Dezgust…


Dezgust total de lume și de viață,

De tot ce-a fost și nu mai este!

Nu vreau să fiu un fir smerit de ață

Ce-așteaptă pe ruine o poveste.

Mă uit în jur, aștept grăbită-o surditate

Din liniște profundă născută-n tihna ei

Și văd imensul fir avar de lașitate,

Veninul care trebuie silit să-l bei.

Umbre dese să muște-ar căuta,

Să te sugrume, să te-nnece-n glod

Și nu-ți permit să știi a mai uita,

Să mai zidești spre vise câte-un pod.

Dezgust drumul, am vrut eu să-l parcurg,

M-au tot împins către ispite rele

Toți cei ce au făcut din răsărit-amurg

Și-au mai călcat cărarea vieții mele.

Un sentiment amar mă năvălește

Față de ipocriții idioți și inutili,

Deja tristețea nu mă mai iubește,

Ci marele regret din anii mei umili.

Privesc nimicniciile cu suflet greu,

Cu ironie-nfrunt pustietatea lor,

Mă-ndepărtez pripit de-acel ateu

Ce m-a-nvățat să nu mai cred în dor.

Dezgust, atât mai am, mi-a mai rămas

Din tot ce-a fost și nu va fi nicicând,

Lângă ce-i sfânt m-opresc pentru popas,

Iar gustu-mi se va transforma-n curând.

Uitare amară

Zădarnică uitare cu gustul amar,

Nostalgică vreme, oameni absurzi,

Anii sugrumă al meu calendar

Cu firele albe și aștrii tot surzi.

Mă spulberă gândul aprig și tare

Ravagii în minte fac vise trecute,

Iluziile-apasă speranțele rare,

Fac clipele bune să pară nevrute.

Cu rugă pe buze adorm sufletul meu

Mai vrea o trezire, o zi, înc-o noapte,

O luptă să ducă-n al vieții clișeu,

Să tacă, apoi să renască în șoapte.

Plăpând inima-nceată suspină,

Zvâcnește năprasnic la oră târzie,

Nu mai știe de multă hodină,

Pentru lume e-o naivă hazlie.

Durerea adâncă mai arde a rană

Ce se prinde doar c-o uitare,

E lipsa rândului scris de o pană

Și-o crudă, dar simplă așteptare.

Sursă imagine: foaienationala.ro

De ziua internațională a profesorilor…

Este ziua internațională a profesorilor. Am scris despre vocație, dedicația din acest domeniu. Mulți sunt recunoscători sau mai puțin recunoscători dascălilor săi. Am avut marele noroc să-mi aprind flacăra dragostei față de tărâmul necunoscut al filologiei și pedagogiei datorită profesoarei mele de limba și literatura română. Țin minte cum ne zicea: Nu toți veți deveni filologi, însă toți trebuie să deveniți Oameni! Acest principiu m-a călăuzit toată viața, atât în rutina destinului, cât și în activitatea mea de profesor. Mereu am aspirat spre ,,sădirea” în sufletele discipolilor mei a omeniei, bunăvoinței și a tuturor calităților posibile.

Cu părere de rău, după mai mulți ani de activitate, am căpătat un dezgust față de profesia aleasă. Nu din cauza ochilor dornici sau mai puțin doriți de carte, ci din cauza colectivului și a anturajului în care am avut ,,marea ocazie” să mă manifest ca specialist. De fapt, nu s-a reușit decât să mi se ,,înnece” ardoarea mea de a face ceea ce-mi place și ce știu mai bine – să fiu filolog. Dar acest aspect îl las pentru altă dată. Revin la cei care m-au zidit ca om. Mi-au înseninat sau mi-au întunecat drumul existenței mulți pedagogi, din clasele primare până la studiile de doctorat. Am izbutit, totuși, să iau de la fiecare câte ceva. De la unii – am luat cele mai frumoase cunoștințe și calități, de la alții – doar dorința de a nu fi ca ei. Deci, am învățat de la toți. Acum, peste ani, abia am început să percep multe din povețele auzite cândva. De exemplu, profesoara de matematică ne zicea, atunci când eram mai gălăgioși: ,,Este o artă să te oprești la timp. Mă refer nu numai la gălăgie, dar și la alte situații din viață.” Peste ani am pătruns în esență.

