărie își ,,pierduse” tatăl, după ce el a spus că mai bine murea fiică-sa în accident decât soția, mama fetiței.

Nu încercăm să facem o recenzie sau să examinăm detaliat oprele menționate mai sus, poate, doar provocăm la lectură.

Sunt mai multe aspecte analizabile în scrierile create de Euripide și Michaelides. Ne oprim, însă, la încredere și așteptări. E extrem de dificil să te ,,ții” de acel ,,mijloc” valoros cât aurul, mai ales când sufletul îți este orbit de sentimente. Nu poți gândi ,,la rece”. Nu poți face nimic atât cât nu mai cugeți, ci doar simți. Or, îți construiești un principiu al vieții, cel de a ,,filtra” fiecare emoție ,,orientată” către persoanele ce-ți apar în calea existenței. Există diversitatea de percepții, raționamente, moduri de a acționa plus mentalități. Orice persoană este o individualitate și nu putem ști ce se ,,petrece” în mintea tuturor, deci să fim foare atenți cui îi ,,dăruim” sufletul nostru. George Washington spunea: ,,Fii bine crescut cu toată lumea, dar intim cu câțiva. Și testează-i bine înainte să le oferi încrederea ta.”

Așteptările sunt proiecțiile noastre asupra celorlalți și deobicei sunt superlative, nu cele pe care le ,,posedă” ei. Unii indivizi sunt pe măsura așteptărilor, alții – nu. E de necrezut că Alcesta putea să-și imagineze vreodată că soțul ei iubit o va sacrifica. Aliciei i se părea imposibilă o eventuală trădare a soțului sau răspunsul lui plin de lașitate oferit când a fost întrebat: ,,Mori tu sau moare ea?” A zis doar: ,,Eu vreau să trăiesc”.

Ne trebuie voință să eliminăm asteptările, flexibilitate în gândire ca să întelegem greașeala multor așteptări, acceptarea realității și conștientizarea faptului că celălalt trăiește după propriile lui reguli care foarte rar corespund cu principiile tale, împăcarea cu existența lucrurilor asupra cărora nu avem control și nu depind de noi.

Lucrurile simple devin complicate când aștepți prea multe. Ceea ce distruge cel mai tare viața este imaginea din mintea noastră despre cum ar trebui să ne fie soarta. Nu trebuie să uităm cel important lucru: ne naștem singuri, murim singuri și, de facto, trăim singuri fiindcă nimeni nu știe ce se petrece la noi în minte și în suflet. Unicul care ne știe din interior este Dumnezeu. Deci, în el să avem și încredere. Iar când viața ni se pare grea, nu mai știm cum să acționăm, să avem doar un gând: Fie voia Ta, Doamne!

Punctuația în viață sau despre fiecare sfârșit ce devine început…

În viața noastră suntem ,,aruncați” de Măria Sa Destinul în diverse situații și cazuri. Unele ne doboară, altele ne ,,strâng” ca pe un puzzle nimerit recent la gunoi, dar ,,salvat” de un copil naiv. În ,,gramatica vieții” este foarte important cum utilizăm punctuația. De multe ori uităm să punem punct unde trebuie sau neglijăm manifestarea noastră printr-un semn de exclamare ce ne-ar proteja sufletul de oameni și circumstanțe nefaste.

Decizia potrivită este cea care analizează regulile ce modifică forma interacțiunii noastre cu cei din jur și principiile după care urmează să trăim.

,,Punctuația” vieții este o parte componentă a traiului nostru și, totodată, o ramură a ,,interconexiunii” cu cei din jur, formată dintr-un sistem de ,,semne” spirituale și morale utilizabile zilnic pentru a evita negativismul direcționat de unii, pentru a exclude depresiile, întristările și dezamăgirile.

Așa-zisele ,,semne de punctuație” ale existenței noastre sunt ,,simboluri” ale sufletului și ale minții, rolul lor fundamental fiind acela de a oferi orientare și organizare eficace vieții noastre interioare și exterioare.

Funcția de bază a punctuației în viață (la fel ca în text), este cea delimitativă. Poate delimita principiile din care este format un caracter, poate demarca relații amicale toxice sau are ,,capacitatea” de a ,,parafraza” relațiile amoroase nocive și inutile prin plasarea unui punct în momentul potrivit.

Cu ajutorul ,,punctuației existențiale” se face și delimitarea tipurilor de comunicare cu cei din jur. Dacă persoana este inteligentă și sufletistă, atunci utilizăm toate ,,semnele de punctuației” ale vieții în afară de punct, iar când omul este necioplit, incult, negativist și dăunător psihicului nostru, atunci, fără a sta pe gânduri, utilizăm punctul pentru a preciza finalul ,,intersectării” noastre.

Mai revenim la situații unde punctul este necesar. Acum trecem la ,,implicarea” semnului întrebării în al nostru ,,modus vivendi” 🙂 . Acest ,,indicator” al întrebării se întrebuințează în dialogurile cu Dumnezeu, cu sufletul și conștiința noastră, cu părinții și cu persoanele cele mai scumpe inimii noastre. Semnul întrebării îl folosim cu scopul de a ne afla esența trăirilor, de a primi sfaturi în vreme de necaz și de a pătrunde în credința pe care o avem.

Semnul exclamării în viață se utilizează în orice circumstanță doar pentru a exprima o stare afectivă frumoasă. Atunci când suntem ,,bântuiți” stări urâte, nu folosim decât punctul, astfel ,,alungându-le”.

Punctele de suspensie ale viețuirii pe pământ sunt de folos în indicarea unei pauze în exprimarea sufletului, întrerupe momentan sau definitiv frământările spirituale, oferindu-i posibilitate creierului de a se odihni în singurătate, fără ,,roiurile” de gânduri.

Trecem la analiza altui semn de punctuație, la importanța celor două puncte. Ele anunță enumerarea când dorim să ,,examinăm” toate argumentele ,,pro” și ,,contra” în luarea unei decizii; exlicația – oferită doar persoanelor demne (ceilalți nu necesită explicații, ei cred doar ce vor să creadă, nu ceea ce este cu adevărat) și concluzia stabilită în urma unor lecții oferite de viață.

Punctul și virgula este un semn ce categoric nu poate fi întrebuințat în viață. în cele mai multe cazuri pledăm pentru punct sau virgulă.

Ghilimelele numite și semne ale citării sunt un semn de punctuație care indică reproducerea exactă a unei idei străine care este necesară în ,,restabilirea” cursului corect al vieții. Învățându-ne din greșelile și succesele străine, putem ajunge la un echilibru indispensabil existenței.

