Despre relativitatea singurătății atunci când ai credință în suflet…

Voi încerca să abordez tema singurătății nu din perspectiva psihologiei sau din punctul de vedere al eului nostru în viața cotidiană. Mai trebuie de menționat și singurătatea ce ne este sortită din clipa nașterii. Mereu am fost adepta ideii: Toată viața suntem singuri. Ne naștem singuri și murim singuri. Unicul care este permanent cu noi, în orice clipă, chiar și în acele momente decisive în destinul unui om, este Dumnezeu.

Ateiștii nu au decât să mă condamne și să îmi judece gândirea mea ortodoxă. Nu mă interesează nimic. Sunt convinsă că unicul Domnul ne însoțește pretutindeni. Chiar dacă avem persoane apropiate sufletului care ne iubesc și pe care le iubim, oricum ele nu pot să știe ce avem în suflet și ce purtăm în el. Din acest considerent abordez singurătatea ca pe un fapt iminent al existenței noastre. Nu suntem singuri, dar totodată spiritul nostru nu poate fi citit de nimeni absolut, numai de Duhul Sfânt. Cei care pătrund în esența noțiunii de singurătate și înțeleg că e un dat inevitabil fiecăruia, pot percepe, de facto, inexistența lui. Pare că mă contrazic? Ba nu! Noi doar, ca atare, nu suntem niciodată singuri, cu noi mereu și pretutindeni este Dumnezeu. Numai că noi, oamenii, din cauza infimității noastre nu putem pătrunde în adâncurile cunoașterii. Prezența fizică a persoanelor în viața noastră este necesară. Omul a fost creat de Cel Atotputernic spre a fi o ființă socială, ferită de izolare, căci Sfânta Scriptură glăsuiește: „Și a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui” (Facere 2,18). Nu vi se pare interesant că, încă din primele momente ale existenței omului, Creatorul său S-a și gândit la efectele singurătății asupra lui, protejându-l de ea?

Deși trăim astăzi într-o societate în care oamenii par să se afle în comuniune cu semenii lor prin intermediul a diferite mijloace și metode, totuși tot mai mulți se plâng de singurătate. Probabil din cauza că așa sunt timpurile și mulți dintre oameni devin tot mai perfizi și falși, iar altă cauză este credința minusculă pe care o au.

Îngrijorătoare mi se pare suferința celor ce trăiesc înconjurați de o mare de semeni, dar au impresia că nu-i iubește nimeni, că viața ori problemele lor nu-i interesează pe ceilalți, simţindu-se excluși social. Uneori, poate că și noi am trăit astfel de sentimente contradictorii. Unele cercetări au ajuns la concluzia că starea de singurătate are urmări nu doar asupra sufletului uman, ci și asupra trupului: studiile au arătat că ariile cerebrale responsabile cu excluderea socială sunt tocmai cele care procesează durerea. Dacă am precizat aceste rezultate științifice, aș dori să le exemplific prin una dintre cele mai emoționante pericope evanghelice, numită sugestiv „vindecarea slăbănogului de la Vitezda”.

Aflăm din cuprinsul ei că Hristos vindecă un om paralitic care, de 38 de ani, aștepta lângă scăldătoarea Vitezda că poate, poate cineva se va milostivi și-l va ajuta să ajungă în apa devenită tămăduitoare după ce îngerul Domnului, din când în când, o tulbura, coborându-se în bazin. Minunea se săvârșea doar cu primul intrat în apă. Ne spune Evanghelia Duminicii că acolo nu se găsea doar el, ci o sumedenie de alți bolnavi, care se îngrămădeau să ajungă primii, ca să ia vindecare. Personajul Evangheliei, fiind singur, rămânea întotdeauna la urmă. Ceilalți îi vor fi consolat: „Lasă, va veni și rândul tău!”. În dorința acerbă de a se tămădui, suferinzii din preajma lui sau rudele lor îl ignorau, aruncându-l într-o dureroasă izolare. Să remarcăm, totuşi, că el nu a deznădăjduit. Deși uitat de toți, personajul minunatei întâmplări nu a contenit să lupte, să creadă, să nădăjduiască. Nu i-a rămas zadarnică așteptarea! La capătul ei s-a întâlnit cu Însuși Hristos-Dumnezeu. Dialogul înfiripat acolo, pe malul scăldătorii Vitezda, între Bunul Mântuitor și acel veteran al răbdării se dovedește de-a dreptul impresionant: „Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan V, 6-8). Ne reține atenția faptul că însinguratul paralitic nu I-a spus Domnului în mod direct: „Da, Doamne, vreau să mă tămăduiesc”, ci: „Doamne, nu am om să mă ajute să ajung în apă”. Nu atât suferința fizică îl chinuia, ci îndeosebi cea sufletească, pricinuită de singurătate.