,,Cel mai dificil examen este viața. Nu te preîntâmpină când ai lucrare de control și nici nu știi cum te va aprecia”.

,,Vă este dificil acum? Odată cu timpul ce va trece, veți înțelege că dificilul abia urmează.”

O mulțime de expresii ale dascălilor au devenit ,,citate” pe care le utilizez și eu la rândul meu. Chiar și ,,metode” de predare și esențe pedagogice mi-au rămas în memorie de la învățătorii din școală. De exemplu, când plângeam la orele de limbă franceză că nu pot să învăț verbele și tot întrebam: Pentru ce avem nevoie de verbul acesta? Profesoara (o femeie extraordinară, foarte exigentă, care, cu părere de rău, nu mai este în viață) îmi spunea: ,,Verbul este temelia fiecărei limbi! Dacă nu știi verbele, degeaba mai înveți”. Am ajuns să fiu și eu pedagog, să am discipoli străini și să zic: ,,Învățați verbele! Ele sunt temelia fiecărei limbi!”.

Am ,,introdus” în felul meu de a fi ca dascăl, umorul sever pe care l-am preluat de la profesorul de informatică (un domn inteligent, deștept și cu un umor fin, ce impunea o ordine involuntară în clasă). La liceu eram doar fete și un băiat. La lecțiile de matematică, acest domn ne-a predat teoria probabilității printr-un exemplu atât de interesant și exhaustiv care ne-a făcut pe noi, fetele, să înțelegem teoria probabilității. Ne-a spus: ,,Fetelor, dacă un băiat te-a cerut de nevastă, acest fapt încă nu înseamnă că se va căsători cu tine. Aceasta este teoria probabilității!” 🙂 Pe scurt, dar pe înțelesul nostru. 🙂

La universitate, profesorul de filozofie, încântat într-un fel oarecare de dorința mea pentru studii, dreptate și adevăr, îmi zicea: ,,Foarte dificil îi va fi cu tine bărbatului care te va lua de nevastă. Dificil, dar interesant. 🙂

Au fost anii de școală, anii de studenție…

Voi ține minte și toate concursurile, seratele organizate în școală, orele de curs și seminarele de la universitate la care mergeam cu atâta plăcere și respect față de mentori. Mă bucur din suflet că am avut ocazia să fiu discipolul profesorilor adevărați (mulți dintre ei nu mai sunt în viață). Am reușit să ,,iau” din personalitatea fiecăruia măcar câte puțin. Am putut admira profesoara de literatură, o doamnă foarte deșteaptă și elevată. Am înțeles cum poate fi cucerit respectul unui student prin inteligență și afabilitate datorită dascălilor pentru care pedagogia a fost și este nu doar o meserie, ci o vocație. Probabil, cel mai important element al personalității mele ,,cultivat” de profesori este raționalitatea de a alege între bine și rău, între ,,cum trebuie să fiu” și ,,cum să nu fiu niciodată”.

Am ajuns la o altă treaptă a vieții, la momentul în care pot să percep tot ce mi s-a spus și mi s-a dezvoltat în sufletul meu. Am avut onorea să am de la cine căpăta nu numai cunoștințe, dar și trăsături spirituale veridice.

Socrate spunea: ,,Toate profesiile sunt de la oameni, numai trei sunt de la Dumnezeu: de profesor, de judecător și de medic.”

Sursă imagine: radiotrek.rv.ua

Ce nu se cumpără, ce nu se vinde…

Viața în sine nu se cumpără și nici nu se vinde! Există o mulțime de citate, de meditații ale marilor personalități despre adevăratele valori, despre sănatatea și sentimentele care nu pot fi cumpărate și vândute. În fond, nici măcar lucrurile care par a fi doar elemente ale materialismului nu se achiziționează. Oamenii s-au obișnuit cu idee că banul decide totul. Nu e chiar așa! Aceste convingeri sunt numai niște iluzii. S-a creat în societate ,,o piață de desfacere” a tot și a tuturor. Patimile umane au orbit creiere și suflete. Cu fiecare zi ce trece îmi dau seama că filmele de groază despre zombi nu sunt decât o realitate actuală, numai protagoniștii sunt mai simpatici și execută ordine orbește fiind momiți de ,,promisiunile” utopice. Până și DEX-ul oferă o definiție aproape de certitudinea mea:

ZÓMBI s. m. 1. Om înviat din morți, care și-a pierdut identitatea, drogat (în stare de letargie) sau cu creierul spălat, apoi înscris cu anumite ordine, pe care le execută orbește, folosit în interes personal sau de manipulare politică. 2. (Fam.) Om fără caracter, lipsit de orice voință. (din fr. zombi)

E situația contemporană, nu? O mică specificare, la noi oamenii sunt vii, și, din păcate, dacă vor mai continua în așa hal nu vor avea nicio șansă de a învia din morți.