Parantezele marchează un adaos explicativ în interiorul unei discuții sau al unei reflecții. În conversații, parantezele sunt folosite doar în caz de necesitate, pentru oameni importanți sufletului. În alte situații de completare cu explicații, parantezele (la fel ca cele două puncte) nu sunt necesare.

Cratima o includem în ,,interiorul” unei discuții pentru a indica o pauză, precedată de o ușoară ridicare a tonului în cazul când avem ,,de-a face” cu pesoane ce au ,,profitat” de bunul simț al nostru și au încercat să ne subestimeze intransigent.

Linia de dialog este specială. Ea merită să fie utilizată în convorbiri productive și benefice cu oameni demni, cordiali.

În sfârșit am ajuns și la ,,cucoana” Virgulă care ne dă atâtea bătăi de cap. Am lăsat-o la urmă, la ,,desert” 🙂 Acest semn se transformă în decizie și se utilizează în delimitarea unei relații interumane în două sau mai multe părți. Viața nu e așa cum ți-o dorești, deoarece, uneori, folosim virgula acolo unde ar trebui de ,,aplicat” punctul. Te lași condus de bunul simț chiar dacă dai peste oamenii nepotriviți. Doar cu timpul devii ,,expert” în punctuația vieții, datorită tuturor experiențelor și greșelilor. Fericirea îți arată partea luminată a vieții, iar tristețea – latura întunecată. Cel mai important lucru e să înveți utilizarea corectă a ,,semnelor de punctuație” le existenței umane și să nu-ți pierzi credința, să nu devii un om rece cu un ,,punct” înnegrit în loc de suflet.

Sunt femei care stau lângă un bărbat chiar dacă sunt lovite, umilite. Ele cred că într-o zi va avea loc o schimbare și în relație tot folosesc virgulă după virgulă. Cât de mult greșesc aceste femei! Nu are rost să stai lângă un om care te înjosește fără să aibă remușcări! Este ilogic să stai cu cineva care îți provoacă durere. De asemenea reprezintă o absurditate să fii prieten cu cineva care este perfid și te desconsideră. Dacă nu pui punct unde trebuie, te prefaci într-un om suferind, îți pierzi liniștea și sufletul, uiți de tot și te ții de virgula fatală, de oamenii care nu au nicio valoare, ci sunt doar niște nimicnicii trecătoare prin fața vieții tale.

Punctul e un nou început. Lași un pic de loc liber, faci pauză, apoi treci la un alineat nou al destinului. Spre deosebire de oameni și de tine, Dumnezeu știe ce să-ți ofere. Fiecare suferință, fiecare virgulă pusă nu la locul ei, sunt urmate de un alt ,,rând”, de o viață nouă pe care Dumnezeu ți-o oferă. Orizontul există cu scopul de a privi dincolo de el. Soarta e un orizont, nu se sfârșește în momentul când crezi că nu mai poți continua, abia atunci se începe frumosul. Numai dacă ai credință și speranță, Domnul te ridică de jos, te ia în brațele sale, te ajută să mergi mai departe până te înveți să utilizezi corect semnele de punctuație ale vieții. Nu trebuie să ne intereseze ce cred alții despre noi, contează doar părerea lui Dumnezeu.

Despre vocație și soarta ei tristă…

Aș dori să-mi încep articolul cu un citat de Viktor Frankl:

,,Toţi avem o anumită vocaţie sau misiune în viaţă, toţi trebuie să îndeplinim o sarcină concretă care cere să fie dusă la capăt. În această privinţă, omul nu poate fi înlocuit, şi nici viaţa lui nu se poate repeta, aşadar sarcina fiecăruia este unică, la fel ca şi ocazia de a o realiza.”

Fiecare om își are misiunea sa pe care trebuie să o realizeze cu toată inima. Mă voi referi la ceea ce ține de activitatea profesională. Toți au vocație, cineva are predispoziție pentru domeniul medicinii, altul – pentru domeniul pedagogiei sau al ingineriei. O persoană adoră să scrie romane, pe când altcineva are predilecția de a fi brutar sau sudor. Ce este vocația? Ca deobicei, vedem ce ne spune DEX-ul:

,,VOCÁȚIE, vocații, s. f. 1. Aptitudine, chemare, predispoziție pentru un anumit domeniu de activitate sau pentru o anumită profesie. ”

Chemarea mea a fost filologia. Mi-am dorit din copilărie să fiu profesoară. Cel mai important, am vrut să activez la universitate pentru a putea lucra cu adulții. Știam că realizarea acestui vis necesită multă muncă și dedicație. Nu am ezitat nicio secundă. Am tot învățat, am tot ,,sucit” mintea și puterile pentru a deveni Cineva în domeniul ales. Așa au trecut anii, pare-mi-se, cu viteza luminii. Am ajuns unde mi-am propus. Dar… Surpriză!!! La noi în țară nu corespunde deloc vocația, dorința de a face ceea ce îți place și îți reușește cu munca zilnică, respectul și satisfacția morală, materială. Cred că sistemul a confundat ceva, a fost vreo ,,explozie” socială și toți s-au amestecat, încurcând vocația cu locul de muncă pe care în au. Să nu uităm că mai există persoane care nu au nicio vocație (sau nu vor s-o aibă), sunt foarte puțini, cred vreo câteva procente. Respectiv, acest procentaj își imaginează cu ardoare că are vocație de mare specialist, plus la aceasta, de iscusit manager oficial și neoficial (al minților și sufletelor).

Am înțeles multe pe parcursul anilor de activitate. Am fost naivă (probabil prea naivă pentru țara în care m-am născut și mi-am făcut studiile). În spațiul postsovietic vocația nu are nicio treabă cu profesia și respectul. Aici nu există decât nepotism și parvenire. Iar dacă cineva vede că ai chemarea pentru ceea ce faci, chiar îți reușește, atunci încearcă să te distrugă pentru a nu fi, Doamne ferește, mai bun decât el sau ea.

De nenumărate ori mă tot gândeam la Occident. Oare dacă m-aș fi născut acolo, aș fi făcut studiile și aș fi lucrat în domeniul care îmi place la nebunie, ar fi apreciat statul această predispoziție pentru a fi util țării? Cred că da. Nu există acolo manipularea psihologică și complexarea personalului. Da, pot fi abateri, dar nu o normă cum este la noi.

