Capul plecat nu poate vedea niciodată soarele!

Mentalitatea sovietică de sclavi și victime, promovată zeci de ani, a transformat până și generațiile năcute după perestroică în niște ,,zombi” servili și umili care se conduc încă după principiul: Capul plecat sabia nu taie! Această ,,lozincă” merge ,,la braț” cu Omul -Cetățean, Omul – Subaltern, Omul – Locatar, Omul – Consumator și alte ipostaze ale omului. Așa ne-a fost ,,introdus” în cap să fim tăcuți, servili și cu o personalitate mizerabilă ca atare. Nu vreau să mă bag în politică, aș avea mult de scris și de analizat. E prea murdar! Unicul fapt ce trebuie menționat este că din cauza ,,capului” veșnic plecat, a tăcerii permanente și a modestiei absurde, acum avem ce avem în societate și în politică. Să revin, însă, la ,,particularitatea” care nu permite ,,pătrunderea soarelui.”

Mereu am pledat pentru adevăr, dreptate și valori morale distinse. M-am străduit să păstrez demnitatea în toate circumstanțele, chiar și atunci când mi se cerea să o neg, să recurg la o nimicire a concepțiilor de viață cultivate din copilărie cu atâta greu. În rezultatul implimentării acestor principii am avut de suferit, însă nu am vrut să mă prefac într-o ,,târâtoare” ce reușește doar să lingă papuci, îmbogățind pe cineva, uitând că e personalitate. Mi-a plăcut o citată de Jim Morisson: Dacă pentru a trăi trebuie să te târăști, ridică-te și mori! Unii nu au nici măcar vrednicia de a se ridica, continuând să se târască până nu sunt striviți de ,,pantoful” pe care l-au ,,idolatrizat”.

Vorbesc doar despre demnitatea curată, fără de trufie și interese meschine ascunse. Acea demnitate din sânge ,,curge” necontenit de la naștere până la moarte. Este verticalitatea morală pe care cei parveniți nu o vor percepe niciodată, este virtutea necoruptă care formează o ,,simbioză” doar cu inteligența, credința și setea de adevăr.

Capul plecat de multe ori este tăiat, numai că nu deodată, ci pe parcurs, atunci când ,,posesorul” sabiei nu mai are nevoie de acel ,,cap” pentru a-l folosi în scopurile sale. Dacă privim din altă perspectivă, mai puțin generală și mai subiectivă, probabil turcii au dreptate în proverbul lor total opus: Capul ce se pleacă, merită retezat! De ce? Păi dacă s-a aplecat odată – va mai face-o, dacă s-a umilit în fața unuia, o poate face în fața la mai mulți, deci, poate trăda cu ușurință și nu are nicio valoare ca personalitate și caracter. Această idee este o abordare subiectivă a ,,capului plecat” în situații particulare, noi continuăm cu viziunea generală, de tip sovietic.

Viața, totuși, e prea scurtă pentru a urma orbește ceva ce nu e relevant și chiar înțelept. Cel mai important lucru e să fim în armonie cu conștiința.

Îmi aduc aminte un moment din viață când trebuia ,,să plec capul” doar de dragul unor capricii ale ,,papucului” care aștepta să-i aduc ,,pocloane”. Trebuia să aleg între soarta unor oameni adevărați (dar incomozi pentru ,,papuc”) și ,,capul” meu care nu dorea să se aplece. Am vorbit atunci cu o persoană foarte înțeleaptă. Ea mi-a dat un sfat pe care îl voi ține minte toată viața și îl voi utiliza mereu: Fă cum consideri, cum îți spune conștiința ta, ca mai apoi să fii împăcată cu tine însăți!”

Așa am făcut, am ales ,,sabia”. M-a ,,hăcuit” de-a binelea 🙂 Dar sufletul nu a sângerat, ci s-a transformat într-un oțel pufos 🙂 De ce am utilizat acest oximoron? 🙂 Fiindcă sufletul meu a devenit atât de puternic și, totodată, atât de ușor, fără povara deciziilor greșite! Conștiința mea m-a susținut foarte mult. Ea m-a ajutat să văd mereu soarele și să mă feresc de întuneric și de ,,papuci” murdari.

Nu pot vedea lumină doar din ipostaza Omului – Cetățean. La acest capitol, toată națiunea are capul plecat. Dovadă este starea în care a ajuns țara noastră, patria iubită ce nu o poate fi apărată de ,,corbii” idioți, năpustiți asupra țării ca asupra unui cadavru. Deja aceasta este o altă temă inanalizabilă la moment din cauza ,,capetelor” noastre ce au înțepenit plecate.

Trebuie să pledăm pentru verticalitatea principiilor morale, pentru demnitatea cea fără de trufie și ipocrizie. Este o tâmpenie să îți vinzi onoarea! Cel mai jalnic om este acela care-și vinde demnitatea pentru bani și favoruri temporare!

Da, într-o societate coruptă cinstea și demnitatea sunt luate în râs. Nu aceasta trebuie să ne deranjeze, ci ,,curățenia” obrazului nostru și glasul conștiinței care noaptea poate să ne trezească sau să ne legene și să ne lase să avem un somn liniștit.

Or, trebuie să stăm în genunchi doar în fața lui Dumnezeu, în fața lumii – niciodată! Devenind ,,corvus albus” răzvrătit, știm că pledăm pentru valorile veritabile și integre. Nu se merită să ne lăsăm supuși, blamați, utilizați și transformați de ,,unii” în gunoi nereciclabil. ,,Coloana vertebrală” a caracterului și a sufletului trebuie să se ,,curbeze”, să se ,,modeleze” doar pentru Dumnezeu și credință.

,,Ia seama că în viață trebuie să fii demn, trebuie să fii Om și să nu îți fie frică de nimeni decât de Dumnezeu!” ( Doctor Alexandru Pesamosca)

Generația anilor ’90

M-am inspirat dintr-un video pe facebook. Cum a fost copilăria și adolescența noastră, a celora care s-au născut în anii atât de importanți și decisivi pentru istoria lumii? Odată cu apariția nostră, s-a destrămat Uniunea Sovietică, au avut loc revoluții, proclamări de independență, apoi ani grei de tranziție și probleme sociale. Suntem generația perestroicii, a războiului de pe Nistru, a revoluției din România, a finalului trist mai mult pentru Ceaușescu decât pentru Gorbaciov și a unui început fatal de nouă epocă politică.