Chiar azi discutam cu Cineva despre o persoană X care și-a vândut demnitatea pentru nu știu a câta oară. Veți zice că mă contrazic. Ba nu, specific, nu s-a vândut, ci și-a arătat fața perfidă și ieftină ce se ascudea (și încearcă să se mai dosească) sub o mască plină de virtuți ce nu-i este deloc pe potrivă. Atunci când credem că cineva se vinde, de fapt, doar își aruncă ,,camuflajul”. Da, da! Precum viperele își pot arunca pielea, fiind, în esență, tot vipere.

Nu zic, am avut și o șansă (poate chiar mai multe) de fi ,,cumpărată”. Și câte promisiuni! Ce prețuri! Mă impresionase că aș costa atât de scump. 🙂 Prefer mereu să rămân tot eu. Nu îmi ,,arunc” masca, deoarece nici nu o am. Sunt așa cum sunt! Nimic mai mult, nimic mai puțin! Pesemne setea mea de dreptate și adevăr a cam ,,încurcat ițele” atât mie cât și la alții. 🙂 Dacă aș fi fost ,,cumpărabilă” sau ,,vândubilă” aș fi avut un trai mai bun (din punct de vedere material și psihologic). Nu regret deloc! Acum sufletul meu este mai liniștit și mai ,,înțelept” decât ar fi fost în alte circumstanțe.

Am avut mult timp pentru a înțelege valoarea vieții și a Omului în sine. De ce am spus ,,valoarea”? Fiindcă și viața și Omul nu au valoare. Uneori sunt atât de microscopici, alteori atât de incomesurabili încât nici tot aurul din univers n-ar fi echivalent cu ei.

Nimic nu se vinde! Nimic nu se cumpără! Fericirea, sănătatea, liniștea, iubirea, pacea, armonia, respectul, însăși viața și multe alte valori veridice nu pot participa în ,,comerț”. La fel cum nici moartea, tristețea, neliniștea, războiul, invidia, ispitile și patimile nu pot fi ,,negociate”.

Chiar și cei care cred că pot decide orice având bani, putere, de facto, nu decid nimic. Cu ei joacă doar maleficul din sufletul și din intențiile lor. Răul le ,,aruncă”, acest ,,praf” în ochi, le ,,pudrează” creierul și inima cu posibile ,,fericiri” materiale, ce, de fapt, nici nu există. E un ,,show” efemer cu final tragic. Sunt doar ispite, patimi…

Bine, unii pot procura un avion personal, dar oare pot cumpăra și termenul de valabilitate al acestuia sau ,,garanția” că îi va ,,duce” până la destinație? Categoric nu! Sunt doar niște probabilități estimate de oameni, în esență Dumnezeu decide. Alții își pot cumpăra o funcție, dar cineva le dă garanție 100% că va fi pentru un an, doi sau o viață? Nu! Fiindcă nu-și pot cumpăra ,,la pachet” și ,,asigurarea” că moartea le va veni în ziua cutare sau cutare. Poate chiar peste o zi sau două îi va lua. Ei nu pot să-și cumpere sau să-și vândă decesul. Și banala pereche de pantofi achiziționată cu ,,bonul de valabilitate” pentru un an nu face posibilă excluderea unei ploi torențiale care ,,va pune capăt” încălțămintei. Dar dacă acel pantof va fi cauza unei fracturi de picior? Cineva dă vreo asigurare pentru acest caz? Nimeni!

Putem crede că banul, favorurile, onorurile decid multe. Este doar o aparență prostească, lumească! Așa este văzută viața prin ochii ,,neevoluați” ai omului.

Toți suntem muritori de rând! Iată chiar prima și esențiala trăsătură prin care ne asemănăm toate vietățile de pe planetă! Doar dacă vreun nebun se consideră veșnic…

Mulți cred în rolul definitoriu al banului și al puterii acestuia. Se înșeală amarnic! Este doar o iluzie! Nu poți ,,comercializa” cu oameni, destine, vieți.