Probabil un factor decisiv este și invidia. De ce să susținem ce cineva bun în ceea ce face? De ce să-l promovăm, să-l lăudăm? Nu, mai bine îi ,,deteriorăm” starea psihică pentru ai ,,sădi” neîncrederea în propria persoană, ca la un moment dat să-și zică: Poate chiar sunt prost/proastă așa cum mi se zice? În acel moment uiți de aspirație, de vocație, de satisfacția pe care o ai când faci ceea ce-ți place în domeniul profesional. Se creează, cu timpul, chiar o repulsie. Ai, uneori, impresia că niciodată cu îți va mai plăcea ceea ce faci. De ce? Din cauza că ai fost lipsit nu numai de satisfacția materială (ceea ce nu ai niciodată la noi în țară dacă duci o viață cinstită), dar și de satisfacția intelectuală. Au încercat să-ți refuleze vocația și să-ți implanteze neîncrederea în sine. E dificil să duci această luptă, dar niciodată nu trebuie să-ți pierzi cei mai buni aliați: credința și creșterea ta personală. Atât timp cât crezi în Dumnezeu și aspiri spre dezvoltarea ta intelectuală continuă, ai o multitudine de posibilități. Chiar dacă lăsăm să ne fie ,,schilodită” dragostea față de ceea ce facem mai bine, nu trebuie să ne autodistrugem. Mergem înainte cu dorința de rezista în lumea mare, de a veni Cineva în domeniul profesional. Părăsind țara, renunțând la tot ce am făcut, nu este exclus să ne construim un început nou și să descoperim în noi ceva la fel de bun, cum ar fi vocația și pentru alte meserii. De ce nu aș fi un frizer bun? Îmi place și asta, dar nu am dat importanță, din cauza că pentru mine altceva avea prioritate. Însă profesia mea rămâne ,,visul idiotului” ce mă va însoți pe toată calea vieții. Sunt sigură că vocația este un dar de la Dumnezeu și nu trebuie să neglijăm ce este dat de sus chiar dacă viața ne aruncă în brațele altor meserii.

Părintele Paisie Agioritul spunea (Cuvinte duhovniceşti, Vol. IV Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 175-176):

,,Fiecare profesie se poate sfinţi. Un medic, de pildă, nu trebuie să uite că în medicină cel mai mult ajută harul lui Dumnezeu. De aceea să încerce să devină vas al harului dumnezeiesc. Medicul care este şi un creştin bun, în paralel cu profesia lui, îi ajută pe bolnavi cu bunătatea şi credinţa sa, pentru că îi încurajează pe aceia să-şi înfrunte boala cu încredere în Dumnezeu, în cazul unei boli grave îi poate spune bolnavului: „Ştiinţa a avansat până aici. De aici încolo există şi Dumnezeu, Care face minuni”.

Sau, de pildă, dascălul trebuie să se străduiască să-şi facă cu bucurie slujba sa de învăţător şi să-i ajute pe copii pentru a renaşte duhovniceşte, lucru pe care nu au posibilitatea să-l facă toti părinţii, chiar dacă au intenţie bună. De asemenea, să aibă grijă ca, pe lângă cunoştinţele pe care le învaţă, copiii să devină şi oameni buni. Altfel, la ce va folosi învăţătura de carte?

Societatea are nevoie de oameni corecţi, care să-şi facă meseria cum trebuie, oricare ar fi ea. Învăţătorul nu trebuie să se limiteze numai la examinarea elevilor, ci să aibă în vedere şi calităţile lor, cum ar fi evlavia, bunătatea, mărimea de suflet, notele puse de Dumnezeu nu se potrivesc întotdeauna cu cele puse de învăţători. Se poate ca nota patru a unui copil să fie zece la Dumnezeu, iar nota zece a altuia la Dumnezeu să fie patru.”

Dacă vorbim despre un profesor, atunci nu trebuie să uităm că în afară de disciplina pe care o predă, mentorul mai e și ,,sculptorul” fiecărui suflet. În activitatea mea, mereu am uitilizat ca idee de bază cuvintele spuse de profesoara mea de limbă și literatură română din școală: ,,Nu toți veți fi filologi, oameni de știință, însă toți trebuie să fiți, în primul rând, Oameni.” M-am axat întotdeauna pe acest principiu: să cultivez omenia, bunul simț, un fir de inteligență lăuntrică în fiecare dintre discipolii mei. Pentru mine era o victorie profesională atunci când și cel mai răutăcios și neascultător student conștientiza greașeala sa, faptele sale uneori chiar mizerabile. Când o persoană a venit și mi-a zis după două semestre de luptă reciprocă 🙂 : ,,Doamnă, știți, eu m-am gândit la ce mi-ați zis dumneavoastră în privința comportamentului meu urât. Chiar aveți dreptate, trebuie să fiu altfel, mai bun, atât cu dumneavoastră, cât și cu ceilalți.”

Sau:

,,Doamnă, cât de obraznic am fost, oricum m-ați tratat cu bunătate, nu v-ați lăsat la nivelul răutății mele.”

Ori:

,,Mulțumim pentru atitudinea omenească față de noi!”

Acesta este trumful profesional și menirea vocației – de a ,,sculpta” un Om din fiecare discipol.

Mereu intram cu această misiune în auditoriu. În acel moment uitam de toată denigrarea ce se revărsase asupra mea din partea celora, care, probabil, demult au uitat de Omenie, de obiectivele lor profesionale și colegiale, de fapt, nu sunt sigură dacă le-au avut vreodată.

Am trăit acel citat al lui Rumi: ,,Când faci lucrurile din sufletul tău, simți un fluviu care curge prin tine, o bucurie.” Acum, însă, doresc să mă întorc la subiectul despre soarta tristă a vocației și rezultatele ei. La noi în țară consecințele sunt crâncene și devastatoare. Invidie, ură, dușmănie, lipsă de satisfacție spirituală și materială, acestea sunt unele din urmările negative ale aptitudinii pentru un anumit domeniu de activitate. Sigur, pe lângă fluxul pozitiv, mai există și această latură destructivă. Demulte ori, după cum menționează Joseph Campbell: ,,„Trebuie să fim dispuși să renunțăm la viața pe care am plănuit-o pentru a avea viața care ne așteaptă.”

Să-L lăsăm pe Dumnezeu să decidă cum să procedeze cu darul pe care ni l-a dat – vocația. Astfel, vom afla și rostul nostru veridic.

Despre inamiciție sau cum unii români îi văd pe basarabeni…

Astazi nu aveam de dimineață nici inspirație și nici dispoziție, mă simt cam rău. Însă nu am putut să rămân indiferentă față de niște replici la adresa mea și a moldovenilor de peste Prut. Inițial, nu am dorit să găsesc loc pe blogul meu la politică sau alte chestii nu chiar plăcute. Astăzi nu am rezistat. Sunt nevoită să scriu.