În ce situație nu ne-am afla niciodată nu trebuie să deznădăjduim și să ne plângem că suntem singuri. Da, singurătatea fizică dăunează sufletului, poate chiar și să-l omoare, dar atât cât este credință, se vor găsi și cei care să ne umple inimile de iubire, liniște și pace.

Sfântul Nicolae Velimirovici spune că „nu trebuie să ne temem atunci când suntem lipsiți de oameni, căci nu suntem singuri. Singur este cel care nu știe de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toți oamenii prieteni. Unul ca acesta și într-o tovărășie cât se poate de numeroasă va spune, cum spun și acum unii: Mă plictisesc! Nu știu ce să mai fac. Toate mă plictisesc cumplit. Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenușă fără foc”.

Trebuie să reținem pentru totdeauna: Chiar dacă ne considerăm că suntem în singurătate, nu este așa, de fapt Dumnezeu ne este alături și poate chiar ne ferește de prieteni falși, de oameni care fizic ar fi lângă noi, însă nu ar putea să ne umple sufletul și cugetul de iubire, armonie și liniște. La momentul potrivit El ne scoate în cale oameni corespunzători nouă sau ne dă înțelepciune să înțelegem cât de bogați suntem când avem sănătate, părinți în viață, copii sănătoși, soți cumpătați și iubitori, rude chibzuite, un acoperiș deasupra capului și o bucată de pâine pe masă.

Singurătatea fără Dumnezeu este cu adevărat un naufragiu personal, dar una petrecută cu și în Hristos ne împrietenește cu Dumnezeu.

De fapt nici nu există singurătate, ea e doar fizică, pe pământ și doar imaginată de noi. Dacă Dumnezeu este în suflet, nu ne putem teme de nimic. Sunt singuri cu adevărat doar cei ce nu au credință.

Or, să îi mulțumim Domnului că ne poartă grija, ne scoate în cale oameni pe potrivă, ne izbăvește de cei falși și răi, ne dă sănătate, ne înconjoară de persoane pe care le iubim și care ne iubesc.

7 comentarii

  1. rofstef spune:

    Foarte Adânci Gânduri !!!
    Multumesc Mult pentru această porție de încurajare a faptului că nu suntem singuri, că și atunci când suntem înconjurați de un nor mare de gânduri și întrebări, este CINEVA care le găsește raspuns la toate..

    Atunci îți doresc să ai parte doar de multă armonie și pace in jurul tău, ori unde te-ai afla..!!!

    Apreciază

    1. emiliawonc spune:

      Mulțumesc mult! Îți doresc și ție multă armonie, liniște și oameni potriviți în jur!

      Apreciat de 1 persoană

  2. Iosif Greblea spune:

    „Vă spun că nici chiar în Israel n-am găsit o credinţă atât de mare.”
    Fii binecuvâtat Suflet frumos !

    Apreciază

    1. emiliawonc spune:

      În veci, ortodocşi
      De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei
      aceasta e credinţa mea creştină,
      am învăţat cu tălpile să calc,
      cum am aflat că mâna se închină.

      Atunci am înţeles că sunt dator
      să nu cedez cumva vreunei noxe,
      ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
      fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

      Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
      credinţa lor pe niciun fel de bunuri,
      nici dacă ar fi fost crucificaţi,
      nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

      În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
      în fiece istorică furtună,
      credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
      prin toţi ai mei, Biserică străbună.
      (Adrian Păunescu)

      Vă mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase de suflet și pentru aprecierile pe care mi le dați!

      Apreciază

      1. Iosif Greblea spune:

        Mi-a placut dintotdeauna activitatea acestui mare poet al natiunii, Adrian Paunescu !
        Intuiam ca esti un cunoscator si practicant al credintei, iar dogma din care faci parte este mai putin importanta atunci când cunosti Adevarul absolut, atemporal, eliberator & transcedental…
        Apreciez si am apreciat dintotdeauna *ADEVARATA CREDINTA*, dincolo de confesiuni, legi, obiceiuri, traditii si cutume culturale, aparente relative, limitate, iluzorii, înselatoare…

        Apreciază

      2. emiliawonc spune:

        Da, Adrian Păunescu a fost și va rămâne un poet excepțional.
        Cât despre adevăr și credință… Sunt noțiuni profunde pe care fiecare le înțelege în felul său în dependență de suflet, caracter, intelec și multe altele…

        Apreciază

  3. Iosif Greblea spune:

    D’accord…Dumnezeu este Dragoste absoluta, neconditionata, sacrificatoare, eliberatoare, desavârsita în jertfa Mielului Sau, Hristos Iisus, Fiul omului … !

    Apreciază

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s