Până și respectul nu poate fi achiziționat. El poate fi doar ,,cucerit” cu un comportament și o atitudine demnă de Om. Mă miră cum unii afirmă că au respect datorită averii sau a funcției, când ei doar se înșeală. Nu e nici urmă de respect, e doar ipocrizie curată! Nu zic, sunt și persoane înțelepte, cu aur și influență care știu a rămâne Oameni în toate circumstanțele și luptă aprig cu ispitele, patimile, viciile. Le vine greu, însă nu uită despre valoarea veritabilă a vieții și înțeleg că, de fapt, banii nu au nicio valoare, sunt doar niște ,,unități – nulități” ce tulbură minți, inimi, destine.

Cumpărarea și vinderea obiectelor este o aparență în care credem cu naivitate. ,,Negoțul” unde ,,marfa” sunt oamenii la fel este părelnic. În așa situație ,,comercială” se vede adevărata ,,personalitate” și a ,,comerciantului”, și a ,,clientului” care, într-un fel sau altul, ,,se vinde”. Iar dacă e să vorbim despre sentimente, emoții, destine – aici chiar este absurd să analizăm o oarecare ,,piață de desfacere”. Sufletul, gândurile, aspirațiile, sănătatea, viața, liniștea, iubirea și multe alte valori cu adevărat fundamentale, depind doar de Voia Domnului și de credința noastră în El!

Sursă imagine: cryptonet.biz

Necesitatea nebună de funcții transformată în propriul dușman…

Mă voi referi carieră. Sau mai bine-zis la patima de a fi șef cu orice preț. Nu pot spune că eu nu-mi doream prin anii de studenție să ocup vreodată un post de conducere. Ca orice om, am fost ispitită și de așa ceva. Am avut capacități de lider din copilărie. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu ultima, de fapt nici nu am fost. Chiar îmi aduc aminte de primele luni la facultate când eram toți tratați ca niște nulități, probabil așa vedeam noi, însă era, probabil, doar o atitudine a profesorilor față de proaspeții ,,bobocei”. Atunci îmi pusesem întrebarea: ,,De ce se comportă cu mine de parcă aș fi o proastă?” ,,Eu doar am învățat și învăț bine, mă strădui, nu dorm nopțile din cauza studiului, încerc să mă manifest ca o studentă bună, dar ei nici nu văd nici nu aud! Mă apuc de învățat și mai bine, eu nu pot suporta o astfel de atitudine, trebuie să depun eforturi intelectuale maxime ca să fiu printre primii, așa cum am fost și la școală. Nu vreau doar să învăț bine și să fiu considerată perfidă, îmi doresc să câștig respectul sincer al profesorilor, al colegilor.” Cu propriile forțe am obținut ce am râvnit și ,,la pachet” cu respectul au venit cunoștințele, cultura generală. Despre anii de studenție voi mai scrie. Acum să continui despre ,,șefie” 🙂 Am înțeles aspirația către respect, dezvoltare a intelectului, dar nu am perceput niciodată mentalitatea persoanelor care ar ,,merge peste cadavre” doar ca să încălzească un scaun. Care-i ideea? Am ajuns demult să gândesc că a fi un om cu ,,funcție” mare este o încercare a vieții, poate chiar o ,,capcană malefică” din cauza ispitelor, a patimilor și a păcatelor luate inițial, când semnezi actul. Foarte rar se întâlnesc persoane înțelepte ce reușesc să facă față necazului cu aspect de fericire și să rămână Oameni, indiferent de statutul profesional. De obicei, acești indivizi, ajunși oameni mari se transformă în mucegaiuri morale. În ziua de astăzi e mai ușor 🙂 Ajung ,,la putere” parveniții fără scrupul, psihopații cu megalomanie și alte afecțuni psihice frumos ,,voalate” în haine scumpe și aparențe luxoase.

Oare cât trebuie unui om? Chiar va lua totul cu el în țărână, inclusiv și fotoliul de șef? Nu! Dar de ce să-și aducă aminte despre deznodământ? Ei doar se cred veșnici la fel ca puterea și banii lor.

