Kevin Dutton și studii sale despre psihopatie

Aș dori să încep menționând câteva date biografice despre acest psiholog și scriitor englez apoi treptat să trec și la specificul operei sale.

Kevin Dutton s-a născut în 1967 în Marea Britanie, este psiholog, scriitor și specialist în psihopatie. El este cercetător postdoctoral la Departamentul de Psihologie Experimentală al Universității Oxford și membru al Centrului de Știință Neuroafectivă și Emoții din Oxford (în engleză: Oxford Centre for Emotions and Affective Neuroscience). Înainte de a deține acest post a fost cercetător Institutul Faraday și la Universitatea Cambridge. Și-a susținut teza de doctor ,,Minoritățile ca simboluri ale unicității: abatere de la normă” în anul 2000 la Universitatea din Essex.

După cum am mai spus, domeniul de studii al lui Dutton este psihopatia. El consideră că oamenii cu acestă manifestare constituțională anormală a personalității se află peste tot în societate și ne anunță că aceșta pot mima normalitatea foarte bine, chiar aș spune că sunt niște ,,actori” ai normalității. Mai mult decât atât, ei au un șarm deosebit, o intelectualitate și cultură profundă. Dutton menționează în cartea sa ,,Înțelepciunea psihopaților” : ,,Așa sunt psihopații – frumoși pe dinafară. Farmecul, carisma și camuflajul lor psihologic fără cusur ne distrag atenția de la adevărata lor față: anomalia latentă din fața ochilor noștri. Prezența lor amețitoare și hipnotică ne atrag irezistibil.”

Prin cercetările sale și prin cărțile publicate, psihologul dorește să introducă acest subiect publicului larg într-un mod foarte simplu, chiar dacă în scrierile sale utilizează și termeni din psihologie, psihiatrie, fiziologie, anatomie. Dutton își dorește să aducă argumente cât mai plauzibile din punct de vedere științific. El se referă la mai multe tipuri de psihopați, nu numai la cei cu recidiv profund și cu o meningită a sufletului în ultima stadie, cum ar fi criminalii în serie. Clar că ei sunt o ,,ramură” aparte (la fel cercetat în profunzime de acest psiholog), dar face referință și la psihopații din alte domenii ale societății, cum ar fi politică, justiție, medicină etc. Deci, începând de la ,,cazurile” grave până la cele care par ordinare (lideri mondiali, directori executivi, șefi, colegi, rude, simple cunoștințe). Cred că fiecare din noi a cunoscut sau cunoaște personal sau ,,din auzite” persoane care au măcar un simptom clinic al psihopatiei. Nu toți psihopații sunt sunt atât de sălbatici și antisociali cum se crede. Dutton chiar distinge și trăturile specifice ale diferitor tipologii ale comportamentului acestora. El aruncă o privire foarte interesantă și edificatoare asupra ambelor părți – negativă și pozitivă ale caracteristicilor de personalitate care includ diagnosticul de psihopatie. Atunci când o persoană poate și știe cum să își dirijeze ,,apucăturile” psihopatice, pot rezulta profesioniști în domenii destul de dificile cum ar fi: milităria, chirurgia, criminologia (probabil chiar și psihiatria). Psihologul oferă exemple concrete de oameni și situații.

Mintea omului este o pădure întunecată, în care fiecare își face lumină cum poate. Unii pot aprinde ,,flacăra”, alții chiar o sting și uită de ea, devenind studiu de caz în psihiatrie și criminologie.

Am menționat doar câteva idei despre cercetările psihologului englez Kevin Dutton, care a declarat că și-a ales acest subiect din dorința de a-și cunoaște tatăl, un om cu vizibile simptome ale psihopatiei.

Pentru face o analiză profundă a cărților lui Dutton, avem nevoie de a pătrunde în terminologia psihologică și în fiecare colț al personalității umane.

M-am străduit să vă provoc la o lecturare interesantă și deloc simplistă. Analizați psihopatia, ca atunci când vă veți întâlni în viață cu vreo persoană ce manifestă unele simptome clinice ușoare specifice acestei dereglări psihice (nu mă refer la cazurile criminalilor, ci la celelalte categorii de psihopați ,,simpli” pe care îi putem regăsi în oamenii din anturajul nostru: șefi, prieteni, colegi, cunoștințe) să nu vă supărați, e o persoană bolnavă și străduiți-vă să o tratați din punct de vedere al unui medic (așa cum am făcut și eu într-un moment) și nu din viziunea unei victime. Nu vă lăsați pradă unui om bolnav care vrea să vă manipuleze, să vă folosească, să vă distrugă psihologic.

P.S. Titluri:

În engleză:

În română:

,,Înțelepciunea psihopaților”;

,,ABC-ul psihopatului de succes”

Aflarea ultimului cuvânt sau scrierile iminente

Nu cred nimic și nici n-aspir,

Am lăsat o așchie de gând,

Scriind când intru în delir

Pentru a spune ultimul cuvânt.

Având ,,implantul” revoltatului destin,

Tot anexez subit câte-un lexem

Ce a trecut prin pară și prin chin,

Strigând: ,,Merg înainte! Nu mă tem!

Din tot ce-a fost în viață m-am născut,

Din tot ce-a fost uitat, știut, iubit

S-alunec pe un vers am vrut

Și iată, în final, mi-a reușit!

Fiind eu dulce, amar sau chiar tăios,

Răvășesc din ce în ce mai multe gânduri,

Probabil, am devenit cam dubios,

Căci mă pot găsi și printre rânduri.”

Am lăsat lexemul să se manifeste

Cu dor și patimă, revoltător necaz,

Participând la drame, mici proteste,

La remușcări de conștiință în orice caz.

Să scrii ultim cuvânt e dificil,

Nu știi când spune tot sau a ratat

Un pic a fi direct, ,,voal” ostil

Ori seismul unui suflet cadențat.

Despre prietenia sănătoasă și raritatea ei…

Tema prieteniei este foarte actuală, e plin internetul, sunt pline replicile oamenilor, căci majoritatea pretind a fi prieteni adevărați sau că au prieteni foarte buni. Totuși, trebuie să fim cât mai precauți la noțiunile de ,,prietenie” și ,,prieten”, ele fiind foarte relative. Și de ce relative? Deoarece fiecare le percepe în dependență de ,,dimensiunile” creierului său, de profunzimea sufletului și al conștiinței. Cu siguranță până și DEX-ul ne oferă o noțiune cât se poate de ideală (PRIÉTEN, -Ă,prieteni, -e,s. m. și f. – Persoană de care cineva este legat printr-o afecțiune deosebită, bazată pe încredere și stimă reciprocă, pe idei sau principii comune; amic.), ne mai zicând de lumina pe care i-o atribuie prieteniei sfinții părinți. Ne permitem să facem abstracție de multitudinea citatelor, a poeziilor, a romanelor în care atestăm exemple de pretenie durabilă sau perfidă. Au scris și s-au pronunțat despre prietenie chiar începând cu Aristotel, Cicero, apoi continuând cu Alexandre Dumas (care exemplifică noțiunea pe care o discutăm cu romanele despre cei trei mușchetari – prieteni înflăcărați), Albert Camus, Arthur Shopenhauer etc. Mihai Eminescu chiar a fost prieten bun cu Ion Creangă, iar Mihail Sadoveanu era amicul lui George Topârceanu. Majoritatea scriitorilor și a oamenilor de rând se pronunță pentru existența prieteniei ideale, cred în existența ei și aspiră spre ea ,,doborând” numeroase obstacole și dezamăgiri trăite.

Îmi propun, totuși, să vorbesc despre prietenie în esența ei reală, făcând paralelă cu noțiunea aceasta în esență teologică. Mă axez pe citate și idei ale părinților care ne oferă explicații din punct de vedere religios, însă pentru înțelesul oamenilor simpli, cât și pe concluziile făcute de-a lungul anilor din experiență proprie și din experiențele auzite de la alții.