Nu voi vorbi despre toată discuția mea cu un domn care ,,s-a aninat” de comentariile mele de pe facebook dintr-un grup despre cărți. Voi menționa doar câteva dintre ,,ideile” lui, fac abstracție de ironia și bataia de joc cu care mi s-a adresat doar pentru că sunt din Republica Moldova. Revenim la subiect:

,,Dragă, dacă ai noștri sînt cum sînt, ai voștri bat toate recordurile! Noroc cu ucrainenii de alături, că v-au luat-o înapoi, că altfel tot ultimii ați fi fost și azi în Europa…”

,,Acum, ceva mai serios, sînt stupefiat de ce puțin mă înteleg cu oamenii ăștia de peste Prut! Eu zic una, iar ei, in cor, inteleg alta si imediat încep să protesteze!”

,,Ce stiu e că nivelul socio-cultural e scăzut.”

Bine, nu pot să îi reproșez acestui ,,nene” (e un om mai în vârstă) că nu trăim rău sau că suntem cei mai buni. Fiecare țară (cu tot cu cetățenii săi) își are problemele sale. Dar nu înțeleg un lucru: De unde atâta ură, negativism și grandomanie când se abordează problema basarabenilor? Oare nu tot suntem oameni? Ba mai mult, avem și aceeași istorie comună. Mereu am sesizat un dispreț la adresa noastră din partea fraților români. Nu pot să zic, nu toți sunt la fel, dar o mare parte au aceeași atitudine. Am cunoscuți reali și virtuali din România, chiar cel mai bun prieten de suflet, omul care mă susține și îmi este alături în cele mai dificile situații este român (de fapt un bunic de-al lui a fost din Basarabia 🙂 ). Mă bucur că sunt persoane bune, comunicabile, însă mă descurajez totalmente când ,,dau” de cei cu atitudine negativă. Știți cum ar fi la noi, între românii de pe ambele maluri ale Prutului? Cam așa:

O mamă a născut doi copii gemeni. La maternitate, i-a fost luat unul din copii. Medicii gasise o familie care au dorit să cumpere acel bebeluș. În fine, unul crește cu mama, altul – în familia adoptivă, apoi prin orfelinate și iar în familie adoptivă. A devenit adult, a dorit să își cunoască mama și fratele. S-au cunoscut. Fratele, neștiind ce e viața de orfan printre străini, nu l-a putut agrea, totodată, văzând în el o ,,concurență” în ,,goana” după iubirea mamei. Trăiesc ei așa: unul – în casa părintească, altul – cu chirie prin lumea mare. Ambii lucrează, ambii își au familia sa, doar că fratele moștenirea tot încearcă să agonisească bani pentru reparație, celălalt are visul de a-și cumpăra o casă. Rar merg în ospeție unul la altul. ,,Orfanul” ar dori să se apropie sufletește de frate-său, însă acela se teme că reparația lui nu va fi atât de bună cum va fi casa nouă cumpărată de ,,geamăn”. Și trăiesc așa în depărtare, realizând că traiul ambilor în casa părintească este doar o utopie.

Cam aceasta este situația noastră. Nu avem nevoie să trăim în aceeași casă, doar să ne ajutăm reciproc pentru a face reparație și a cumpăra o casă (metaforic vorbind). În principiu, suntem același sânge amestecat cu gene turcești, poloneze, tătărești, rusești și ale altor națiuni care la timpul lor ne-au cotropit și ne-au invadat. Nu contează dacă sarmalele sunt făcute ca la turci, sau au forma pe care o facem noi, moldovenii, ca la ruși. Chiar nu mă interesează dacă aceeași salată în România se numeste ,,Boeuf”, iar în Republica Moldova, de fapt, e ,,Olivie” sau dacă la noi e zeamă, dar la voi e ciorbă de pui.

Vreau să nu mai luăm în considerare ,,uscăturile” din societate și din noi, să nu mai fim ,,ruși” sau nu știu mai cum, să nu ne mai denigrăm reciproc, ci să reușim să construim acea societate și cultură pe care alții au distrus-o. Contează doar Omul din om, în rest, nu are importanță.

,,Patriotismul nu trebuie să ne orbească; dragostea de patrie este acţiunea unei minţi clare, şi nu o pasiune oarbă.” N. Karamzin

Am scris recent articolul despre migrația moldovenilor. Am încercat să analizez ce este iubirea de țară și dacă merită de jertfit viitorul copiilor pentru un ,,ideal de țară” utopic. Vreau un pic să dezvolt această idee și mă voi baza pe diferența dintre patriotismul lucid și cel ,,orb”. Nu cred să îmi reușească fiindcă de secole, chiar de milenii întregi tot se scrie despre acest sentiment și ,totuși, nimeni nu a ajuns la o concluzie concretă.

Sunt de părerea că acest ,,patriotism” nu e decât o atitudine diversă a fiecărui individ în parte. Unii utilizează noțiunea dată (da, noțiunea și nu sentimentul) pentru a manipula ,,masele”, iar alții pentru a-și atinge scopul perfid într-un mod vualat. E posibil, oare, să vorbim despre patriotism atunci când ne referim la Stalin sau Hitler? (Nu-i mai menționez pe alți dictatori trecuți și prezenți.) Categoric – nu! Este nu mai mult decât un cuvânt folosit de niște psihopați ce și-au dorit să conducă planeta. E cazul să analizăm sentimentul de dragoste față de patrie la scriitorii ce și-au manifestat iubirea de patrie prin acțiunile sale, prin opere de valoare și prin amintirile ce țin de trecut, de strămoșii ce s-au luptat aprig pentru pământul său. Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, B. P.Hașdeu, Petrescu, Iorga etc. – fiecare și-a manifestat dragostea de țară, de strămoși, de neam atât de original, cu atitudinea inedită de intelectual.

Prof. univ. dr. Iulian Negrilă, în articolul său ,,Scriitori români și Marea Unire”, scrie:

,,Scriitorii noştrii, dintotdeauna, şi-au adăpat sufletul la izvoarele vremurilor. Faptele măreţe ale istoriei neamului au pătruns în conştiinţa neamului, nu numai prin paginile zguduitoare ale istoriei, ci şi prin slovele scriitorilor patrioţi, care s-au făcut ecoul lor peste veacuri.”