Cu regret observ că liniștea interioară, armonia din familie, traiul decent, dar plin de clipe fericite, devin niște mituri insesizabile. Totul se limitează la ,,putere”.

Probabil devenim ceea ce alegem. Dumnezeu ne oferă posibilități pentru a evita unele lucruri. De facto, nu toți ,,pot face față” ,,viscolului” în care s-au pomenit. Cine știe… Pentru unii a fi șef e unica fericire a vieții, e un fel de compensare a vieții ratate, sau a intelectului ratat 🙂

Nu spun că trebuie să nu mai aspirăm la nimic ceea ce privește domeniul profesional. Așa făcusem și eu. Mi-am dorit să acumulez cunoștințe pentru deveni un profesionist în domeniul ales. Numai nu trebuie să confundăm vocația, profesionismul cu megalomania și tendința oarbă de a deveni șefi.

Odată văzuți în ,,fotoliul moale” nu ar trebui de ezitat să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ofere înțelepciune pentru a nu degrada sufletește, ca să putem înfrunta cu demnitate ispitele.

Nu doresc să ,,mă opresc” mult la tema dată. Voi concluziona cu niște vorbe spuse de străbunicul meu feciorilor săi: ,,Măi băieți, dacă veți ajunge șefi, să vă purtați așa cu oamenii ca atunci când veți fi deja ,,Nimeni” să aveți mereu respectul celor din jur și parte de ,,Bună ziua!”.

Eu am luat decizia demult. Nu-mi doresc funcții, ,,pocloane”, ,,putere”, avere. Îl rog pe Dumnezeu să-mi dăruiască sănătate, liniște și pace în suflet, în casă, în viață, atât mie, cât și familiei mele, să am înțelepciunea de a trece demnă peste ispite și greutăți.

Sursă imagine: internet

Autoeducația din afara pedagogiei…

Cei ,,șapte ani de acasă” sunt esențiali în viața unui om. Eu, însă, mereu am ,,pus” accentul pe autoeducația fiecărei persoane. Nu e vorba de sensul științific al acestei noțiuni, ci de abordarea vieții prin prisma individului aflat în ,,mijlocul” societății și în vâltoarea vremurilor.

Putem să avem de la cine învăța lucruri frumoase în acei ,,șapte ani”, însă de multe ori ,,Barza” aruncă ,,bebelușii” (potențialii cetățeni) în familii ce nu pot fi considerate ,,modele” în cultivarea principiilor de viață corecte. În aceste cazuri triste, după ce ,,copilul” iese în lumea mare poate să evite traiul nedemn cultivat ,,din scutece” sau poate să se arunce în vâltoarea prostiei.

Autoeducația, adică posibilitatea și înțelepciunea alegerii, are un rol decisiv în destinul uman. Nu știu cum s-ar putea altfel de explicat, probabil e ,,ceva” ce trebuie să curgă prin vene. Întotdeauna am considerat autoeducația primordială chiar și față de cei ,,șapte ani de acasă”. Într-o discuție cu cineva pledam înflăcărată pentru acestă concepție. Mi s-a spus: ,,Autoeducația e rezultatul educației primite acasă.”. Cred că nu e chiar așa, e o relativitate. Totul are loc în dependență de om și mai puțin de familia din care a pornit. Poți pleca ,,în lumea mare” cu norme destul de bine evidențiate de părinți. Având ,,baza” unui comportament adecvat, politicos și , în același timp, auster, viața îți propune multe. În pofida acestor ,,oferte” ai șansa de a rămâne om și să te alegii cu patimi superficiale rezultate din ispite cu mult mai mari.

Sunt adepta alegerilor rezonabile, a evitării părților urâte ale vieții. Cei cu educația ,,suplă” primită de la părinți pot evita greșelile ,,arborelui genealogic”. Inșii cu ,,temelia” ,,bine pusă” în copilărie pot ,,cădea” pradă circumstanțelor dacă nu au și perceperea logică a unei autoeducații.

Ne formează nu numai codul genetic (despre relavanța căruia voi mai vorbi) și nici ,,anii de acasă” sau ,,de la școală”. Ajungem oameni demni doar trecând prin ,,uraganuri” urâte care ,,sculptează” din caracterul nostru ,,figurine” putrede sau ,,statui” vrednice de a trăi viața și nu de a se ,,târî” prin ea.