Suntem cei care au citit pentru prima oară Limba noastră de Alexei Mateevici într-o carte cu grafie chirilică. Da, da! Despre limba română, în limba moldovenească scrisă cu litere chirilice 🙂 Pare absurd, dar așa a fost. Suntem generația care a suferit experimente din domeniul învățământului. În fiecare an învățam după manuale noi, ,,proaspăt” scoase de sub tipar. Am învățat istorie, apoi aparte istoria românilor și istoria universală. Am studiat primii educația civică. Nimeni încă nu avea idee ce e aceasta și ,,cu ce se mănâncă” 🙂 Apoi am trecut și prin ,,ciurul” bacalaureatului. Nu aveam idee nici de el. Cineva zicea că sunt niște examene ordinare, altcineva afirma că e ,,ceva” strașnic. Însă toți erau convinși că e ,,un lucru” bun, fiindcă se practică și în România, deci e cu tendință europeană 🙂 Am ,,traversat” bacalaureatul 🙂 În comparație cu Rubiconul trecut de antici, acele examene păreau ,,floare la ureche” 🙂

S-a scurs și acest nisip din clepsidra vieții… Se perindă anii cu viteza luminii…

M-am născut în 1990, în Republica Moldova. Cei născuți în țărișoara noastră au trecut prin ei mai mult dezastrul apărut odată cu ,,moartea subită” a URSS. De atunci au început să-și croiască drum hoții, interlopii și cadavrele intelectuale. A năvălit peste toți sărăcia. Am supraviețuit majoritatea, dar au început într-adevăr să trăiască cei care au mers peste oameni, peste principii și moralități pentru a ajunge la putere și pentru a agonisi averi mărețe.

Noi eram doar copii. Nu înțelegeam cât este de critică situația în societate. Ne faceau fericiți și cele mai mici bucurii ale vieții de atunci. Nu erau calculatoare, telefoane performante, nici nu știam ce e televizorul color. Doar cu anii am putut savura puținele seriale pe care le așteptam cu nerăbdare. Când începea ,,Sclava Isaura” toți își lăsau treburile, atunci se oprea și munca pe câmp, și mulsul vacilor, și pregătirea lecțiilor pentru a doua zi. Se aduna toată mahalaua să privească filmul iubit. De fapt, nici nu erau prea multe seriale pe atunci ca să avem din ce alege. Ne limitam și la emisiunile rusești: ,,Ce? Unde? Când?”, ,,KVN” (un fel de TVC) și desigur știrile. Ora 20:00 devenise o parte din tradiția tuturor familiilor din spațiul postsovietic. Noutățile erau diverse și uimitoare. Se vorbea cu mult mai mult, căci trecusem toți la democrație, însă nu știa nimeni ce ,,lighionă” este aceasta (de facto, nici acum nu am înțeles bine).

Apoi au apărut televizoarele ce arătau chiar în culori. Era ceva neobișnuit. Îmi aduc aminte cum venisem de la bunici și părinții mi-au prezentat noul membru al familiei – televizorul Shivaki 🙂 Câtă bucurie! Telecomanda era problema cea mai mare. Apoi m-am obișnuit și am început să savurez alte seriale apărute: Beverly Hills 90210, Friends, Dosarele X, Buffy, spaima vampirilor, Sunset Beach, Hercules, Xena – regina războinică, Melrose place. Și acum îmi amintesc că priveam Charmed la ora 18:00, iar mama era pasionată de Dallas. Toate erau cu traducere în limba ucraineană. Am crescut cu postul de televiziune 1+1 (din Ucraina), nu aveam antene cu ,,dotări speciale”. Moldova 1, TVR 1, ORT, 1+1 și Inter erau suficiente, chiar ne părea un sortiment grozav. Ne-am delectat la fel cu seriale rusești: Brigada, Bumer; femeile nu ratau nici un episod din Doamna de Monsoreau și Tainele Petersburgului, iar bărbații în fiecare seară priveau Străzile felinarelor sparte și Petersburgul banditesc. Am tradus denumirile. Este clar că în rusă sună mai bine și sensul e mai profund. Dar să revin la amintiri… Da, da, am uitat să zic despre pasiunea noastră pentru emisiunea Fabrica de staruri. Câte vedete din Rusia au început cariera artistică de acolo! Parcă mai ieri spălam ușa de la intrarea în sala unde făceam lecțiile de limba română și cântam toți Înțelegi/Понимаешь (А за окном (а за окном)/Понимаешь, весна за окном/ (А за окном весна, весна, понимаешь)/ И унесет (и унесет)/ Теплый ветер холодный наш сон/ И мы пойдем в переулках весны/ В небе утреннем звезды видны/ Много этой весне мы должны/ Понимаешь). M-au năvălit amintirile 🙂 Trebuie să caut pe acasă caietele ,,transformate” de noi în ,,anchete” (așa le ziceam), unde găseai și poezii, și textul cântecului preferat, și date, preferințe, jocuri, imagini lipite, fotografii, semnăturile colegilor, practic era un fel de facebook al timpului 🙂 Dapoi dacă aveam pixuri ,,la modă” care puteau scrie cu mai multe culori 🙂 Cu câtă ardoare ,,exploatam” casetele audio pentru a asculta mii de ori melodia preferată! Când am procurat caseta cu Drugie pravila (Другие правилаЛети беги) eram unica în sat care avea acest cântec 🙂 Toți mă rugau să le împrumut și lor, iar la serată a fost mare premieră. Nici nu mai zic de casetele cu O-zone, Arash, Andre, 3 Sud Est, Valahia care asociate cu băutura solubilă Yupi și un tort de casă (Napoleon, Cușma lui Guguță, Munții Carpați sau Medovik) făceau din fiecare sărbătoare un eveniment special. Ascultam non-stop interpreți ruși și melodii pe care nu le vom uita niciodată (Руки Вверх, Блестящие, Фабрика, Иванушки, Корни, Алсу, Дима Билан etc.)