Mircea Eliade spunea: „O prietenie care durează o viață întreagă este pentru mine un miracol”, pentru mulți dintre noi la fel este o minune, deoarece dezamăgirile care ne-au debusolat pe parcursul existenței noastre nu pot trece fără ca să ne lase ,,amprente” asupra sufletelor noastre.

Vorbisem anterior despre regretele pe care le au oamenii pe patul de moarte, unul a fost păstrarea legăturii cu prietenii. Cu părere de rău, mulți schimbă prietenii vechi, pe cei noi. Astfel au naștere, prieteniile ,,de conjunctură” (după cum le numește părintele Calistrat Chifan), prieteniile din interes care sunt în ,,vogă” în zilele noastre. Unul are prieten medic și ,,ține” cu orice preț la această pritenie ca să aibă la cine să se adreseze și la două de noapte dacă va avea probleme de sănătate; altul are un amic cu afacere, cu bani și influență, sigur că ,,îl ține” pentru a-și soluționa problemele de orice gen (păi dacă sunt banii și influența, la noi în societate se rezolvă toate 🙂 ), aici apare și un fel de efect ,,manus manum lavat”, de genul: eu te slujesc – tu mă răsplătești, respectiv, tu îmi faci un favor, eu te servesc și tot așa ,,perpetuum mobile”. Am văzut multe ,,prietenii” de acest gen și se par foarte ridicole și josnice.

Părintele Savatie Baștovoi în cartea ,, A iubi înseamnă a ierta” menționează:

,,Sfântul Vasile cel Mare, în regulile sale monahale, condamnă orice prietenie care ne face să punem pe cineva într-o stare privilegiată față de alți oameni, considerând că aceasta nu poate fi decât o lucrare a sângelui care demonstrează lipsa de iubire adevarată. Pentru Sfântul Vasile este de preferat ca începătorul să nu-și facă prieteni, adică să nu-și arate afecțiunea pe care o are față de cineva, dacă prin atașarea sa de anumite persoane ajunge să le nesocotească pe altele, fapt care se întamplă de multe ori. În concepția acestui mare sfânt și dascăl al Bisericii, lucrarea principala a monahului, și a oricărui creștin, este aceea de a ajunge să iubească pe toți oamenii la fel, fără să facă deosebire între ei, căci în aceasta se arată și adâncimea smereniei și înalțimea dragostei. ”

Sigur că aceasta este o stare superioară, avansată, un ideal la care nu se ajunge prea ușor. ”

Pentru a înțelege ce este, de fapt, prietenia și pentru a preveni amicițiile false, trebuie să percepem măcar 1% din definiția spirituală a acestei noțiuni.

Am vorbit despre cei care caută ,,prietenie” pentru a trage foloase mai mari, dar sunt și din categoria celora care pur și simplu vor să profite de om, în pofida faptului că sărmanul nici nu are ce-i oferi, nu are mulți bani sau influență având totuși ceva de preț: naivitatea și bunul simț (aceste două ,,compoziții” fiind un ,,cocktail Molotov” pentru suflet. De ce? Ele sunt momeala pentru profitori și elementul distrugător al sufletului, doar dacă ai naivitate și bun simț mai ai și suferința ce ți-o aduc cei ,,falși” prin metodele lor de a te distruge psihic). De cele mai multe ori ne întrebăm: Cum e posibil așa ceva? Am fost buni, am ajutat, ne-am străduit să fim oameni modești și calmi, chiar ne-am prefăcut și proști în unele situații, că nu înțelegem cum persoana profită, e perfidă, ipocrită, ne minte în timp ce noi știm adevărul și până într-un final am ajuns cei mai răi și cauza apocalipselor personale ale lor. Cu ce am greșit? Am utilizat prea mult ,,cocktail” al sentimentelor frumoase cu persoane nepotrivite. Cu siguranță fiecare dintre noi, ,,a simțit” vreodată în subconștientul său niște ,,semnale” rezultate din ceea ce se întâmplă în una din relațiile: eu – prieten, eu – coleg/colegă, eu – iubit/ iubită, posibil o concluzie rezultată din niște vorbe spuse nu la momentul potrivit, un comportament care dacă nu ne-a jignit, ne-a ,,scos” un semn de întrebare în minte despre noi și acel om, acea relație. Se întâmplă, dar noi ce facem? Nu vrem să recunoaștem nouă înșine că am greșit inițial! Am agreat ceva ce este toxic pentru sufletul nostru. De ce? Din cauza fricii de a ,,ne strica” ,,imaginea” în fața acelei persoane. Nu ne-am izolat la timp ca mai apoi să nu suportăm aceste consecințe.

Prieteniile rele sunt prezentate de Sfântul Ioan Gură de Aur în opera sa, mai rele decât dușmăniile:

„Nu ţine, dar, lângă tine prieteni care sunt dascălii pagubei tale! Nu ţine lângă tine prieteni care îndrăgesc mai mult masa ta, decât prietenia ta! Că toţi aceştia termină şi cu prietenia odată ce au terminat masa şi petrecerea; ceilalţi însă, prietenii de dragul virtuţii, rămân veşnic lângă tine, îndură alături de tine toate durerile şi toate necazurile tale. Prietenii de masă şi de beţii, neamul paraziţilor, de multe ori se răzbună pe tine şi-ţi fac nume prost” (Omilii la Matei, omilia XLVIII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 565). În general, suntem etichetați de către ceilalți și în funcție de prietenii noștri. În acest sens, Sfântul arhiepiscop accentuează următoarele: „Cunosc mulţi oameni vrednici care au căpătat o faimă proastă, făcută tocmai de prietenii lor de chefuri şi beţii; au spus despre dânşii că sunt nişte şarlatani, nişte desfrânaţi care strică casele altora, nişte corupători de copii. Şi lumea le dă crezare, crede că trăiesc cu copiii, odată ce nu se ocupă cu nimic şi-şi irosesc viaţa fără rost” (Omilii la Matei, omilia XLVIII, VII, în col. PSB, vol. 23, p. 565).

Nu trebuie să avem ură față de prietenii falși sau să îi judecăm pentru cele ce ne-au făcut, trebuie doar să îi iertăm, să ne îndepărtăm de ei, să uităm ce a fost și să ne trăim viețiile cu concluziile făcute și cu înțelepciunea cât firul de nisip căpătată.

Cât mai mult să iertăm ,, nu este om fără de greșeală și de aceea, așa cum dorim să fim noi înșine iertați, să iertăm și noi pe alții. Oamenii sunt diferiți, diferite sunt caracterele, educația, vârsta, starea sănătății și preferințele lor. De acestea toate trebuie să ținem cont în relațiile noastre cu oamenii.
A-ți cere iertare sau a ierta la timp este o artă și expresia mărinimiei și a experienței de viață. ” (Savatie Baștovoi în cartea ,, A iubi înseamnă a ierta”)

În cele citate mai sus se conține esența prieteniei indiferent de tipul ei, fie cea falsă de care trebuie să ne izbăvim și să uităm, cât și prietenia adevărată ce este foarte profundă în esența ei duhovnicească. La fel ca dragostea, o prietenie dacă este reciprocă, ea este fără de preț, valoarea este incomensurabilă.

În ce constă o prietenie temeinică? În sinceritate, omenie, modestie, respect și nu în ultimul rând în compatibilitatea sufletelor. Anume potrivirea spirituală e valabilă atât în amiciție, cât și în dragoste. Oare nu soțul/soția trebuie să fie cel mai bun prieten spiritual? Cu siguranță – da!

Toți am văzut și prietenii adevărate care pot dura până la adâncă bătrânețe. De fapt, dacă o prietenie s-a terminat, ea nici nu a fost. Această relație spirituală este un lucru titanic. Este construit cărămidă cu cărămidă, iar atunci când simți că poate cădea vreun perete, începeți împreună să cimentați și mai bine fundamentul prin sinceritate, smerenie și iertare. După cum s-a exprimat Sfântul Ioan: ,,Prietenul sincer este cu mult mai dorit decât chiar lumina.”

Am scris despre prietenie, cu exemple duhovnicești, pentru că altfel nu putem nici să avem idee către ce fel de amiciție și către ce tip de prieten să aspirăm.