La fel, profesorul, menționează și importanța pe care au avut-o scriitorii în realizarea Marii Uniri din 1918:

,,Realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 a fost manifestarea voinţei unanime a neamului românesc, fiind oglindit în pagini pline de un vibrant patriotism. Presa de-atunci, din toate părţile locuite de români, a dat o atenţie deosebită creaţiilor literare, care cântau Marea Unire.”

Mulți oameni de cultură s-au jertfit în numele sentimentului de patriotism. Acest sacrificiu se cunoaște de secole. Mereu mințile ,,luminate” au fost și un impediment pentru dictatorii, pentru guvernările care au convertit definiția patriotismului în așa fel, încât să obțină dorita putere. Nu ne vom opri la tema disidenților (Anei Blandiana, Ștefan Augustin Doinaș, Doina Cornea, Paul Goma și mulți alții) sau la analiza scrierilor acestora. Nu vom analiza nici poeziile unor poeți ruși cum ar fi: E. Evtușenko, A. Voznesenski sau R. Rojdestvenski. Putem doar să identificăm intelectualitatea patriotismului și consecințele acesteia.

Nu mi-i dor de ,,operele” lui Lenin și Marx, vreau numai să menționez că ei, la rândul lor, au tot un fel de ,,patriotism”, numai că diferit și cu un ,,ton” subiectiv.

Mihail Sadoveanu spunea: ,,Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”. De fapt, din istorie cunoaștem că patriotismul mai însemna și ura față de propriul neam (ne demonstrează represiile, regimul stalinist în ansamblu). Cei care își pârau rudele, vecinii, prietenii, astfel inițiindu-le moartea sau chinurile infernale de prin gulaguri, cu siguranță se considerau patrioți adevărați, fiind devotați regimului.

Nu putem nega iubirea de patrie și neam a dârzului cazac zaporojean Taras Bulba (din opera cu același nume scrisă de N. Gogol), averea lui fiind glia și fii. În pofida sentimentului profund, totuși, a luat feciorii la război, pe Andrii și Ostap, într-un fel sau altul, prin această decizie sacrificându-i. Andrii a fost omorât de tatăl său. De ce? Pentru că el alesese femeia iubită, astfel trădându-și tatăl și patria. Rămăsese la părerea că ,,patrie” este ceea ce iubim, ceea ce caută inima și este drag sufletului. Pentru Ostap a fost important devotamentul față de tată și de pământul natal, suportând chinuri ce s-au sfârșit cu moartea. Final tragic a avut și Taras care nu și-a regretat viața, știind că va fi pomenit de generațiile care vin.

Fiecare își are viziunea și opinia sa în privința fiecărui concept, a fiecărei noțiuni. Adevărul este și de partea unuia, și de partea celuilalt. Însă, până la urmă, contează ,,aurea mediocritas”, luciditatea acțiunilor și a alegerii. Trebuie „să fim iubitori ai patriei din convingere și nu patrioți de paradă!”

Nu ne rămâne decât să iubim țara în care ne-am născut, părinții, neamul, limba maternă și să le purtăm în suflet oriunde ne-am afla. Patriotismul depinde și de conștiință din care, apoi, rezultă faptele.

Dacă un om are conștiință, el iubește tot ce este legat de inima lui, înțelege că doar aceste componente sufletești îi pot ține aprinsă flacăra vieții. Numai conștiintizând faptele și sentimentele diverse putem fi patrioți lucizi.

Migrăm, rămânem, revenim, plecăm, oricum suntem copiii țării în care ne-am născut și urmașii lui Decebal. Aș dori să îl citez pe Alecsandri, versuri din poezia ,,Țara”:

,,Din umbra deasă-a norului
Întins pe ţări străine
Cu aripele dorului
Voios revin la tine,

O! cuib al fericirilor,
O! ţară luminoasă,
Comoara-a nălucirilor,
Gradina mea frumoasă!

O! gura dulce-a raiului,
Tu dai prin o zâmbire
Şi fericire traiului,
Şi morţii fericire.

Luceferii eterului
Răvnind privesc la tine,
Şi toţi îngerii cerului
Te-au îndrăgit ca mine!”

Plăcinte cu umplutură de cuvinte sau inspirația unei femei ce vrea să scrie…

Îmi place să scriu, nu știu cât de bine o fac, dar e o plăcere a sufletului.

Azi m-am trezit mai dimineață cu intenția de a scrie vreun articol, de a face ordine și de a face… niște plăcinte.

Mestecând ingredientele, apoi spălând vesela (cât aluatul ,,se odihnea”), îmi veneau în cap mii de cuvinte și idei, gânduri despre tot și toate. Am uitat, mai acultam și un film documentar despre viața misterioasă a lui Nikolai Ostrovski. Da, asculta și nu priveam 🙂 Așa fac de fiecare dată când sunt ocupată cu efectuarea ,,datoriile” de rutină ale unei femei. Căci nu poți să faci ciorbă citind o carte :), însă reușești să asculți ceva interesant pentru cultura ta generală. Mă gândeam atunci la femeile care scriu, romane, poezii sau simple articole, la inspirația și puterea femenină de a se didica tuturor componentelor vieții. Nu știu dacă Emily Jane Brontë, Veronica Micle sau Lesea Ukrainka își ,,scriau” pe ,,colț” de creier frazele ce au trebuit să devină romane și poezii, dar sunt sigură că au combinat alte griji femenine cu creația lor.

Să fii femeie, generalmente, e dificil, dapoi să și mai scrii… 🙂 Sau să fii profesoară, critic literar să ai de citit un morman de cărți ce te trag de mână să le lecturezi cât mai repede ca pe urmă să le analizez în articole sau discursuri pentru discipoli… Sunt interesante aceste combinații antonimice: ciorbă – vers, plăcintă – articol, chec – propoziție, sarmale – capitol, veselă spălată – recenzie, rufe călcate – un poem întreg 🙂 Nu în zadar Aghata Christie avea inspirația de a scrie un detectiv atunci când spăla vasele murdare 🙂

În secolele trecute nici nu putea fi percepută o femeie ca scriitor din cauza unui motiv absurd: bărbații credeau că nu e treaba lor să scrie, ci numai să se ocupe de casă. Probabil s-au temut să nu fie mai bune ca ei în creație, în artă 🙂 Nu au crezut că o femeie poate fi bună nu numai la gătit sau la făcut copii, dar are capacitatea și de a ține în mână un condei, mai mult decât atât, chiar să scrie opere de valoare.