Copiii de atunci concurau numai la învățătura și la munca din gradină. Atât! Dacă în afară de Tetris, Mario, blugii largi, haine sportive, casetofoane, gume de mestecat Turbo, Love is și Stimorol nu mai aveam nimic. Calculatorul era doar o noțiune abstractă. Odată vorbeam cu mătușa mea ca despre o utopie: Îți imaginezi așa ceva? Poate, vreodată, fiecare va avea calculator și telefonul propriu, iar la televizor vom alege din sute de seriale… Acum acestea sunt niște realități, însă atunci păreau visuri irealizabile.

În pofida tuturor dificultăților am avut o copilărie frumoasă, lipsită de valorile materiale și plină de cele morale. Știam ce este bunul simț, respectul, fericirea, bucuriile mici ca aspect și mari ca emoții. Mergeam afară la joacă, participam la treburile casnice, ne pregăteam pentru Crăciun, Paști, Hramul satului cu atâta perseverență pozitivă. Mergeam cu uratul, cu semănatul, organizam serate, plecam la repetiții deoarece cântam în cor, îmi pregăteam temele fără internet, doar cu ajutorul teancului de cărți luat de la bibliotecă. Reușeam să o ajut pe mama, să mai aduc câte o căldare cu apă de la fântână, să coc pâine (când mama nu avea timp), să spăl hainele fără mașina de spălat, să hranesc animalele, să particip la plantarea cartofilor, să rup niște bujori de lângă prag, să merg la plimbare și să savurez aroma verdelui din jur. Izbuteam multe. Aveam timp și pentru a scrie poezii, eseuri așezată pe iarba verde, sub mărul înflorit din mica livadă de lângă casă. Acolo inspirația ,,se năpustea” asupra mea și nu îmi dădea pace până nu ,,capitulam” cuminte acoperind foile cu sute de cuvinte.

Câteodată, duminica mergeam împreună cu mama la piață. Am vândut și cireșe, și vișine, și ceapă, dar clar că cel mai mult – mere. După o zi lungă de trudă, savuram vreo prăjitură sau niște biscuiți ucrainești. Să fiu sinceră, dulciurile din Ucraina sunt delicioase, poate chiar unice, fiind părticică originală din ritualul unui gurmand. Nu zic, mai ronțăiam și Mivina, însă foarte rar, mama era, ca întotdeauna, împotriva alimentației pline de substanțe chimice 🙂 De facto, atunci, la fel ca în zilele de astăzi, totul era numai chimie 🙂

Au fost ,,interesante” vremuri… Nu cred cineva să fi avut trai foarte bun (mă refer la oamenii cinstiți și cu principii morale adecvate). Fiecare a supraviețuit cum a putut. Care mai bine, care mai rău… Dar copiii anilor 90 au fost, totuși, mai fericiți. Au ,,gustat” din farmecul copilăriei autentice, fără pic de fandoseală și ,,teatru absurd”. Despre generația dată s-ar putea încă de scris foarte mult. Mă limitez doar la rândurile create, păstrând în inimă (la fel ca toți cei de vârsta mea) amintirile vremurilor trecute, devenite atât de îndepărtate și străine.

,,Viroze de toamnă” sau ,,Ce ne aduce toamna…” (sursă foto: https://www.expresul.md/2018/10/26/foto-a-ruginit-frunza-castanilor/)

Cred că a venit timpul să expun și eu câteva gânduri despre toamnă. Nu vreau să fiu prea pesimistă sau, din contra, foarte optimistă, ci voi ,,expune” propriile sentimente provocate de acest anotimp de trecere a ,,calendarului” și a vieții umane. Numai că natura veșnic ,,zboară” de la toamnă spre iarna reală, geroasă sau un pic caldă, imaculată datorită zăpezii sau urâtă din cauza noroiului și al temperaturii relative. Pe când în viața și sufletul omului toamna este ultimul anotimp. Da, urmează iarna ,,de dincolo” și poate că unica similitudine cu cea pământeană este culoarea ,,provocată”. La unii va fi o iarnă pudică de un alb extraordinar, iar la alții – o mocirlă totală, dezgustătoare, în dependeță de cum persoana și-a trăit celelalte trei anotimpuri ale vieții. De câte ori mă prind la ideea cât de diferiți sunt oamenii, cât de diverse sunt viețile, destinele, dar, totodată, în esență, e una și aceeași.

Fiecare trăiește cum vrea sezoanele vieții și, deasemenea, oamenii individual percep anotimpurile naturii.

Pentru mine toamna se asociază doar cu frig și viroze. Nu a reușit bine să se ,,instaureze” că deja capăt vreo viroză 🙂

În rest, nu e decât amintirea anilor petrecuți acasă, fiind copil. Și acum simt fumul frunzelor arse, aud foșnetul lor, văd copacii de pe marginea uliței ce duce spre casă, adulmec mirosul merelor care ,,cer” să fie culese și a florilor de lângă casa bunicilor.

Probabil nu sunt cele mai ,,reușite” amintiri. Generalmente, copilăria și adolescența nu îmi provoacă nostalgii acute, doar clipele petrecute în ograda bunicului meu scump mă răvășesc.

Nu aș vrea să dau timpul înapoi. Așa a fost viața de atunci și oamenii din jur – plini de răutate, invidie, răzbunare absurdă sau nepăsători și veșnic nemulțumiți. Numai câteva persoane care mi-au dat căldura inimii lor mi se asociază cu vara.

Am marele noroc că pot să uit multe, mai ales ce nu mi-a adus nicio satisfacție spirituală, ori chiar și m-a rănit. Nu știu ce aș fi făcut dacă nu aș uita… Posibil demult îmi ieșeam din minți 🙂 Însă, datorită specificului memoriei mele :), toamna îmi aduce numai sinesteziile acceptabile care mă și inspiră uneori, dar fără pic de nostalgie sau regret. Apropo, datorită toamnei am îndrăgit simbolismul și pe reprezentanții acestuia. Totul a pornit de la Bacovia și nevrozele lui 🙂 Mi s-a părut ceva interesant, neordinar. Apoi am continuat să studiez acest curent literar împreună cu exponenții săi (Macedonski, Minulescu, Arghezi, Baudelaire, Mallarmé etc.) Nu știu cum să argumentez firul care ar decide predilecția inimii mele anume pentru acest curent literar și pentru acești scriitori, însă dacă aș fi trăit în acea perioadă, cred că nu aș fi ezitat să îi cunosc personal măcar pe Macedonski, Bacovia și Minulescu. Aș fi fost un fan sau poate chiar un colaborator al ,,Literatorului”. Aceasta deja e o altă temă. Cât despre toamnă: mi-a adus câte ceva, mai nimic, mi-a luat mai multe, nu chiar totul, nu mă conduce către nostalgii, îmi ,,dăruiește” mereu viroze, răceli și bucuria de a rămâne indiferentă la ,,apariția” ei.