În primul rând un prieten adevărat niciodată nu te va judeca, îți va da un sfat alegând cuvintele potrivite pentru a nu te răni și niciodată nu va tinde spre o superioritate față de tine. Poți considera o persoană prieten, atunci când ți se mărturisește sincer despre punctele sale vulnerabile și despre păcatele sale. Odată ce s-a decis să facă pasul dat, rezultă că are încredere în tine și ți se poate destăinui. Trebuie de apreciat oamenii aceștia și de înțeles că sufletul tău este important pentru ei, că persoana ta poate fi un pilon al zidirii unei pocăințe. Grija și atenția pe care putem s-o oferim sunt foarte importante. Treptat fortificăm legătura sufletească, astfel luminând și viața, nu numai chipurile și cugetele noastre.

Să nu uităm că prietenia are și ispite, însă cu cât mai mult pledăm pentru păstrarea măsurii duhovnicești în această relație spirituală, cu atât mai statornici putem deveni.

Prieteniile sunt ca vinul, cu timpul ori se oțetesc, ori devin tot mai bune!

Doresc tuturor să aibă măcar un prieten adevărat căruia și la ora două noaptea poți să îi suni și să îi zici: ,,Știi, așa am o greutate pe suflet, nu știu de ce și am vrut să mai vorbesc cu tine că altfel nu mă mai liniștesc.” Iar lar din telefon să se audă: ,,Da ce s-a întâmplat? Lasă că va fi bine. Hai, povestește, să ne gândim ce-i de făcut.”

Revoluția minții sau opere/ persoane ce fascinează… (Serghei Esenin)

Voi scrie cu mare pasiune despre opere, scriitori, oameni de artă, personalități ce m-au impresionat cu desăvârșire.

,,Oricine era cel scos în afara legii, el era imediat radiat, indiferent de meritele sale în trecut. Orice rezervă faţă de vinovăţia sa nu mai era acceptabilă: acest om devenea nu doar un mizerabil, ci un cadavru viu, a cărui moarte devenea doar o chestiune de timp”. General-locotenent în justiţie, A. F. Catusev.

Prima personalitate este Serghei Esenin. Îmi amintesc cu drag de școală, când eram clasa a noua și trebuia să particip la Olimpiadă. Sigur că disciplina Limba și literatura română era mereu pe primul plan, nu ratam nici un concurs, nici o Olimpiadă școalară, dar au mai fost și discipline periferice (dacă le-aș putea numi așa), cum ar fi limba rusă, limba engleză, chiar și informatica la care puteam să particip cu plăcere. În acel an profesoara de limbă rusă mi-a propus să ma pregătesc pentru Olimpiada la limba rusă. Atunci era un control nu știu de care în școală și toți erau ocupați și încadrați, deci timp pentru pregătirea mea nimeni nu prea avea. Știam doar că trebuie să mă pregătesc asiduu și să mai memorizez o poezie în limba rusă. Fără a sta pe gânduri am ales ,,Din ciclul Motive persane”, țin minte și acum (voi cita în rusă, însă voi adăuga și link-ul cu fragmente traduse în română http://www.poezie.ro/index.php/poetry/50390/Din_ciclul_Motive_Persane):

Я спросил сегодня у менялы,
Что дает за полтумана по рублю,
Как сказать мне для прекрасной Лалы
По-персидски нежное «люблю»?

Я спросил сегодня у менялы
Легче ветра, тише Ванских струй,
Как назвать мне для прекрасной Лалы
Слово ласковое «поцелуй»?

И еще спросил я у менялы,
В сердце робость глубже притая,
Как сказать мне для прекрасной Лалы,
Как сказать ей, что она «моя»?

И ответил мне меняла кратко:
О любви в словах не говорят,
О любви вздыхают лишь украдкой,
Да глаза, как яхонты, горят.

Поцелуй названья не имеет,
Поцелуй не надпись на гробах.
Красной розой поцелуи веют,
Лепестками тая на губах.

От любви не требуют поруки,
С нею знают радость и беду.
«Ты — моя» сказать лишь могут руки,
Что срывали черную чадру.

Am mai citit din operele acestui poet, am mai făcut cunoștință cu biografia lui Esenin și am atestat ceva inedit, probabil am fost captivată și de temperamentul flegmatic, revoluționar și doritor de dreptate pe care îl avea (cred că asemănător cu al meu). Acum, după ce am făcut această introducere în subiect (nu știu dacă atât de necesară pentru voi, dar mă rog… 🙂 ), aș vrea să continui cu câte ceva despre acest poet și opera sa (sper să fie o provocare și să cultiv și în alții dragostea față de opera marelui poet rus Serghei Esenin).

Serghei Alexandrovici Esenin (n. -4 octombrie, 1895 – d. – 28 decembrie, 1925) își are originea dintr-o familei de țărani din satul Constantinovo (astăzi Esenino), regiunea Reazan, Imperiul Rus. A avut o viață nu numai scurtă, ci și amară, fiind abandonat de părinți. A trăit cu bunicii săi , iar la nouă ani începe să scrie poezii. Datorită talentului său, peste ani, (după ce s-a mutat la Moscova, înscriindu-se la Universitatea de Stat de acolo) a devenit un apropiat al poeților Aleksandr Blok, Serghei Gorodetsky, Nikolai Kliuev și Andrei Belîi. Esenin spunea că Belîi i-a dat înțelegerea formei, în timp ce Blok și Kliuev l-au învățat lirica.

A scris despre Rusia țărănească, melancolică și romantică, neevitând să scrie și poezii cu teme religioase. De fapt, religia i-a și ajutat pe țărani să reziste regimurilor care s-au perindat pe teritoriul rusesc. Chiar dacă nu se ,,agreau” reciproc cu Maiakovski, iar Leon Troțki în general zicea că de la Esenin ,,miroase” a medievalism, totuși, Maxim Gorki a fost profund mișcat de creația lui Esenin, iar împărăteasa Rusiei, după ce a ascultat poeziile, l-a întrebat pe Serghei Aleksandrovici: „De ce sunt versurile dumneavoastră aşa de triste?” „Aşa e şi Rusia, majestate”, a răspuns poetul.

Nu ne vom referi la viața personală, la problemele lui Esenin cu alcoolul, îl vom cita doar pe celebrul scriitor și jurnalist rus, Ilia Ehrenburg care spunea în memoriile sale din „Oameni, ani, viață”:

Esenin era întotdeauna înconjurat de sateliți. Cel mai trist lucru era să vezi, alături de Esenin, un grup întâmplător de oameni care nu aveau nimic de-a face cu literatura, ci doar le plăcea (și le mai place) să bea votca altuia, să se încălzească la faima altuia și să se ascundă în spatele autorității sale. Și totuși, nu roiul acesta negru l-a distrus, el i-a atras spre el. El știa cât valorează ei; dar în starea lui, găsea că e mai ușor să fie împreună cu oameni pe care îi disprețuia.

Ne vom axa mai mult pe originalitatea operelor lui Esenin. Talentul liric înnăscut al poetului îl putem observa în creațiile sale melancolice despre vechiul sat rusesc cu pajiști, nori, colibe (de exemplu, în poemul său ,,Rusia”), combinate cu imagini religioase, dezvoltate datorită diverselor influențe simboliste (Blok, Belîi), dar era suficient de puternic pentru a fi mereu el însuși.

În poemul ,,Inonia”, ce se aseamănă cu limbajul figurat al tablourilor lui Chagall, Esenin ,,pictează” un paradis țărănesc atât de dorit de el, liber de influența înrobitoare a civilizației urbane. În căutarea conținutului revoluționar, a apelat la istoria rusă și a creat o dramă lirică – ,,Pugaciov”, unde excentricitatea lingvistică face foarte dificilă înțelegerea alegoriilor la care recurge poetul.

Tema iubirii ocupă un loc semnificativ în versurile lui Esenin. În poezii, poetul transmite diverse experiențe asociate cu acest sentiment: bucuria întâlnirii, dorul despărțirii, impulsurile dragostei, tristețea îndoielii, disperarea. Poetul percepe iubirea ca pe un miracol.