Doar cu ajutorul lui Dumnezeu reușim să ,,descifrăm” corect situațiile, oamenii, căderea sau aspirația. Chiar dacă rămânem niște ,,solitari” ai timpului, nu trebuie să ne facem una cu ,,masele” istovitoare prin mârșăvia lor.

Cultura generală la fel este rodul educării de sine. Nici școala, nici universitatea nu ne poate oferi ,,bagajul” intelectual pe care putem să-l ,,agonisim” singuri.

Am văzut profesori mai puțin deștepți și elevați decât niște oameni simpli, dar și ,,muritori de rând” cu intelect distins. O persoană poate fi doctă doar ,,pătrunsă” de autoeducație. Un individ modest fără de studii poate ,,conține” inteligența pe care un ,,școlit” fals nu o va distinge niciodată.

Autoeducația e ,,coloana vertebrală” a personalităților. Lipsa ei nu este decât o ,,mlaștină” care ,,înghite” cu nesaț Omul din fiecare trup. Puterea alegerii între Bine și Rău oferă calea urmărită, încununează sau nimicește un destin.

Viața depinde în totalmente de ceea ce alegem să fim. Nu are nicio importanță de cine și când suntem înconjurați. Domnul a dat pădurea verde, noi stabilim cine să fim: copacul verde și puternic sau ,,uscătura”.

Credința în Dumnezeu și autoeducația ne poate lumina viața, deja depinde dacă ne plac razele de soare sau întunericul sufletului…

Sursă imagine: roluleducației.ro

Căderea și ridicarea sufletului…

Îngeri și demoni ai sufletelor noastre

Luptă-n continuu pe câmp nevăzut

Pentru imense văzduhuri albastre

Sau întuneric abia perceput.

Viața-i o luptă grea și neclară

Plină de gânduri sau vise ratate

Spre-o veșnicie ce pare-a fi rară

Zbătută-ntre clipe atât de uitate.

Cădem în ispite apoi ridicăm

Capul și sufletul veșnic arzând,

În cădere urâtă iarăși plecăm,

Lupta inimii noastre pierzând.

Spre deznădejde nu mai cotesc,

Iau duhul de aripi, merg spre lumină,

Gânduri uitate din nou tot roiesc,

Iar eu le omor cu speranța divină.

Mă-nnec în destin și-n patimi iubite,

Nu vrea să visez, dar ele mă cheamă,

Mai uit, însă tot mergând răzvrătite,

Cred că mai am vreo milă sau teamă.

M-așez în genunchi spre cerul dorit,

Sugrum orice vis prin cuget senin.

Mă bucur. M-am rugat, m-am oprit,

La timp am ieșit din amarul venin.

Aspir spre credință, gând bun și iubire,

Mai cad dar iarăși inima-ndrept

Și-nfrunt chiar durere, o dulce neștire

Cu rugă profundă și-o cruce pe piept.

Sursă imagine: spatiulinimii.com

E noaptea unei Neștiute…

Nopți nedormite și visele arse,

Cuvinte-mplinite-n stilou demodat,

Gânduri răzlețe din inimă stoarse

Și-un timp efemeric, naiv, neratat.

Mă uit prin geamul pleoapelor,

N-am somn și nicio stare.

M-aș vedea în unda apelor,

Ce-ar liniști mințile rare.

Prefac din amintiri eu piese,

Căci nu am somn nici plin, nici van,

Care continuă să-mi țese

Din vis și gânduri – uragan.

E noaptea cu scrieri mute

Și-a bucuriei noi, venită

În viața unei Neștiute

Spre fericire iar pornită.

Aspir spre veșnicul extaz

Al traversării unui drum,

Nu a rămas niciun necaz

Din trecut am făcut fum.

Pictura: ,,Pe gânduri” de Nicolae Vermont

Sursa: http://www.ziuaconstanta.ro

Nu te costă nimic să fii Om!