Va urma toamna vieții. Mai târziu, dar e inevitabilă. Ce îmi va aduce? Eventual, multe regrete (fără ele nici nu ar exista viața), conștientizări, unele realizări, bucurii și posibilitatea de a mă pregăti frumos și înțelept de iarna veșnică. Aspir la una imaculată, plină de lumină, liniște și iertare. Unul Dumnezeu știe cum va fi, la fel cum știe cum vor fi și celelalte toamne din calendarul vieții mele.

Acum să ,,alung” viroza care nu a ezitat nici măcar o clipă să îmi apară, să privesc cu speranță nucul singuratic de după geam și să îmi imaginez cum va fi vara viitoare ce îmi va aduce un an nou în viață.

Toamna (de Ion Minulescu)

Am tras sforile toamnei
și-am scris strâmb, pe ușă,
inventar
acum,
hai să-mpărțim toamna
și la partaj să luăm
o frunză tu, o frunză eu,
cinci vise tu, cinci vise eu
și tăcerea,
apusul ți-l las ție.
ploile le voi lua eu,
iar tu o să ai toate furtunile
stoarse de ultimele picături de vlagă.
cu răsăriturile va fi mai greu.
sigur ne vom târgui
ca-n piață.
am să ți le cedez, totuși,
numa ca să-mi lași mie
nopțile
și toate neîmplinirile mele
de fiecare zi…

Compensarea complexului de inferioaritate a unora – cauza diminuării sănătății a persoanelor din jur…

Fiecare om învață o lecție sau e nevoit, prin comportamentul unor persoane din jur, să poată diferenția anumite simptome psihiatrice. Nu trebuie să fim supărați pe eventualii ,,pacienți” care au făcut dificilă viața și au ,,batjocorit” sufletele celor din jur. Nu se merită să păstrezi în interior toate problemele și durerele provocate de ,,pacientul” cu o listă imensă de simptome psihiatrice. Pur și simplu trebuie de evitat cu price preț mediile ,,nocive” din punct de vedere psihologic.

Înțelegem involuntar cum se manifestă compensarea indirectă a complexului de inferioritate. Fără a fi psihologi sau psihiatri, toți cei care au în preajmă (Slavă Domnului dacă nu printre membrii familiei!) un astfel de posibil ,,pacient”, putem fi martori oculari la cum se ,,manifestă” conceptele lui Alfred Adler (psiholog austriac care a trăt în perioada 1870-1937).

Complexul de inferioritate este evoluția negativă de la sentimentul de inferioritate spre un sentiment acut de inferioritate.

Pentru Adler, sentimentul de inferioritate şi corelatul său, aspirația spre autoafirmare, reprezintă două din formele de de bază care poate să apară sentimentul valorii proprii. Prima formă este caracteristică, în general, vârstei copilăriei, când mica ființă umană constată cu durere cât de puțin pregătită este, în comparație cu adulții, să răspundă adecvat cerințelor complexe ale mediului social. Acest sentiment poate fi accentuat de o constituție fizică anormală (o infirmitate), de o situație economică şi socială precară, de o educație deficitară, etc. În înțelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparații, este un simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinței normale de autovalorificare. Depășirea se efectuează, de obicei, prin mecanismul compensării.

Nu mă voi axa pe analiza forțelor compensației care creează dispozitive interne în acest scop – depresia, hiperemotivitatea, deformarea caracterului. Aceastea sunt observabile iminent dacă suntem în contact cu persoana zi de zi. Complexul poate deforma caracterul înspre egoism, invidie, răutate. În general, persoanele lipsite de forța de a învinge, de a depăşi obstacolele întâlnite şi care nu găsesc mijloacele adecvate de satisfacere a scopurilor şi nevoilor lor realizează substituiri. Poate fi vorba de o ,,mască” compensatoare, un fel de schimbare la nivelul personalității, mai mult sau mai puțin superficială.

 Adler a pus în evidență, în mod convingător, modul de echilibrare (prin compensare) a sentimentului de inferioritate prin tendința de superioritate şi dominație. Cu părere de rău, compensările realizate prin această tendință nu sunt întotdeauna pozitive. Aceste trăsături, de exemplu, invidia, se pot manifesta printr-un sentiment care degajă superioritate, care sfidează, cu toate că în interior, invidiosul nu se simte deloc fericit şi superior cum încearcă să pară jignind pe alții mai fericiți dar şi mai vulnerabili. Uneori,se dezvoltă un comportament mult mai agresiv, când individul chiar ajunge să aibă credința că e superior, poate fi vorba chiar de atitudini megalomanice, ca de exemplu Hitler. Mă bucură faptul că vedem în jur cazuri în urma cărora suferă totuși un grup restrâns de oameni și nu țări sau continente.

Adler explică acest gen de comportamente astfel: dacă persoana care suferă de nevoia compensării inferiorității ei fizice sau sociale prin setea după superioritate este şi cu instincte agresive puternice, atunci tendința de superioritate este însoțită şi de voința de putere. Dacă, însă, gradul de agresivitate al persoanei este mai scăzut și poate fi controlat, atunci individul respectiv păstrează numai megalomia. Adler observă faptul că această pornire după superioritate este însoțită, de obicei, de un sentiment al persecuției,care se dezvoltă ca urmare a faptului că cei din jur nu recunosc dreptul la superioritate al celui în cauză. Prin urmare, putem atinge concluzia că din aprobarea sau dezaprobarea socială reies sentimente de îndrăzneală şi respectiv de deprimare sau dezolare, de orgoliu, vanitate,dar şi de umilință, modestie, timiditate.