Serghei Esenin a fost foarte adorat de femei, dar în lirica unde e abordată tema dragostei atestăm adesea nuanțe de tragedie. Putem găsi multe poezii de dragoste foarte frumoase în creația lui acestui poet, începând cu ciclul Motivelor persane, Moscova cârciumăreasă, Confesiunile unui huligan etc.

Cu siguranță, citite în limba rusă, în original, poeziile lui lui S. Esenin, provoacă niște emoții nemaipomenite, unele pot trezi sentimentul răzvrătirii, altele – cel al melancoliei, o parte din această lirică ne stârnește o ambiție de patriot sau de îndrăgostit, însă traducerea la fel e foarte bună și putem să ne delectăm chiar dacă avem în față volumul de poezii în limba română.

Despre moartea precoce nu aș vrea să scriu nimic, au fost prea stranii împrejurările acelui deces, însă, cred, citatul cu care am început a dezvăluit exhaustiv enigma întâmplată în 1925, în incinta hotelului ,,Anglia”.

Se merită de citit opera lui Esenin, chiar trebuie lecturată, este atât de unică, cu specific rusesc și totodată de o importanță universală.

Poeziile lui S.A. Esenin în limba rusă: https://rustih.ru/sergej-esenin/

Poeziile lui S. A. Esenin în limba română: http://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-autor-97/

Despre nedreptatea vieții sau judecata neștiută a lui Dumnezeu

De multe ori auzim întrebări directe sau retorice de genul: Unde este Dumnezeu atunci când ne se întâmplă un necaz? Sau: De ce Dumnezeu lasă să existe atâtea nedreptăți în lume? De ce unii fac numai rău și trăiesc îndestulați iar alții încearcă să fie creștini cât mai buni, trăiesc cu frica de Dumnezeu și viețuiesc din necaz în necaz? De obicei, dacă mi se adresa interlocutorul mie, încercam să argumentez prin diferite exemple de genul: Dumnezeu știe ce e mai bine pentru noi. Plătim pentru păcatele noastre sau pentru păcatele părinților, ale strămoșilor. Sunt doar niște ispite, niște încercări pe care trebuie să le trecem cu multă credință și demnitate. Dacă observam că persoana la fel e pornită rău contra judecății lui Dumnezeu, nici nu mai încercam să mai ofer vreo replică, fiindcă mai mult cădeam în ispită eu, apucându-mă o ciudă că acel om nici nu vrea să audă ce îi zic. Apoi, întâmplător, am citit ce a scris părintele Cleopa despre neștiutele judecăți ale lui Dumnezeu și mi-a fost mai clar să pătrund în ideea duhovnicească despre judecată, și pot oferi cele relatate de părinte drept un exemplu pentru cei care sunt pe cale să cadă în ispita deznădăjduirii și lipsei de credință în Dumnezeu. Îmi voi permite să îl citez totalmente pe părintele Cleopa în cele ce urmează:

,,Un călugăr din Egipt, mergând la Alexandria să-şi vândă lucrul mâinilor sale – că lucra la coşniţe – a văzut o înmormântare. Murise ighemonul acelei cetăţi, un mare păgân, care omorâse mii de creştini, că era pe timpul marilor persecuţii. Era o zi frumoasă şi mergea tot oraşul după el, îl ducea la groapă. Când a ajuns acasă, un pustnic mare, care vieţuia în pustie de 60 de ani şi trăia numai cu rădăcini şi cu ce găsea prin pustie, a fost găsit mâncat de o hienă. Atunci s-a gândit călugărul: „Ighemonul, care a omorât mii de creştini, cu câtă cinste mergea la groapă, iar ăsta care a slujit lui Dumnezeu 60 de ani şi a trăit numai în post şi rugăciune, l-a mâncat hiena! Ce fel de judecăţi are Dumnezeu? Mi se pare că Dumnezeu, fiind prea bun, îngăduie şi lucruri nedrepte. Am să mă rog lui Dumnezeu să-mi arate cum sunt judecăţile Lui, că şi unii oameni judecă împotriva proniei, a purtării de grijă a lui Dumnezeu. Cutare este rău, este păcătos, şi-i merge bine. Altul este bun, dar copiii îi sunt răi, femeia îi este bolnavă, iar el scapă de un necaz şi dă peste altul. Unul este rău şi trăieşte mult, iar altul este bun şi moare devreme. Uite, un creştin este bun, se roagă lui Dumnezeu, posteşte, şi numai de scârbe dă, iar altu-i rău, înjură, bea, şi pe acela nu-l pedepseşte Dumnezeu”. Şi aşa, călugărul a observat multe lucruri de acestea, cum zice la Proorocul leremia: Doamne, ce este, căci calea celor răi sporeşte şi calea celor drepţi totdeauna este în necaz? Şi din ziua aceea a început să se roage: „Doamne, arată-mi judecăţile Tale, ca să nu judec!” Şi a început a se ruga călugărul acela lui Dumnezeu, să-i arate judecăţile Lui; cum de unul, săracul, care-i sfânt şi drept, este bolnav, suferă, dă de necazuri, de scârbe, iar altul păcătos îşi face de cap, este sănătos şi bogat, are trecere, ajunge mare în dregătorii, în cinste, şi în toate îi merge bine. Şi s-a rugat călugărul mult timp lui Dumnezeu să-i arate cum sunt aceste nedreptăţi, că cei buni de multe ori dau de greu şi celor răi le merge bine. „Să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că şi eu de multe ori m-am tulburat de lucrul acesta, că am văzut multe nedreptăţi, pe care mi se pare mie că Dumnezeu le-a îngăduit”. Iar Preabunul Dumnezeu, fiindcă omul nu ştie judecăţile Lui, i-a arătat într-un chip ca acesta judecăţile Sale, deşi putea să-l piardă pentru această iscodire, că voia să ştie tainele lui Dumnezeu, pe care nu le ştiu nici îngerii. Dar pentru că-l iubea, căci avea viaţă sfântă, a vrut să-l înţelepţească, căci judecăţile lui Dumnezeu nimeni nu le poate şti. Odată a plecat pustnicul singur la Alexandria să-şi vândă coşniţele, că era cale de trei zile. Dar cum a pornit de la peştera lui, într-o poiană frumoasă, i-a ieşit în cale un alt călugăr, tânăr, foarte frumos. Blagosloveşte, părinte! Domnul, fiule, să te blagoslovească! Unde mergi, părinte? Mă duc până la târg, să-mi vând lucrul mâinilor. Ei vindeau coşniţele şi cumpărau pâine, făceau pesmeţi, şi se hrăneau cu verdeţurile care le mai găseau prin pustie. Părinte, eu tot la Alexandria merg. Slavă lui Dumnezeu că am tovarăş de drum! După ce i-a luat sarcina bătrânului, călugărul cel tânăr i-a spus: Părinte, uite ce este. Ştii ce trebuie să facă călugării când merg la drum! Să se roage tot timpul şi să vorbească cu Dumnezeu. Asta este datoria călugărului şi a creştinului, când merg pe drum, să se roage. Aşa, părinte, până ia Alexandria ne căutăm de rugăciune! Să nu vorbim un cuvânt! i-a zis cel tânăr. Mergând noi pe drumul ăsta trei zile, ai să vezi la mine nişte lucruri înfricoşate. Să nu vorbeşti, să nu mă judeci şi să nu-ţi calci jurământul! Da, fiule! Dacă mi-o ajuta Dumnezeu, nu voi mai vorbi! Şi au pornit amândoi. Călugărul tânăr ducea coşniţele şi mergeau tăcând. Pe la amiază, când soarele ardea foarte tare, au dat de un sat şi au ieşit înaintea lor doi oameni tineri: Părinţilor, de acum nu mai puteţi călători, pentru că soarele arde foarte tare. Haideţi la noi! Acei doi tineri i-au primit cu mare cinste, căci în Orient, în timpul zilei nu poţi călători, decât numai dimineaţa şi seara. Şi acolo aşa-i tradiţia, cum te-a primit în casă, să te spele pe picioare. Mântuitorul a spus lui Simon fariseul: Am intrat în casa ta, apă pe picioarele Mele n-ai turnat! Pentru că acolo nisipul este foarte fierbinte şi când ai ajuns în casa omului şi-ţi dă oleacă de apă rece pe picioare, îţi face un mare bine. Acei tineri, când au aflat că sunt din pustia Schetică, unde erau numai călugări sfinţi – Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul. Tinerii aceia aveau în casă un vas de argint, foarte scump, ce rămăsese din neam în neam. în acel vas le-au pus mâncare pustnicească, din evlavie, dându-le cuvenita cinste. Călugării au mâncat, au mulţumit, şi s-au dus să se odihnească, că erau obosiţi. Spre seară, când să plece la drum, călugărul cel tânăr a furat vasul de argint. Călugărul cel bătrân a văzut şi se gândea: „la uite! Ne-au primit oamenii cu atâta cinste, ne-au spălat picioarele, ne-au dat mâncare, şi călugărul ăsta a furat blidul de argint”. Mergând ei mai încolo, au trecut peste o punte. Călugărul cel tânăr a făcut cruce pe acel vas şi l-a aruncat în apă. Bătrânul a văzut şi se gândea: „Ce nedreptate! De ce o fi luat blidul şi l-a aruncat în apă? De ce nu l-a lăsat acolo?” Dar a tăcut, că avea legământ ca până la Alexandria să nu vorbească. Seara au ajuns la alţi doi tineri. Şi aceia le-au ieşit înainte, i-au primit cu dragoste, le-au spălat picioarele, cum este obiceiul, şi le-au dat odihnă. Aceia aveau un copilaş de câteva luni. Dimineaţă, când să plece, călugărul cel tânăr s-a dus la leagănul copilului, fără să observe părinţii lui, şi l-a ucis. Bătrânul a văzut şi zicea în mintea lui: „Cu ce criminal am pornit eu la drum! Acolo a furat blidul de argint, aici a omorât copilul!” A doua zi pe la amiază, trecând printr-un sat, Ie-a ieşit în cale un gospodar: Părinţilor, este căldură mare. Haideţi la noi să vă odihniţi câteva ore şi mai către seară veţi pleca iarăşi! Omul acela avea un câine rău legat, care păzea toată gospodăria. Mai către seară, când a început a se răcori, au plecat. Călugărul cel tânăr s-a întors şi fără să observe stăpânul, a făcut o cruce peste câine şi câinele a sărit în sus şi a murit. Atunci bătrânul vedea, dar tăcea: „Ce treabă-i asta? Acolo a furat blidul de argint, dincolo a gâtuit copilul, aici a omorât câinele!” Mergând ei a doua zi, în drum au trecut pe lângă o cârciumă. Acolo nu mai vorbeau de Dumnezeu, vorbea alcoolul în capul lor: chiuiau, cântau, fluierau, înjurau; şi când i-au văzut pe călugări, au început a striga: „Uite popa, măi!” – omul când este beat, nu mai vorbeşte el, vorbeşte diavolul! Călugărul cel bătrân n-a zis nimic, îşi căuta de drum. Dar cel tânăr se întoarce spre cârciumă şi face trei metanii. După ce s-a închinat la cârciumă a plecat mai departe. în marginea pădurii era un sat şi o biserică pustie. Nu avea nici cruce, uşile luate, geamuri sparte; biserică pustie, părăsită de vreo 40 de ani. Călugărul cel tânăr a luat câteva pietricele, Ie-a însemnat cu Sfânta Cruce şi a început a arunca în biserică. Dar călugărul cel bătrân zicea în mintea lui: „la uite, măi! Dacă ar fi de la Dumnezeu, n-ar fi făcut acestea. Dar este de la diavolul, că la cârciumă s-a închinat, iar în biserică aruncă cu pietre”. Dar nu avea voie să vorbească. Mai era până la Alexandria o zi. A treia zi dimineaţă ajung la o casă acoperită cu paie şi cu stuf. Pe prispa casei erau cinci copilaşi care plângeau. Călugărul cel bătrân Ie-a dat ceva şi i-a întrebat: De ce plângeţi? Ieri au îngropat-o pe mama! Dar tată aveţi? Tata a murit anul trecut. Ei n-aveau, săracii, nici tată, nici mamă. Şi vorbind ei, călugărul cel tânăr a dat foc casei. Copiii au fugit care încotro. Dar bătrânul n-a zis nimic, că abia seara ajungeau la Alexandria. Când au ajuns, acolo era o vilă mare şi proprietarul nu era acasă. Călugărul cel tânăr s-a suit pe vârful casei şi într-un ceas a desfăcut toată casa. A sfărâmat acoperişul, uşile, geamurile, tot ce era în casă a stricat. Cel bătrân s-a minunat cum într-un ceas a sfărâmat toată casa, şi s-a speriat când a văzut. Călugărul cel bătrân se gândea: „Acesta este om? Doamne, cât am să mai rabd eu pe ucigaşul acesta? Acolo s-a închinat la cârciumă, dincolo a bulgărit biserica! Aici a stricat casa! Ăsta numai rele tace!” Dar acum, fiindcă ajunsese la Alexandria, putea vorbi. Când s-a dat jos acela, după ce a sfărâmat toată casa omului, l-a luat deoparte şi l-a întrebat: Ia ascultă, frate! De acum nu mai pot tăcea! A fost jurământ între noi să nu vorbim până aici. Să-mi spui tu mie ce eşti tu! Drac eşti, om eşti, ori înger eşti! Dar de ce, părinte? Am făcut ceva rău? Măi, dar de trei zile, de când mergem împreună, ai făcut numai lucruri rele! – Dar ce-am făcut, părinte, rău? Păi bine, măi, oamenii aceia de acolo, când ne-am coborât din munte, nu ne-au primit? Nu ne-au ospătat? Şi ce au avut ei mai scump, un blid de argint, nu l-ai furat de acolo şi l-ai aruncat în apă? Şi ce zici, părinte? Rău ai făcut! Mare sminteală, că oamenii aceia ne judecă că am furat! – Părinte, trei lucruri mari şi bune am făcut acolo! Blidul acela de argint era litierul de la biserica din acel sat. îl furase străbunicul acelora, dar ei nu ştiau. Era scris pe dânsul cu slovă bisericească veche: „Acesta este litierul bisericii Sfântul Nicolae, donat de familia cutare, şi cine îl va înstrăina de la biserică să stea în iad până îl va întoarce înapoi”. Aşa scria pe blid. Şi din cauza blidului aceluia, nouă suflete care l-au folosit se munceau în iad. Şi acum aveau să meargă şi aceştia în iad, fiindcă îl foloseau. Şi mie mi-a fost milă de dânşii şi am furat blidul; dar mie nu mi-a trebuit, că l-am aruncat în apă. A doua zi va veni paraclisierul bisericii să se scalde în apa aceea, şi va afla vasul. Acela de la biserică, cunoscând slova bisericii, o să-l ducă la preot. Şi când va pune blidul în Sfântul Altar, cei nouă vor ieşi din iad, pentru că este scris acolo: „Să stea în iad până îl vor întoarce înapoi”. Deci eu, părinte, trei lucruri bune am făcut acolo: i-am scos şi pe acei nouă din iad, i-am păzit şi pe aceştia vii să nu intre, şi am dat şi blidul bisericii înapoi, ca să-l aibă, că era de mare nevoie. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut! Atunci s-a minunat bătrânul, „la uite, frate, cum a fost. Şi eu socoteam că este hot, că a furat blidul!” Dar când ai ucis copilul, tot bine ai făcut? Bună treabă am făcut şi acolo. Cum, ai omorât copilul şi zici că bună treabă ai făcut? Stai şi nu judeca după mintea ta! Ai văzut copilaşul acela? El era zămislit în ziua de Paşti. Şi avea pus canon de la Dumnezeu, pentru că nu s-au înfrânat părinţii în ziua învierii Domnului, copilul avea să ajungă la 20 de ani comandant de tâlhari şi avea să omoare pe părinţii lui. Acesta era canonul pentru neînfrânarea lor; şi multă lume avea să omoare şi mari tulburări avea să facă în lume, pentru că a fost zămislit într-o zi aşa de mare. Eu aici am făcut trei mari lucruri bune: am trimis sufletul copilaşului la cer curat, am scăpat pe părinţii lui de ucidere de mâna propriului lor fiu, şi ei, găsind copilul mort, vor plânge foarte mult şi, prin plânsul acela, li se iartă şi păcatul că l-au zămislit în ziua de Paşti. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut! Dar acolo, de ce ai omorât câinele omului? Şi acolo am făcut treabă bună! Câinele acela păzea toată gospodăria, dar a doua zi avea să turbeze. Şi când trebuia să vină stăpâna să-i dea de mâncare, avea s-o muşte şi mare scârbă avea să fie la casa omului! Fiindcă ne-a primit pe noi, mi-a fost milă de ei şi am omorât câinele mai înainte, să n-o muşte pe stăpână. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut! – Dar la cârciumă de ce ai făcut cruce şi te-ai închinat? Şi acolo am făcut treabă bună! în cârciuma aceea veniseră cei mai mari gospodari din sat: epitropul bisericii, primarul şi un mare gospodar. Ei s-au sfătuit să pună mână de la mână şi să facă biserica din sat care era părăsită. Atunci când am trecut noi, ei au zis: „Doamne ajută să facem biserica!” Măcar că erau în cârciumă, eu am văzut că oamenii au vrut să facă treabă bună, am făcut şi eu trei metanii şi am zis: Doamne, ajută-le să facă biserica! Şi tu zici că rău am făcut, dar eu bine am făcut. Eu nu m-am închinat la cârciumă, m-am închinat lui Dumnezeu, să le ajute celor ce au pus hotărâre să refacă biserica părăsită. S-a minunat bătrânul, zicând: „Nici aici nu am avut dreptate!” Dar acolo, când am ajuns în marginea satului, de ce ai aruncat cu pietre în biserică? Aceea era biserica cea pustie! Şi biserica fiind pustie, dracii jucau pe Sfânta Masă, pe geamuri, pe biserică şi râdeau de pustiirea lăcaşului lui Dumnezeu, şi mi-a fost ciudă. Şi ai văzut că am făcut cruce pe acele pietricele şi am început a azvârli în biserică, iar pe diavolii care au fugit de acolo, fiind loviţi de pietre, tu nu i-ai văzut! Eu n-am aruncat cu pietre în biserică, ci i-am alungat pe diavolii care erau acolo! Dar acolo de ce ai dat foc la casa copiilor? Ai văzut copilaşii şi nu ţi-a fost milă de ei? Ba mi-a fost mai milă decât ti-a fost tie! Şi am făcut foarte bine. Ai văzut că acei copilaşi nu aveau nici mamă, nici tată, şi au rămas cu cocioaba aceea de casă. Dar nu ştiau ei că în prispa casei este o comoară ascunsă de un străbunic de-al lor. Un vas cu bani de aur curat. Şi eu am dat foc casei, că ei trăiau în sărăcie şi nu ştiau că au comoara în prispa casei. După câteva zile, copiii vor căuta pe-acolo să vadă ce-a mai rămas, şi vor da de această comoară şi o să cheme pe un moş de-al lor, care-i epitropul bisericii. Acela, fiind un om cu frica lui Dumnezeu, va lua în grija sa copiii aceia şi cu banii găsiţi le va face o casă mare cu tot ce le trebuie, o să-i poarte prin şcoli şi o să ajungă oameni mari şi credincioşi. Şi tu zici că rău am făcut, părinte, că am dat foc casei, dar eu am făcut bine, că dacă nu dădeam foc casei, nu găseau comoara! Dar aici de ce-ai stricat casa? Părinte, casa asta frumoasă a fost făcută cu bani de furat. Şi era poruncit de la Dumnezeu aşa: „Fiindcă s-â făcut cu osteneală străină şi cu bani de furat, aici bărbat cu femeie niciodată nu vor putea trăi! Femeia trebuia să moară la primul născut. Numai bărbatul văduv avea să trăiască toată viata în casa aceasta”. Şi am stricat casa, că ei sunt duşi la o nuntă, şi când vor veni şi vor vedea că totul este sfărâmat, vor face înapoi o casă mai mică, cu osteneala lor proprie, şi nu va mai muri nevasta la primul copil. Şi tu zici că rău am făcut, dar eu am făcut bine, după voia lui Dumnezeu. Atunci a întrebat călugărul: Să-mi spui tu mie, măi frate, câte minuni mari ai făcut, ce eşti tu? Dar să-mi spui şi sfinţia ta, ce te-ai rugat lui Dumnezeu! Eu mă rog de câţiva ani să-mi arate Dumnezeu judecăţile Lui, că mi s-a părut că multe lucruri nedrepte îngăduie Dumnezeu în lumea asta. Da? Dar n-ai auzit ce zice Dumnezeu prin Isaia Proorocul? Pe cât este mai înalt cerul decât pământul, pe cât este de departe răsăritul de apus, pe atât sunt mai departe judecăţile Mele de judecăţile voastre şi gândurile Mele de gândurile voastre, fiii oamenilor. N-ai auzit pe Solomon ce spune? Pe cele mai grele decât tine nu le ridica şi pe cele mai adânci decât tine nu le cerca, ca să nu mori! N-ai auzit pe David Proorocul care zice? Judecăţile Domnului sunt adânc mult! Cum ai îndrăznit tu, un om, să cerci judecăţile lui Dumnezeu, pe care nici arhanghelii, nici heruvimii nu le ştiu? Dar Dumnezeu n-a vrut să te piardă, că putea să te piardă pentru iscodirea asta. dar, ştiind ostenelile tale, m-a trimis pe mine. părinte, să- ţi arăt că judecăţile lui Dumnezeu nu sunt ca ale oamenilor. Vezi câte ai judecat tu de mine? Câte am făcut, ţi s-au părut că sunt rele. că sunt ucigaş, că am furat vasul, că am dat foc casei, şi câte am făcut. Dar ele au fost toate bune foarte şi toate de mare folos s-au făcut. Au fost bune după judecăţile lui Dumnezeu, nu după judecăţile oamenilor! Deci, părinte sfinte, să nu mai îndrăznească nimeni din oameni să cerce judecăţile lui Dumnezeu, că nici îngerii nu pot şti judecăţile Lui! Dar, fiindcă eşti om, Dumnezeu te-a iertat, însă m-a trimis să te înţelepţesc să nu mai îndrăzneşti să iscodeşti judecăţile Lui, că judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult şi nu le poate şti nimeni, nici îngerii din ceruri.”