Nu sunt feministă, doar am dorit să evidențiez faptul că femeile pot fi la fel de bune ca bărbații în toate domeniile, indiferent dacă în timpul pregătirii bucatelor mai și scriu, sau atunci când pictează își fac timp să pună rufele la spălat. Rămâne doar întrebarea retorică: Cum le reușim noi pe toate ? Pentru a găsi răspunsul, mâine mă apuc să fac niște clătite… 🙂

,,Confesiunile Verei Davîdova, iubita lui Stalin” (de Leonard Gandlin)

Alaltăieri am ,,descoperit” întâmplător acestă carte în care putem atesta ,,elemente” inedite nu numai despre una dintre cele mai groaznice personalități ale istoriei mondiale, cât și despre viața politică, socială, culturală a capitalei sovietice din anii de teroare 1932-1953.

Nu vreau să fac recenzie, publicitate, ci să îmi expun niște idei și să provoc la lectură.

Am citit cartea în rusă (e disponibilă și în română). Am privit multe filme documentare despre Stalin și ,,viața” (dacă o pot numi viață) de atunci, am lecturat mai multe cărți fiind, totuși, interesată de numeroase lucruri, sau mai bine-zis, dorind să ajung la niște concluzii logice despre tot ce s-a întâmplat, să-mi ,,categorisesc” niște idei în mintea mea anume la acest subiect.

Confesiunile acestei amante ,,dezgolesc” și la figurat personalitățile partidului, al NKVD-ului de atunci.

Posibil, la începutul lecturii putem să fim sceptici și critici în ceea ce privește ,,alegerea” pe care a făcut-o această cântăreață de operă, dându-ne, cu siguranță, seama că nu există acest termen ,,alegere” dacă e vorba de Stalin și NKVD. Pe parcurs, înțelegem foarte bine, chiar și o compătimim pe Vera Aleksandrovna, plus la toate, ne mai și bucurăm un pic în suflet că suntem născuți în alte timpuri, dar și ne amărâm, știind prin ce au trecut acele generații.

Această femeie apropiată lui Stalin a reușit să evidențieze prin descrieri concrete, dialoguri sau ,,avansurile” făcute, ,,esența” persoanelor ce au influențat ,,fluxul” istoriei alături de Stalin, cum ar fi: Kalinin, Molotov, Malenkov, Ejov, Jdanov, Ordjonikidze, Kirov, Poskriobîșev, Budionnîi, Mikoian, Tuhacevski etc.

Davâdova s-a năcut în 1906, în familia unui inspector funciar și a unei profesoare. Și-a făcut studiile la Conservatorul din Leningrad. Din 1929 – artistă a Teatrului de Operă și Balet din Leningrad; în anii 1932-1956 – cântăreață în Bolshoi Teatr, a fost transferată la Moskova datorită indicațiilor date de Stalin. În 1964 devine profesoară la Conservatorul din Tbilisi. Din 1951 – membru de partid. Soția actorului D. S. Mcelidze-Iujnîi.

Artistă a poporului (1951), de trei ori laureat al Premiului Stalin (1946, 1950, 1951).

În privința Premiului sunt mai multe păreri și versiuni. În unele filme documentare rusești se spune că ea a refuzat să fie amanta lui Stalin și el nu i-a oferit unul din aceste premii. Clar că este o absurditate ca Stalin să ia premiul în urma unui refuz tăios, deobicei el lua viața… De această părere este și Aleksandr Burdonskii, nepotului lui I. V. Stalin.

Lina Tarhova, în cartea sa ,,Ostaticii Kremlinului” (1998, p. 128) îl citează pe Burdonskii, oferind părerea acestuia despre veridicitatea relațiilor dintre Davâdova și bunicul său:

,,Nu pot spune nimic despre asta. Am văzut-o pe Davâdova într-un film documentar. Ea este tipul (mi-au spus despre acest tip cei din familia Aleluiev) care i-a plăcut lui Stalin: o coafură strictă, netedă, fuste negre, bluze de culori deschise. În film, cântăreața povestește cum a fost adusă la Stalin și el a cerut să-i ,,țină companie”. Ea: ,,Ce-i cu dumneavoastră? Eu sunt căsătorită!” Și au însoțit-o să plece. Plata pentru neascultare ar fi fost strașnică, dar ei i s-a șters doar numele din lista pentru distincția ,,artist al poporului URSS”. Și artista teatrului nostru, Nina Sazonova, care a văzut multe greutăți ale vieții și a trecut prin lagărele staliniste, a spus: ,,Aha, numai dacă ar fi încercat să refuze! Dar… Nu știu!”

Cred că fiecare rămâne cu părerea și gândurile sale, dar o femeie ,,străină” nu ar putea să povestească atât de minuțios despre ,,tipajul” fiecărui om din anturajul lui Stalin. Să presupunem că scierea lui Gandlin este o ficțiune totală. Atunci de unde știe cât de unele momente de blândețe (dacă aș putea spune astfel) ale lui Koba? ,,Blândețea” lui Stalin fiind un oximoron total. Sau despre ,,firul omenesc” din sufletul lui Tuhacevski? Bine, despre psihopatismul cirminalului în serie al lui Beria și jertfele minore îngropate în grădina cu flori știau toți. Probabil nimeni nu știe în adâncime despre lașitatea, ura și trădarea care au avut loc în interiorul acestui ,,mecanism” monstruos numit ,,conducerea URSS”, despre planurile lui Malencov, tovarăș mare al lui Beria (care, de fapt, l-a și distrus mai apoi pe Lavrentii Pavlovici), ori despre ,,idila” lui Stalin cu Roza Kaganovici, pusă la cale de Molotov, Beria și Lazar Kaganovici.

,,Ghemul” intrigilor de la ,,palat” este depănat cu iscusință de Vera Aleksandrovna. Confesiunile ei descriu situații dramatice, umilitoare în care au fost puși oamenii artei și culturii sovietice de către sângerosul tiran. Ni se dezvăluie amplu orgoliile, viciile, lașitățile, trădările și josniciile lui Stalin, Beria, Kalinin, Malenkov, Molotov, Vîșinski, Iagoda și alți ,,camarazi” ai ororilor acestora.

Pe parcursul lecturii, ca cititor, începi să o înţelegi pe femeia Davâdova, să o compătimești şi să nu o judeci deloc pentru modul în care a făcut faţă încercărilor la care a fost supusă de-a lungul unei vieţi atât de zbuciumate, în umbra unui monstru cu chip de om.