În cazul particular despre care spuneam, este un complex de inferioritate îmbinat cu megalomania. Toate motivele care au provocat ,,dereglarea” de persoană nu pot fi cunoscute, dar unele sunt: subestimarea persoanei suferinde în familie, teroarea psihologică la care e supusă, deficiența de intelectualitate și inteligență, recunoașterea în subconștient că e un om ca toți oamenii și nicidecum un geniu, posibil chiar și răutatea interioară îmbinată cu prostia. Atunci când un potențial pacient posedă ,,cocteilul” ,,preparat” din răutatea, perfiditate și lipsa unui nivel intelectual, atunci devine și mai periculos pentru societate.

După cum am evidențiat mai sus, complexul de inferioritate deformează caracterul, de aceea, compensarea este necesară, pentru că, uneori contribuie la procesul de echilibrare interioară. Conform concepției lui Adler, fenomenul compensației este un instrument special al tendinței de afirmare proprie.

Sunt mai multe tipuri de compensație: directă, indirectă, deviatoare, consolatoare. Nu mă voi opri la descrierea fiecăreia, voi menționa doar câteva trăsături ce pot fi dăunătoare celor din jur satinsfăcând ,,pacientul”.

Adler a subliniat că oamenii care au o inferioritate vădita tind să şi-o compenseze, cautând să-i domine pe ceilalți într-un domeniu sau altul”. Așa ,,pacienți” vor recurge la ,,mască” pentru a-şi crea iluzia că sunt ceea ce ar vrea să fie (câștigându-și stima și prețuirea celor din jur prin lașitate).

Nevoia de demnitate personală, de prețuire şi de apreciere din partea celorlalți, îi determină pe unii oameni să adopte roluri fictive, să recurgă la ,,teatrul” de compensație pentru a-şi crea iluzia că, cel puțin, dorința lor intimă a fost atinsă.

Astfel de persoane devin niște ,,sadiști” psihici pentru a-și satisface nevoia lor bolnavă de a fi ,,superlativi”. Nu mai contează că este ,,lumea” creată de ei, ,,teatrul” excepțional în care joacă un rol atât de credibil.

A trăi pentru alții, prin alții, prin impresia şi atitudinea lor, căci dacă ei te respectă şi te consideră superior, atunci te simți aşa, chiar dacă nu eşti. De aici apare spiritul tiranic, dictatorial aparent invizibil ce face numeroase victime ale ,,pacientului” inconștient de lumea reală. Multe dintre aceste persoane bolnave nu recunosc și nici nu vor face acest lucru, iar anturajul lor se divizează în: cei care ,,prind” foloase fiindcă, din anumite motive concrete, le convine starea insului maladiv și cei care au toate șansele să devină și ei ,,pacienți” în urma interacționării cu posesorul psihicului deviat.

Constanta vieții…

Aseară am citit pe blogul unei colege ,,de condei” (în zilele noastre, probabil, e mai bine de zis că suntem colegi ,,de tastatură”) despre scris care a rămas constantă a vieții sale. M-a inspirat, fiindcă m-am regăsit și eu, având această latură invariabilă a existenței imposibilă de distrus – pasiunea pentru scris. Dar voi înșira gândurile despre altceva, tema creației o las pentru altădată. M-am gândit, totuși, oare ce rămâne constant pe parcursul vieții unui om? Cred că nimic, deoarece chiar și scrierile noastre devin altfel, au o altă conotație, mai profundă sau mai superficială, depinde deja dacă viața ne-a ,,purtat pe mâini” sau ,,ne-a târît” într-un mod oribil prin evenimentele ce au avut loc de-a lungul anilor sau ne-a ,,izbit” de adâncul din oțel al suferințelor, trădărilor și grijilor.

Ne-am născut și instantaneu ,,Alea jacta est.” (Soarta este hotărâtă! Zarurile au fost aruncate!). Am trecut și noi ca Caesar Rubiconul, numai că unul invizibil, al existenței umane. Credeam o vreme că sufletul rămâne mereu tânăr. Posibil… Dar este ,,cârpit”, ,,încleiat” de atâtea ori încât se ,,uzează”, își pierde din naivitate, sinceritate, încredere, poate și din puritate…

Chiar și constanta devine variabilă (nu este unicul oximoron din viață). Păstrăm doar năzuința stabilității și nostalgia idealului lăuntric. De multe ori schimbările dor, tocmai și cele ce duc la bine. Cu timpul, ne protejează doar uitarea, ștergerea unei părți din amintiri ajută la reabilitarea sufletului și la împăcarea minții cu al nostru ,,perpetuum mobile”. Mergem cu picioarele noastre spre inevitabilul programat de Dumnezeu. Ce conștientizăm – reparăm, dacă nu – distrugem. Credința ne ajută, absența ei – ne omoară și când avem puls.

Schimbările sunt majore, infinite. Noi nu prea le observăm. Timpul îmbrâncește să mergem iute înainte, noi ne supunem docili.

Tot ce ni se pare neschimbător în existența noastră, de facto este o constantă relativă, înțeleasă de un suflet plin de cicatrici. Inima ne este imaculată doar la naștere, în anii de copilărie, apoi rezistă ,,uraganelor” destinului și devine atât de zdrențuită! O mai ,,ungem” cu credință, cu bucuriile mirene, cu sentimente aparent candide și mergem mai departe!

Trebuie să păstrăm itinerarul ce ne-a fost dat, unica constantă absolută – calea noastră spre înțelepciune, dragoste, apoi spre veșnicie.

Despre relativitatea singurătății atunci când ai credință în suflet…

Voi încerca să abordez tema singurătății nu din perspectiva psihologiei sau din punctul de vedere al eului nostru în viața cotidiană. Mai trebuie de menționat și singurătatea ce ne este sortită din clipa nașterii. Mereu am fost adepta ideii: Toată viața suntem singuri. Ne naștem singuri și murim singuri. Unicul care este permanent cu noi, în orice clipă, chiar și în acele momente decisive în destinul unui om, este Dumnezeu.