Sunt o păcătoasă ordinară, cu ispite, gânduri, fapte greșite și păcate, nu pot și nici nu am dreptul să mărturisesc unele lucruri așa precum le-ar mărturisi un duhovnic, dar încerc din toate puterile să conștientizez că atunci când deznădăjduim, nu trebuie să mai dăm vina pe Dumneze, ci trebuie să găsim cauza celor întâmplate în noi, în faptele noastre și în cugetul nostru. Ca simpli mireni avem nevoie doar de a ne da silința în măsura puterilor noastre de a alunga ispitele și gândurile rele. Să lăsăm totul în voia Domnului! Să ne străduim să judecăm mai puțin, să fugim de gândurile bulversate, să încercăm să sădim sămânța smereniei ca să o creștem pe parcursul anilor, ca să izbutim finalmente să ne pocăim. De multe ori aud: Eu nu pot să mă rog, eu nu înțeleg cum e asta să te rogi. De facto, nimeni din noi nu are atâta har ca să reușească să se roage cu desăvârșire, toți avem acea minte mireană care este departe de cele sfinte, însă putem cu ușurință să vorbim cu Dumnezeu în gând de parcă am vorbi cu un prieten sau o prietenă, e mai ușor să vorbești cu Dumnezeu decât cu oamenii. Atunci când avem ceva pe suflet, putem în orice moment să discutăm cu Dumnezeu, să îl rugăm să ne lumineze mintea și să adormim cu rugăciunea: Doamne, Isuse Hristoase, miluește-mă pe mine păcătosul/păcătoasa!