Am scris despre bunul simț, respect și omenie. Voi continua să dezvolt tema acestor virtuți atât de rar întâlnite în zilele noastre. Puțini își dau seama că cel mai ușor lucru, de fapt, este să fii Om! De ce? Fiindcă nu te costă nimic! Am văzut diferită lume, însă puțini Oameni. Există niște calități care nu necesită facultăți, doctorate, viață smerită, avere sau ,,statut” social. Am învățat că un boschetar poate avea o inimă pe care un boier nici nu a visat-o, un bețiv poate fi mai respectuos și mai inteligent decât un profesor, iar o desfrânată e mai înțeleaptă, mai milostivă decât o doamnă ce pretinde a fi foarte elevată. Fiecare își are demonii săi. Nu putem judeca oamenii și nici nu putem trata în același mod toate persoanele după viciile și căderile lor. Individual, toți inșii pot fi definiți după modul prin care își manifestă sufletul. Indiferent de patimile avute, totuși, sunt niște principii morale în umbra cărora încearcă să ,,defectele” unor ispite. Poți fi prieten bun și Om în orice moment al vieții. Niște simple ,,gesturi” spirituale măsoară valoarea persoanei. Unii sunt marionetele din ,,teatrum mundi”, alții nu pot îmbrăca măștile. Sunt așa cum sunt! Lasă perfiditatea și nu le mai pasă că nu sunt acceptați fără pic de înșelăciune, cu o multitudine de păcate ,,cerute” de trup și, poate, izgonite de suflet. William Hazlitt spunea: ,,Omul este un animal al aparențelor, niciodată nu este mai mult el însuși decât când joacă un rol.” Am întâlnit foarte buni ,,actori” încercând să-și ascundă lipsa de căldură a sufletului printr-o prostească fățărnicie, însă i-am cunoscut și pe cei care au negat aparențele exterioare, descoperindu-și principiile interioare. Despre ce e vorba acum? Despre ,,fațadele” exemplificate mai sus. Atunci când un pretins ,,exponent” al idealității, este mai putred decât acel păcătos care-și recunoaște bătăliile pierdute cu ispitele și nu joacă nici un ,,rol”, este așa precum este, dând dovadă (spre marea uimire a tuturor) că are un suflet cu trăsături nespecifice mocirlei, cu principii umane rezistente tuturor patimilor.

Spre marele nostru regret, mirosul de parfum nu întotdeauna înseamnă bunătate, bijuteriile de pe corp nu demonstrează bogăția interioară, luxul exterior aproape mereu e doar o scuză pentru sufletul aflat demult în stare de putrefacție. Mă miră cum unii pretind a fi mari domni și doamne, judecă aparențele și uită de ,,conținut”. Fiind și eu o moleculă a societății, am ajuns la concluzia că sunt interesată de Omul din interior, dar nu de aspectul extern al corpului și al vieții acestuia. Am fost fascinată de oamenii ,,mici” cu suflet mare și m-au dezgustat oamenii ,,mari” cu suflete mici. Am văzut ,,învelitori” simple cu niște ,,bomboane” atât de dulci înăuntru și ,,hârtii” pompoase ce ,,conțineau” ,,mucegai” urât mirositor (degeaba se mai dădeau cu parfum scump 🙂 )

Nu te costă nimic să fii Om! Întrebarea cea mai mare este dacă știi cum e să fii așa? Nu cunoști? Măcar nu agrava situația intuind un concept fals. În cazul dat e utilă vorba: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face! Renunță la fața înăcrită care parcă ar vrea să muște pe cineva! 🙂 Omite ,,rolul” bine jucat de ,,Superior” și fii Om! Învață, încearcă, crede, iartă! Să fii domn e o întâmplare, să fii Om e un lucru mare!

„Ar trebui să învatam să îi privim pe oameni mai mult în lumina suferințelor lor și nu în funcție de ce au făcut sau nu.” – Dietrich Bonhoeffer

,,De la lipsa de omenie la golănie nu-i decât un pas.” – Nicolae Mureș

foto: http://radiocatch22.com

Dor de lucrurile mici…

Mi-i dor de lucrurile mici,

De bunul simț, cireși, izvoare,

Mai des aș trece la bunici.

Bunelul nu-i… Și asta doare…

Mi-i dor de nucul de la poartă,

De parcul ce m-a alinat.

Nu mi-aș dori o altă soartă,

Nu uit de unde am plecat!

Mi-i dor de teii ce-s în floare,

Aleea veche mă tot cheamă

Și-aprinde-n cugetu-mi un soare,

Punând tristețea într-o ramă.

Mi-i dor de ploaie, vânt de stele.

Roua dimineții îmi zâmbea.

Aș scrie-o carte-a vieții mele,

Cu lucruri mici aș coperta!