Ateiștii nu au decât să mă condamne și să îmi judece gândirea mea ortodoxă. Nu mă interesează nimic. Sunt convinsă că unicul Domnul ne însoțește pretutindeni. Chiar dacă avem persoane apropiate sufletului care ne iubesc și pe care le iubim, oricum ele nu pot să știe ce avem în suflet și ce purtăm în el. Din acest considerent abordez singurătatea ca pe un fapt iminent al existenței noastre. Nu suntem singuri, dar totodată spiritul nostru nu poate fi citit de nimeni absolut, numai de Duhul Sfânt. Cei care pătrund în esența noțiunii de singurătate și înțeleg că e un dat inevitabil fiecăruia, pot percepe, de facto, inexistența lui. Pare că mă contrazic? Ba nu! Noi doar, ca atare, nu suntem niciodată singuri, cu noi mereu și pretutindeni este Dumnezeu. Numai că noi, oamenii, din cauza infimității noastre nu putem pătrunde în adâncurile cunoașterii. Prezența fizică a persoanelor în viața noastră este necesară. Omul a fost creat de Cel Atotputernic spre a fi o ființă socială, ferită de izolare, căci Sfânta Scriptură glăsuiește: „Și a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui” (Facere 2,18). Nu vi se pare interesant că, încă din primele momente ale existenței omului, Creatorul său S-a și gândit la efectele singurătății asupra lui, protejându-l de ea?

Deși trăim astăzi într-o societate în care oamenii par să se afle în comuniune cu semenii lor prin intermediul a diferite mijloace și metode, totuși tot mai mulți se plâng de singurătate. Probabil din cauza că așa sunt timpurile și mulți dintre oameni devin tot mai perfizi și falși, iar altă cauză este credința minusculă pe care o au.

Îngrijorătoare mi se pare suferința celor ce trăiesc înconjurați de o mare de semeni, dar au impresia că nu-i iubește nimeni, că viața ori problemele lor nu-i interesează pe ceilalți, simţindu-se excluși social. Uneori, poate că și noi am trăit astfel de sentimente contradictorii. Unele cercetări au ajuns la concluzia că starea de singurătate are urmări nu doar asupra sufletului uman, ci și asupra trupului: studiile au arătat că ariile cerebrale responsabile cu excluderea socială sunt tocmai cele care procesează durerea. Dacă am precizat aceste rezultate științifice, aș dori să le exemplific prin una dintre cele mai emoționante pericope evanghelice, numită sugestiv „vindecarea slăbănogului de la Vitezda”.

Aflăm din cuprinsul ei că Hristos vindecă un om paralitic care, de 38 de ani, aștepta lângă scăldătoarea Vitezda că poate, poate cineva se va milostivi și-l va ajuta să ajungă în apa devenită tămăduitoare după ce îngerul Domnului, din când în când, o tulbura, coborându-se în bazin. Minunea se săvârșea doar cu primul intrat în apă. Ne spune Evanghelia Duminicii că acolo nu se găsea doar el, ci o sumedenie de alți bolnavi, care se îngrămădeau să ajungă primii, ca să ia vindecare. Personajul Evangheliei, fiind singur, rămânea întotdeauna la urmă. Ceilalți îi vor fi consolat: „Lasă, va veni și rândul tău!”. În dorința acerbă de a se tămădui, suferinzii din preajma lui sau rudele lor îl ignorau, aruncându-l într-o dureroasă izolare. Să remarcăm, totuşi, că el nu a deznădăjduit. Deși uitat de toți, personajul minunatei întâmplări nu a contenit să lupte, să creadă, să nădăjduiască. Nu i-a rămas zadarnică așteptarea! La capătul ei s-a întâlnit cu Însuși Hristos-Dumnezeu. Dialogul înfiripat acolo, pe malul scăldătorii Vitezda, între Bunul Mântuitor și acel veteran al răbdării se dovedește de-a dreptul impresionant: „Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan V, 6-8). Ne reține atenția faptul că însinguratul paralitic nu I-a spus Domnului în mod direct: „Da, Doamne, vreau să mă tămăduiesc”, ci: „Doamne, nu am om să mă ajute să ajung în apă”. Nu atât suferința fizică îl chinuia, ci îndeosebi cea sufletească, pricinuită de singurătate.

În ce situație nu ne-am afla niciodată nu trebuie să deznădăjduim și să ne plângem că suntem singuri. Da, singurătatea fizică dăunează sufletului, poate chiar și să-l omoare, dar atât cât este credință, se vor găsi și cei care să ne umple inimile de iubire, liniște și pace.

Sfântul Nicolae Velimirovici spune că „nu trebuie să ne temem atunci când suntem lipsiți de oameni, căci nu suntem singuri. Singur este cel care nu știe de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toți oamenii prieteni. Unul ca acesta și într-o tovărășie cât se poate de numeroasă va spune, cum spun și acum unii: Mă plictisesc! Nu știu ce să mai fac. Toate mă plictisesc cumplit. Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenușă fără foc”.

Trebuie să reținem pentru totdeauna: Chiar dacă ne considerăm că suntem în singurătate, nu este așa, de fapt Dumnezeu ne este alături și poate chiar ne ferește de prieteni falși, de oameni care fizic ar fi lângă noi, însă nu ar putea să ne umple sufletul și cugetul de iubire, armonie și liniște. La momentul potrivit El ne scoate în cale oameni corespunzători nouă sau ne dă înțelepciune să înțelegem cât de bogați suntem când avem sănătate, părinți în viață, copii sănătoși, soți cumpătați și iubitori, rude chibzuite, un acoperiș deasupra capului și o bucată de pâine pe masă.

Singurătatea fără Dumnezeu este cu adevărat un naufragiu personal, dar una petrecută cu și în Hristos ne împrietenește cu Dumnezeu.

De fapt nici nu există singurătate, ea e doar fizică, pe pământ și doar imaginată de noi. Dacă Dumnezeu este în suflet, nu ne putem teme de nimic. Sunt singuri cu adevărat doar cei ce nu au credință.

Or, să îi mulțumim Domnului că ne poartă grija, ne scoate în cale oameni pe potrivă, ne izbăvește de cei falși și răi, ne dă sănătate, ne înconjoară de persoane pe care le iubim și care ne iubesc.

Niște gânduri…

Îmi place să trăiesc și să respir,

Și să zbor pe valurile line,

Să tac profund și să admir

Gândurile-mi cele pline.