Eșecul – consecința jertfirii de sine…

Am citit mai demult un articol, probabil pe adevarul.ro, nu știu exact pe ce site, dar voi atașa link-ul acesta: https://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/cele-mai-mariregrete-oamenilor-aflati-patul-moarte-marturiile-asistente-cuzeci-ani-experienta-1_5941338f5ab6550cb822e688/index.html

În esență cam toate articolele la acest subiect au același conținut. Ce regrete au oamenii pe patul de moarte? Aceasta este lista:

1. Mi-ş dori să fi avut curajul să trăiesc o viaţă după bunul plac, nu influenţat de aşteptările celor din jur.

2. Aş vrea să nu fi muncit atât de mult.

 

3. Aş vrea să fi avut curajul să-mi exprim sentimentele.

4. Mi-aş fi dorit să păstrez legătură cu prietenii mei.

5. Mi-aş fi dorit să fiu mai fericit.

Clar că sunt mai multe regrete, însă acestea se află ,,în top”. Oare ce se află la baza acestor regrete? Dacă vorbim la general, cred că ,,temelia” e jertfirea de sine. Nu acea jertfire în numele lui Dumnezeu, negarea persoanei proprii pentru a atinge idealul divin, ci e o jertfire stupidă, o anihilare a tuturor aspirațiilor spiritului nostru, nu vorbesc aici de cele trupești, doar despre suflet. Ce dorește inima noastră și ce ne face să avem o viață armonioasă din punct de vedere psihic. Atunci când noi uităm să trăim pentru suflet, trăind pentru societate și materialitate. Voi aborda pe parcurs fiecare regret în parte, acum fac doar un ,,preludiu” analizând superficialmente ce stă la baza lor. Da, jertfirea de sine! Noi uităm să trăim fiind în căutarea unei imagini bune pe care să o ,,arborăm” în fața lumii, ne gonim după materialismul ce devine stupid (și ne dăm seama de aceasta cu anii), ne ,,aruncăm” în ,,voluntariatul” ,,facerii de bine” (nicidecum nu zic că trebuie să facem rău, dar nici să nu fim excesivi în bunătatea pe care, de facto, nu ne-o cere nimeni), suntem ,,sclavii” unui serviciu care nu ne oferă nimic decât ,,moarte de celule nervoase” 🙂 , suntem prezenți acolo, unde cu mare ardoare am fi vrut să fim absenți. Mă refer acum la ,,nocivitatea” în care ,,aruncăm” sufletul. Iarăși, voalat, voi da vina pe mentalitate, pe ,,rămășițele” sovietice din mintea noastră ce se transmit deja genetic. Noi așa și nu putem să spunem cu fermitate un ,,Nu!” sau ,,Nu vreau!”, sau ,,Aceasta nu-mi convine!”, ori ,,Nu fac ceea ce nu vrea sufletul meu!”. Suntem gata să ,,violăm” sufletul nostru de dragul unei imagini pozitive, de dragul lumii. În fine, oare lumea nu tot va crede ceea ce va dori să creadă și nu ceea ce este de fapt, realmente? Nu ne mai gândim la noi, rămânem într-o prietenie ,,toxică”, suntem înconjurați de oameni ,,toxici”, rămânem la un serviciu ,,toxic” (mă refer din punct de vedere psihologic), suntem într-o relație ,,toxică”, ne-am înconjurat de atâta toxicitate numai ca să fim buni, să nu se uite cineva chiorâș la noi, sau nu cumva (Doamne ferește!) să nu ne vorbească cineva de rău. De dragul cui dăm dovadă cu vehemență de atâta stupiditate? De gura lumii? Știm doar că gura lumii o astupă doar pământul! Deci, să nu fim naivi și să ne autodistrugem. Când ne ,,caută” depresia nu vine lumea să ne scoată din acea stare și la urma urmei, când vom fi pe patul de moarte ne va fi ,,în cot” de gura lumii, dar va fi prea târziu. Vom fi singuri, doar noi și Dumnezeu. Cum ne naștem singuri așa și vom muri singuri. Ne ,,autojertfim” toată viața și nu înțelegem de unde vine eșecul, ne revoltăm că suntem distruși în interior și nu putem percepe: De ce? Din cauza tendinței patologice de a ne provoca durere sufletească. Apoi ajungem pe patul de moarte și avem regrete. Trebuie de acum să avem regrete fiindcă nu știm a trăi și nu cunoaștem cum să ne protejăm sufletele (de fapt noi știm, dar nu dorim categoric să recunoaștem și să aplicăm). Excludem toxicitatea și trăim doar pentru sufletul nostru.

Ce fac femeile în lume? Curat și uneori copii?…

Poeții au scris mult despre femei, totul în lume e legat de ,,cherche la femme”, dar nimeni dintre bărbați nu realizează cum este o zi din viața unei femei. Probabil doar Adrian Păunescu a scris cu desăvârșire despre soarta femeiască, însă, el la fel e bărbat. Citisem demult o poezie care m-a cucerit – ,,Durerea femeiască”. Cu părere de rău nu o studiasem nici în liceu, nici la facultate, de fapt de mică cunoșteam vestitul ,,Cântec femeiesc”, la fel scris de Păunescu, însă nu îmi trezea decât o mare jale față de natura femeii, nu știu de ce, probabil chiar din primele versuri vedem tratarea unei infimități: ,, Aşa e mama şi a fost bunica/ Aşa suntem femei lângă femei/ Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica/ Doar nişte „ele” ce slujesc pe „ei”. Trist, dar din punct de vedere al ordinii patriarhale căruia ne supunem – deplin adevărat. Acum nu vreau să fac critică literară și să analizez opera lui Adrian Păunescu, voi face și asta , dar mai târziu (demult am dorit să devin scafandru poetic ce se adâncește în opera acestui mare om de creație). Să revin însă la noi, la femei. Acum, probabil, multe doamne și domnișoare sunt la serviciu, altele – în vacanță pe malul mării și, cred, majoritatea sunt acasă și pregătesc cina pentru familie sau au pus rufele la spălat. În esență, de facto, unde nu s-ar afla, toate au aceleași gânduri, dacă sunt căsătorite: Oare soțul mă mai iubește? Nu are alta? Nu mai cred, cu siguranță mă iubește! Mă mai place? Voi fi cu el până la adâncă bătrânețe? Cum să îi zic că vreau parfumul cela pe care l-am văzut la magazin? Ce să îi pregătesc la cină? Dar pentru mâine ce să pregătesc de mâncare? Poate să îi zic să mergem să vedem Parisul? Nu, mai bine stăm acasă că e mai ieftin. Să schimbăm chiria? Oare vom avea vreodată casa noastră? (dar dacă au casa lor proprie): Poate să facem o reparație? Cam deja e timpul. Nu, mai bine procurăm o mașină de spălat nouă că asta e vai de capul ei. Acum este vreo reducere? Probabil nu, voi vedea eu mâine. Nu, mai bine nu mă mai gândesc la nimic. Offf, cum să nu mă gândesc la nimic? Dacă nu rezolv eu și nu fac planuri, cine le va face? El, sărmănelul, e obosit, e la muncă în fiecare zi, nu are timp de gânduri prostești așa ca mine. Gata, am rezolvat, azi fac ciorbă și mâine văd prețurile la vreo mașină de spălat bună.

Iar dacă sunt și copii: Poate schimbăm grădinița? Nu, va trebui să îl ducă soțul cu mașina, dar el nu are timp că e foarte obosit sărmănelul. Cel mic e cam trist, oare nu e bolnav, sau pur și simplu e supărat că nu i-am cumpărat jucăria care și-a dorit-o? Va trebui să-l duc la medic. Cel mare bine că și-a luat și două mere azi la școală, are nevoie de vitamine, trebuie să mai lucrez eu la capitolul acesta. Mâncarea e gata, îi aștept pe toți să vină acasă. Offf, câte griji, câte griji… Gata, nu am timp de gânduri, pun muzică și fac ordine în camera copiilor.