Vă provoc să lecturați o carte interesantă, cel puțin pentru cei pasionați de istorie și trecut. Trebuie să cunoaștem nu numai partea ,,oficială” ci și latura de după ,,culise” a dictaturii sângeroase care a omorât peste 40 de milioane de oameni numai în război, dar câți au mai murit prin lagăre sau culoarele NKVD-ului…

,,Străini printre străini, străini acasă…” sau migrația moldovenilor

În sfârșit astăzi a venit timpul să scriu și aceste rânduri, să îmi ,,înșir” gândurile care persistă demult și îmi ,,mutilează” creierul. Sunt sigură că unii vor arunca cu pietre în mine, iar alții le vor strânge, alăturându-se mie pe ,,eșafod”. Scriind comentarii pe Facebook, expunându-mi regretul față de migrația moldovenilor și soarta noastră în țara de baștină, am întâlnit multe acuze de genul: ,,Din cauza voastră trăim rău, voi, cei care ați plecat purtați vina de tot ce se întâmplă în țară, stați aici, nu părăsiți țara!” (oamenii neștiind unde mă aflu, dacă sunt în țară sau de câte ori și când am fost peste hotare). Aș vrea să întreb doar atât: Pentru ce să mă jertfesc? Pentru cine? Pentru cei care își caută un ,,fotoliu” cât mai ,,moale” lor și rudelor? Sau pentru parveniții care ,,taie” și ,,spânzură” având câțiva bani în plus furați la timpul lor? Nu cred că merită!

Mi-am iubit și îmi iubesc țara nespus! Ador codrii, pomii înfloriți, aleea de castani, mirosul teiului, sărmalele gătite de bunica, vișinele pregătite de mama pentru iarnă, menta și leușteanul din fața casei, trandafirii sădiți de tata, cireșul care a crescut întâmplător dintr-un sâmbure scăpat jos, apoi a fost altoit de bunelul meu scump. La fel ador covorul țesut de bunica, perii din grădină trecuți de ,,tinerețea vegetală”, iubesc enorm drumul de la Chișinău spre casă chiar dacă este cu o mulțime de gropi, îmi place până și fumul specific unei toamne rurale; râvnesc să stau pe malul Nistrului sau al Prutului (având bunici cu gospodării apropiate de ambele râuri), nu ezit să merg în parcul de lângă Catedrală din Chișinău, nu evit călătoria cu troleibuzul 22 :), merg pe lângă Universitatea de Stat și zâmbesc cu drag și dor aducându-mi aminte de studenție, și de examenele ce mi se păreau pe-atunci cele mai dificile probleme ale vieții, ascult cântece populare, nu m-aș da în lături nici de o Horă de la Costuleni sau o Sârbă de la Nord, dar cu regret pătrund în sensul piesei ,,În satu` meu se lasă toamna” (Pavel Stratan feat Kapushon).

Am un profund respect pentru orașul unde m-am născut, casa unde am crescut, mă închin până la pământ părinților, buneilor și mentorilor care s-au dedicat dezvoltării Omului din mine. Oare poate să mă învinuiască cineva că tot ce se întâmplă în Moldova e din cauza mea? Sau să dea vina pe alții care (exact așa ca mine) au învățat de la părinți să aibă conștiința curată, să ducă o viață cinstită, să învețe, să muncească, să ducă un trai demn? Nimeni!!! Majoritatea din cei plecați nu au părăsit meleagurile natale, atât de scumpe inimii, de dorul ,,călătoriei infinite prin lume”. Toți migrează de nevoie, și de saturația sufletească produsă de sistemul ce de mulți ani se află într-o stare de ,,putrefacție”

Probabil, de ce putem fi învinuiți mulți dintre noi e că avem părinți cu conștiință, cu frică de Dumnezeu și demnitate! Mame și tați care nu au putut fura la timpul potrivit, nu au putut profita de munca altor oameni, căci nu le-a permis sovestea (cum se zice la noi la moldoveni), nu le-a îngăduit educația sovietică specifică primită pe timpuri, bazată pe corectitudine, pe ,,slujire” oarbă statului. Neavând nici masă, nici casă, la fel ca mulți tineri sau chiar persoane mai ,,trecute” prin viață (din cauza principiilor morale perfecționiste), fiind numită și ,,săracă, sărmană” de unii parveniți lipsiți de inteligență și de ,,micro-educație”, nu mai am ,,încotro”. E dezastruos să te gândești ce viață vor avea copiii (sau viitorii copii), dacă părinții ,,în floarea vârstei” nu vor întreprinde măsurile cuvenite în privința traiului decent, devenit deva în Moldova un ,,vis” utopic. De fapt, ce viață vor avea copiii… Poate vor fi numiți și ei ,,sărăntoci” așa cum a fost numită și mama la vremea ei de o ,,nimicnicie” intelectuală… sau… vor crește într-o altă societate unde toți sunt la fel și se pune preț pe Omul din tine, pe ceea ce ești, nu pe haina de sute de euro sau pe inelele de aur. Va putea trăi printre oameni care au nevoie de specialiști. Va avea posibilitatea de a lucra fiind apreciat pentru ceea ce face,dar nu denigrat, înjosit psihologic și material. Sper că Domnul va avea grijă de toți.

Așa se zice: Nu poți să-ți alegi părinții și patria. E ceva ce nu mai poți schimba. Nici nu trebuie schimbat, ci numai de pătruns în ideea că: ,,Patriotismul nu trebuie să ne orbească; dragostea de patrie este acţiunea unei minţi clare, şi nu o pasiune oarbă.” (N. Karamzin)

Fiecare își iubește țara necondiționat, în felul său. Nu trebuie de judecat pe cei care pleacă, nici pe cei ce rămân (de fapt, au rămas pensionarii, cei cu ,,valizele deja pregătite”, parveniții, conducerea ( 🙂 ) și 2-3 % persoane demne încă pline de o speranță, totuși, irealizabilă.

Pe toți îi doare sufletul pentru Moldova noastră. Diaspora nici ea nu e cea mai fericită, oamenii de rând din țară la fel sunt cu moralul la pământ. Cum se zice: ,,Îi bine acolo unde nu suntem noi”. Unul Dumnezeu știe ce va mai fi cu patria noastră și cu noi, moldovenii de pretutindeni!

Aș dori să finalizez cu niște cuvinte dintr-un cântec ce ne reprezintă pe toți moldovenii:

,,Sunt născut să îndur o soartă de moldovean,

Trăiesc cu gândul că bani nu prea o să am,

Deja nu mai contează, oricum ei fac ce vor,

Dar mă mândresc că-s născut ,,sub” Tricolor!”