Pline de viață și durere,

De lacrimi, zâmbete și dor

Ce nu-mi înfrânge cu putere

Sufletu-mi din lungul zbor.

Trăiesc… Visez și nu mă tem

De moarte plânset și uitare,

Mă tem de viață și blestem,

De suferinți grele și-amare.

Ce sunt? În fine, un destin

Uitat de universul veșnic

Ce înfruntă-n cale un venin

Punând tot lumânări în sfeșnic.

Nu sunt decât nimic în lume,

Un element mărunt, dar nu pustiu,

O soartă poate al cărui nume

Nu l-am știut și nici nu-l știu.

E o poezie din arhiva mea, simplă, dar nu simplistă.

Foi, foițe, foișorele scrise în zadar la locul de munca și în alte birouri…

Mereu eram atacată de o indignare interioară când mă întâlneam cu virusul birocrației. Nu am înțeles, nu înțeleg, nu voi înțelege și deja nici nu vreau să înțeleg presupusa iminență a hârtiilor pe care trebuie să le scriem, să le completăm fără nici un rost. Oare menirea omului e în a scrie mii de file absurde de parcă ar fi un xerox ridicol? N-aș crede… Iarăși e vina celor de la conducere. Chiar de aș dori să îi apăr aidoma unui avocat dement, nu pot! De ce să nu își facă fiecare meseria sa? Profesorul să educe discipolii, să le ofere cât mai multe ,,pârghii” spre cunoștințe și să nu completeze mii de registre și mini registre care sunt cu același conținut, să scrie note informative sau explicative dacă nu a completat o foaie ce mai apoi va fi aruncată; sau să facă planuri de lungă durată, de scurtă durată și tot așa de parcă ar fi meteorologii ce prevăd ploile abundente programate pentru două semestre cu o mică doză de soare vara. Medicul ar trebui să se dedice sănătății oamenilor, dar să nu scrie rețetele în 5-6 exemplare, unul pentru pacient și restul pentru șefii care vin să verifice câți kilometri cu buchii a scris doctorul Cutărescu ca apoi să-l facă una cu pământul și să îi zică: Pentru consultația pacientului vă sunt suficiente 3 minute, restul 20-25 trebuie să completați fișele, registrele etc. Deviza ,,Lucendo allis ego ipse ardeo” (Arzând, luminez altora!” din limba latină) se transformă într-un prostesc: ,,Scriind, ard nu numai eu însumi, ci și îi las pe ceilalți să ardă”. De ce până și preoții au de scris niște formalități poate chiar bizare, au de făcut planuri ca profesorii și posibil să îi lipsească pe enoriași, la fel cum medicii sunt nevoiți să îi lipsească pe pacienți, de acele câteva minute esențiale în care, oferindu-le un ajutor fizic sau spiritual, pot salva vieți și suflete? De ce când mergi să îți rezolvi vreo problemă în oricare instituție de stat sau chiar privată trebuie să scrii la foi de parcă ești Lev Tolstoi finalizând ultimul capitol din ,,Război și pace”? Care este totuși ieșirea din acest tunel prostesc al birocrației? De ce eu nu pot să lucrez liniștită după ce am învățat atâția ani de masterate și doctorate fără a fi implicată în completarea prostiilor scrise? Până și publicarea muncii tale intelectuale cere mii de restricții și necesită atâtea ,,proceduri” aiurite încât îți vine să iei sapa și să mergi să prășești toate dealurile numai să nu ai de-a face cu birocrația. Degrabă și la prașit când vom merge vom completa, cred, vreo zece metri de hârtie ca să ni se ofere ,,marea onoare” de a prelucra solul.

Aceasta este realitatea actuală atât de dură și dezgustătoare. Cauza? Conducerea parvenită și idioții ce stau în fruntea noastră și fac tot posibilul pentru a ne zăpăci ca să uităm că merităm o viață cu mult mai bună. Se pune accentul pe tot și pe toate ce ține de aspentul material, degradare intelectuală, morală și spirituală, omul ca personalitate nu mai valorează nimic, trebuie nimicit, nu merită să primească educație, ajutor medical, spiritual (de la duhovnicul care are și el de completat registre), nu i se cuvine un ajutor juridic, nu trebuie să fie apărat de nimeni. Trebuie de distrus tot potențialul națiunii, de prostit, de făcut demenți pe intelectuali, de îngropat pe toți în hârtii, astfel ca să fie mai ușor decăzuților ,,stricați” la cap să conducă masele. Soluția? O găsim în vechea vorbă: ,,Peștele se strică de la cap, nu de la coadă!” Deja aceasta este o altă temă pe care o voi aborda altădată. Acum revin și eu la completarea ,,pergamentului” modern (Word) 🙂 că altfel nu rezolv nimic.