Atunci când o femeie e singură are la fel multe gânduri și la pachet cu ideile, mai vine și frica. O teamă creată de societatea specifică Moldovei: Măcar să îmi găsesc un bărbat de treabă și să nu fie un bețiv. Mai sunt încă gânduri de genul: Cum să mă descurc? Trebuie să calculez salariul să îmi ajungă și de chirie. Nu m-a sunat bărbatul cela cu care mi-am făcut cunoștință ieri, probabil nici nu mă va suna, dar prefer nici să nu mă sune, mă descurc eu și fără bărbați, decât să ai un idiot pe lângă casă, mai bine mori nemăritată. Trebuie să îmi cumpăr rujul cela pe care l-am văzut sâmbătă, e calitativ. Offf, silueta mea, am adăugat câteva kilograme, așa e dacă mai mănânci câte o ciocolată când bei cafeaua la serviciu. Serviciu!!!!! Gata, nu mă mai gândesc, dacă îmi aduc aminte și de situația de acolo mă apucă depresia. Stai că m-a sunat sora și nu auzisem, trebuie să o sun înapoi. Da, da, mai am un pic și termin de citit acel roman. Probabil deja mâine. Oare câți copii voi avea? Stai, că nici bărbat încă nu am 🙂 Așa e, dacă nu dau peste bărbați potriviți. Îmi pun telefonul la încărcat și pun și rufele la spălat. Gata, încetează să te mai gândești la atâtea tâmpenii. Fie voia Domnului!

Am scris doar câteva din gândurile femeii, doar 0,000000000001 % din gânduri, nu am mai relatat despre greutățile prin care trece sexul frumos, despre tragediile care se întâmplă, despre nopțile petrecute în singurătate și cu o ,,pleiadă” de gânduri ce poate doborî psihicul, despre realitățile și problemele cu care se confruntă sau se pot confrunta femeile. Mai revin cu rânduri despre destine, idei, gânduri și tâmpenii din viața unei femei ordinare. Pur și simplu trebuie de trăit și de schimbat, în practică ultimele versuri din poezia amintită mai sus: ,, Vă e urât cu noi, vă e urât/ Și ne-ați ucide, dragilor bărbați/ Noi nu vă mai rugăm, decât atât/ Puteți să ne jigniți, să ne-njurați/ Dar faceți-o cu tonul coborât/ Și până adorm copiii, așteptați. ” în ,, Vă e urât cu noi, vă e urât/ Și ne-ați ucide, dragilor bărbați/ Noi nu vă mai rugăm, decât atât/ Puteți să plângeți, chiar și să plecați/ Dar nu mai faceți traiul mohorât/ Să fim noi jertfe nu mai așteptați. ”

Scrisoare mamei…

(Am scris această scrisoare mamei fără nici un motiv, cu un an sau doi în urmă… probabil îmi era viața amară…

Scriem scrisori tuturor, de tot felul și în fiecare zi. Simple, de recomandare, de dragoste, note informative și explicative (chiar anii aceștia prea multe am scris), dar rareori sau chiar niciodată nu ne gândim să scriem scrisoare mamei, celei mai importate ființe care merită și lacrimile noastre, și viața.

Oferim inima pe tavă tuturor, celor care o rup bucăți și o aruncă la gunoi, dar nu oferim nici o celulă din ea persoanei care a simțit prima ei bătaie și prima noastră suflare.

Ne decidem greu să scriem câteva rânduri pentru cei doi ochi care vor sorbi cu atâta căldură și durere fiecare literă. Poate că nu ne ajung cuvinte, sau poate că avem prea multe sentimente față de Ea ca să le putem exprima.

Eu scriu acum. Nu e nici un motiv. Nu e nici un jubileu, sau chestii de acest gen ce ne-ar motiva să scriem sau să ținem un discurs pentru îngerul nostru păzitor din această lume. Cel mai mare motiv e că sufletul m-a chemat să fac asta. El mi-a șoptit cu o notă de mustrare să scriu.

            Scumpă mamă, știu că voi reveni de mii de ori pe parcursul umilei mele vieți la aceste rânduri scrise la o margine de toamnă, dar vreu să îți zic cu dor că cel mai bun lucru în viață este viața (da, da, e o tautologie și eu, ca fată de la Litere nu ar trebui să comit așa greșeli drastice). Viața cu care ne înzestrează o persoană unică, un om care nici habar nu avea nouă luni ce va fi mai departe, cum va fi acel copil , ce destin va avea el sau ea și mai ales cum se vor intercala : destinul copilului cu destinul mamei. De fiecare dată când mă gândesc la tine , îmi dau seama cum ai trecut peste frica de a mă naște ( eu fiind la fel fricoasă ca tine), cum ai rezistat greutăților pentru a mă face fericită în lumea aceasta nemiloasă. Mereu îmi sună în cap vocea ta ce îmi aduce alinare , sfaturile tale și obiecțiile nereținute la momentul potrivit, văd aievea ochii tăi verzi și plini de căldură ce îmi topește orice povară și îmi fortifică fiecare bucurie. Nu am încredere în nimeni și în nimic în lumea asta în care totul se vinde și se cumpără, inclusiv și caractere, decizii, destine omenești, însă știu că unica persoană care nu mă va trăda niciodată ești Tu. Am vrut să scriu metaforic, frumos și dulce ca pe timpuri, nu am reușit. Anii m-au schimbat și pe mine. Anii, lumea din jur, societatea. Nu mai pot scrie la fel de naiv și neprihănit ca înainte, vreau, dar nu pot. Posibil înțelepciunea bătrâneții mă va face să revin la această scrisoare și să adaug în ea multe perle filologice și spirituale.

            Doresc să continui cu rânduri în care fericirea mă va face să le scriu cântând. Sper…

Acum nu mai am cuvinte, mi-a secat tot izvorul inspirației de aproape șapte ani ( știi tu de ce aproape șapte). Nu mai pot tinde spre galaxia lexemelor de altădată pentru e reda fructuos starea mea de spirit privind existența ta. Pot spune doar că sufletul meu îți aparține în întregime și nu știu ce aș putea face fără tine, draga mea Mamă.

Încă nu finalizez scrisoarea, promit să revin zi de zi și an de an pentru a scrie din umbra anilor și a vieții trăite tot mai multe cuvine bune pe care le meriți.

Prima zi aici…

Mi-am făcut și eu, în sfârșit un blog, am încercat și aceasta. De fapt, îmi doresc enorm să scriu, să aștern pe paginile albe cât mai multe gânduri. Demult mă gândeam, dar nu aveam curajul, probabil iarăși: mie îmi trebuie ? Va citi cineva din cunoscuți și mă va regăsi, chiar trebuie cineva să îmi vadă sufletul? Așa suntem noi, cei de pe teritoriul postsovietic, trăim doar de gura lumii. Ce va zice lumea? Ce va zice lumea? Nu mă interesează! Am ajuns la o vârstă când nu mă mai gândesc la acest factor regresiv, să se mai gândească și ceilalți: oare ce va zice ea de mine?

Vorbeam cu El într-o zi și îi zic: Of, așa îmi fac griji ce va zice cutare sau cutare, lumea e rea mai și inventează, tu cum ai reacționa dacă cineva ar zice ceva rău de tine pe nedrept, la care el îmi spune: Nu reacționez, nu mă interesează, eu doar știu că ei nu au dreptate! Încerc și eu să fiu așa, un pic mai europeană, să nu mai am treabă cu ideile și părerile altora. Blogul e un început 🙂

Aș dori discuții, despre cărți, despre viață, despre suflet, despre Dumnezeu. Aș dori să mai simt și oameni care pot atinge inima nu numai cu răutate, dar și cu vorbe bune și, cel mai important, cu vorbe înțelepte.