Conștiința și viața de familie…

Azi am avut o convorbire de suflet cu Cineva. Mereu voi folosi acest Cineva pentru a nu oferi detalii despre persoană, că e bun prieten, rudă, sau un om întâmplător din viață (poate chiar de pe net). Ca de obicei, am vorbit despre multe probleme profunde ale vieții, una fiind și conștiința. Acest termen este foarte profund, chiar de neînțeles pentru unii. Mă voi referi acum doar la conștiință și viața de familie.

Ce este conștiința? Ce legătură are ea cu familia sau cu noi înșine?

Tradițional, vedem ce spune DEX-ul despre acest termen.

CONȘTIÍNȚĂ, (rar) conștiințe,s. f.1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr.A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc. [Pr.: -ști-in-] – Din fr.conscience,lat.conscientia (după ști).

Finalmente, această ,,doamnă” Conștiință 🙂 este, de fapt, sentimentul pe care îl are omul asupra moralității sale. Religia, psihologia și filozofia dezvoltă noțiunea dată, oferindu-i diverse sensuri ce au la bază același principiu de moralitate și recunoaștere a propriilor greșeli (păcate).

O conștiință prezentă și sănătoasă vrea ordine, perfecțiune. Având în vedere că ,,errare humanum est” de când e lumea, Conștiința (sănătoasă) percepe că e departe de ideal, însă (pentru asta e și dată) tinde spre el.

Cum se ,,crește” conștiința? Ea se dezvoltă odată cu omul, numai că odată ce ,,se lucrează” asupra ei – funcționează, altfel – rămâne infantilă sau poate dispărea fără urmă. Dacă unui copil i se cultivă niște valori umane din fașă, atunci, avându-le deja ,,sădite”, el are ce ,,crește” pe parcursul existenței sale, altfel devine ,,schilod” al moralității. Nu putem fi categorici zicând că odată ce nu este de la vârstă fragedă, conștiința nu mai poate fi dobândită. Poate! Doar cu eforturi mai mari și prin credință. Religia fiind un factor decisiv în ,,cizelarea” conștiinței umane. Sfântul Ignatie Briancianinov spune în cartea ,,Experiențe ascetice”:

,,Precum tăișul cuțitului e ascuțit de gresie, așa și conștiința e ascuțită de Hristos: ea se luminează prin învățarea poruncilor evanghelice și se ascute prin pli­nirea lor.

Conștiința luminată și ascuțită de Evanghelie arată omului, cu de-amănuntul și deslușit, toate greșalele lui, până și cele mai mărunte…

Tăișul conștiinței e foarte gingaș: el trebuie păzit me­reu. El e păzit atunci când omul plinește toate cerințele conștiinței și spală călcarea fie din neputință, fie din nepăsare, a oricarei dintre aceste cerințe prin lacrimi de pocăință.” Deci, conștiința te ține în limita bunului simț și te ajută să înțelegi ce anu faci corect, sau ce nu trebuie să faci deloc pentru ca mai apoi să nu suporți consecințele și să regreți de cele făcute.

Menționând viața de familie, să trecem și la acest subiect căruia cu siguranță îi este ,,sete” de conștiință. Atunci când un bărbat/femeie decide să creeze un cuplu, apoi o familie cu principii morale sănătoase, necesită să parcurgă acest itinerar de mână cu o conștiință specifică acestui aspect al vieții. La fel cum există conștiință socială, națională, profesională, așa este și o conștiință familială. Fiecare om trebuie să înțeleagă responsabilitatea morală pe care o are față de cei ce îl iubesc și i-au oferit sufletul ,,pe tavă”.

De ce multe cupluri ajung la divorț, certuri, trădări? De ce unor copii nu le se oferă o educație adecvată? Fiindcă El sau Ea are o conștiință infirmă sau chiar defunctă. Mai rău e atunci când ambii duc lipsa conștiinței, acestea fiind, cu certitudine, cazuri aparte.

De aici apare minciuna, ipocrizia și infidelitatea. Din absența acelei responsabilități morale ce trebuie să fie prezentă în mintea și în sufletul fiecăruia. Apoi o minciună mică naște o neîncredere mare, pe parcurs transformându-se în suferința unei inimi și în căderea unui suflet. Sfântul Ignatie mai spune: ,, De la părutele fleacuri, de la păcate neînsemnate la arătare, trecem treptat la căderi mari.
„Ce însemnătate are asta“. „Doar nu e un păcat ma­re!” „Ce, asta e păcat!?” „Asta nu e păcat!“. Astfel ju­decă cel nepăsător față de mântuirea sa atunci când se hotărăște să guste din roada păcătoasă oprită de Legea lui Dumnezeu. Întemeindu-se pe astfel de judecăți neîntemeiate, el nu contenește a calca în picioare conștiința sa.”

Nu poți să afirmi că iubești un om atât timp cât îi provoci suferință, dar nici conștiință nu mai e dacă nu-i iubire. Este o legătură iminentă între aceste două sentimente, acea conexiune cu care se controlează unul pe altul.

Un soț care își bate soția, o înșeală sau o numește obscen, o femeie perfidă și nepăsătoare față de bărbatul său cu suflet blând, nu pot avea niciodată o conștiință adecvată, tocmai există convingerea că e vidă totalmente. În acest caz nesimțirea devine starea obișnuită a sufletului ce se pierde în întunericul obiceiurilor rele și, firește, devine un ,,bârlog” pentru păcate și ,,cădere”.

Putem fortifica familia numai prin iubirea sănătoasă, cu principii normale, fără devieri de la normal ale faptelor și vorbelor. Atunci când vedem inutilitatea luptei noastre pentru o relație armonioasă, atestând carența conștiinței la persoana de alături, nu rămâne decât să ne retragem pentru a evita viața nocivă ce va urma cu astfel de persoană neputincioasă în domeniul cunoașterii propriilor vini și păcate. Nu este în puterea noastră să facem intervenții chirurgicale în conștiința cuiva. Să ne străduim să avem noi o conștiință sănătoasă, să fim alături doar de oameni ce-și pot conștientiza faptele și viața, iar pe cei cu suflet deja ,,împânzit” de ,,bezna” răului să îi ținem cât mai departe de noi, pentru a evita ispitele, suferința și destinul dezastruos.

,,Păzește-ți conștiința față de aproapele: nu te mulțu­mi doar cu o purtare părut bună față de aproapele! Să ceri de la tine însuți ca să fie mulțumită și conștiința ta de această purtare. Ea va fi mulțumită atunci când nu doar faptele, ci și inima ta vor fi în privința aproapelui așa cum poruncește Evanghelia.” (Sfântul Ignatie Briancianinov)