Bunul-simț absent sau pe cale de dispariție la unii…

Bunul-simț este un paradox în ziua de astăzi. Nu mă voi referi la ,,Bunul-simț ca paradox” de Alexandru Paleologul. Este o scriere filozofică care ajunge la descoperirile senzaționale ca postulatul lui Euclid sau teoria lui Copernic. E prea profund, necesită o gândire incomesurabilă. Voi raporta argumentele la noțiunea pe care o percep chiar și cei ce nu o știu a implementa. Desigur bunul-simț este un concept vast și filozofic aparent inobservabil, însă cere a fi explicat și cultivat din scutece până la bătrânețe. În ziarul Națiunea din 14 aprilie 2012, într-un articol de Remus Constantin Raclău, apare o serie de răspunsuri la întrebarea: Ce este bunul-simț? Unii zic că e rațiune, compasiune, bună înţelegere, altruism, armonie, grijă pentru viitor, prin acţiune în prezent sau mai înseamnă și conștiință, acea parte a memoriei care păstrează înregistrările faptelor noastre, fie ele bune sau rele. „Bunul Simţ s-ar putea defini ca fiind atitudinea de a respecta regulile de convieţuire, gândite pe principiul: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Bunul Simţ ne cere ca în orice situaţie să ne comportăm cu respect, față de noi înşine, față de toţi cei din jur, față de natură şi de mediu, față de tot ceea ce înseamnă viaţă şi suport al vieţii. Bunul Simţ este o măsură a bunei creşteri, a bunei cuviinţe, a respectului pentru cei din jur. Acest lucru depinde de educaţia primită în familie şi este o moştenire de la cei care te-au conceput.” Dacă am defini mai simplu noțiunea menționată mai sus, am putea spune cuvintele lui Alexandru Paleologul: „Bunul Simţ este contrariul prostiei, mai mult chiar decât inteligenţa.” Probabil inteligența se ,,crește” și cu ajutorul unor studii, lecturi, pe când acest simț care ar trebui să fie specific tuturor oamenilor este în sânge, uneori se transmite genetic, alteori se ,,autoeducă”. Mulți au început să-l neglijeze, ba chiar să-l considere o indecență. Da, e o absurditate să crezi astfel, însă ,,tempores” și ,,mores” își fac efectul. Nu mai e ,,la modă” să saluți pe cineva, e mai ,,frumos” să-l faci pe ,,supăratul” și ,,indiferentul”, nu? Atunci când cineva ți se adresează cu respect și bunăvoință îl socoți de prost, așa e? Acestea sunt timpurile de acum când bunul-simț e pe cale de dispariție și mai e inclus în ,,Cartea Roșie” a conduitelor umane. De multe ori în transportul public te bucuri (dacă aș putea spune așa) că nu te-au mușcat, ci doar au ,,lătrat” la tine ca niște imbecili. Când din replica ta fac parte ,,Mulțumesc!”, ,,Cu plăcere!”, ,,Să aveți o zi frumoasă!”, ,,Scuzați-mă!”, ,,Vă sunt recunoscător/ recunoscătoare!”, ,,Poftim!”, la care se mai alătură și bunele maniere, devii un proscris care nu mai are nicio șansă de a fi primit de societate. La serviciu dacă ești responsabil, modest și cu cei șapte ani de acasă (chiar dacă ai mers la școală de șase ani:) ), devii prostul/ proasta transformat(ă) în preșul unui șef idiot ce nu știe nici cine a fost Ion Creangă sau dacă ,,aluzie” e fruct sau legumă, nemaivorbind că nu a auzit ce este educație, bun-simț, inteligență, lectură, omenie etc. Te bucuri măcar că nu a uitat de existența drepturilor omului (cât de umil nu ar fi acesta din urmă) și nu te mai ia și acasă să îi speli lenjeria pentru a te umili. Astfel sunt inșii de acum, societatea și timpul. Unii cu aroganță pot arunca o hârtie cât mai departe de tomberon, iar pe un om îl pot azvârli în cel mai grețos noroi pentru al înjosi. Ce să mai vorbim despre valorile esențiale ale moralului?…

Bunul – simţ este acea trăsătură a omului care îi permite armonizarea cu societatea, cu natura, cu tot ceea ce îl înconjoară; este capacitatea de integrare optimă a fiecărui individ în parte, cu lumea înconjurătoare. Ce fel de fuzionare cu cei din anturajul apropiat dacă unicul lanț trofic existent este relația om-om, iar singurul ecosistem a devenit societatea în care trăim? Bunul -simț într-adevăr s-a transformat în paradox. Oare e chiar atât de dificil să trăim fie și după acest ,,minimum minimorum” al filozofiei existențiale: ,,Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!” ? Ar fi perfect să mai adăugăm în conduita fiecăruia și: ,,Comportă-te așa cum ai dori să se comporte cu tine!” Dar… Probabil e prea ostenitor, mai ales pentru cei cu număr redus de neuroni și cu exces de venin în inimă și pe limbă.

De fapt bunul – simţ este o aptitudine atât de simplă, naturală, firească încât a o explica înseamnă deja să ne depărtăm de sensul său real, … este ca o esenţă preţioasă şi are o „valenţă” atât de subtilă încât nu se poate identifica cu societate de azi și cred că nici cu cea de mâine.

Bunul – simț este un instinct, însă la unii cu siguranță uitat în Epoca de Piatră chiar dacă acum să fii om nu te costă nimic, nici bani, nici aur, nici viață.

Absență…

Am fost ,,absentă” în lumea ,,scrisului”. Uneori e bine să te mai retragi, să ai o limită a exprimării sau, mai bine spus, să te refulezi în propria viață și propriile gânduri. De obicei, când apar griji, probleme, cei cu ,,firea”artistică ,,purced” la un drum lung al creației, însă sunt momente când sufletul dorește răzvrătire, iar mintea – pauză. De fapt, niciodată sufletul nu este în concordanță cu mintea. Sunt unele momente în care ideile caută refugiu în vâltoarea vieții cotidiene, printre vizitele făcute rudelor, printre zarzavaturile pregătite pentru iarnă și momentele ce te ,,izbesc” de rutina vieții. Existența pe acest pământ nu te întreabă ce vrei și ce îți provoacă satisfacție sau dezgust, pur și simplu te poartă pe aripile sale de înger sau demon.

Absența este necesară. Dacă nu ne putem confrunta cu lipsa fizică, ne limităm la absența spirituală. Nu putem ,,încadra” sufletul și gândul în tot și în toate mereu, necontenit. Avem nevoie de acel ,,stop” pentru ca atunci când vom apăsa pe ,,play” să reușim să fim cei cunoscuți de lume, de anturaj și nu mai contează ce face ,,eul” nostru, el trebuie să se ,,conformeze” vieții. Verbul ,,a se conforma” îmi provoacă un pic de dezgust, căci de multe ori a fost repetat de o nimicnicie din planul meu profesional pentru a ne arăta că suntem sclavii sistemului. Nu contează! Nu despre aceasta e vorba! Revenons à nos moutons! Adică, mai bine-zis, revenons a nos idées, la necesitatea și importanța absenței în vâltoarea evenimentelor care nu pot trece pe lângă noi, ci doar prin noi.

Nu vorbesc despre indiferență, e vorba doar despre o abstracție foarte rară de care avem nevoie. Sufletul trebuie protejat, dar, de facto, macar să îl peticim ca să poată face față destinului. Și ideile trebuie cârpite, foarte rar, dar necesită reparație. Fiecare inimă cere retușare, fiecare creier pretinde, câteodată, la o doză de ,,gheață” pentru ca să nu ia foc.

Îmi displace absența, nu îmi este specifică, dar pentru prima oară i-am simțit dulceața.