Temă, dilemă… :)

Astăzi abordez o temă care întotdeauna mă miră. De ce? Fiindcă chiar e de mirare 🙂 Tema ar fi: obsedarea măritișului 🙂 Puteți să faceți aluzie la corectitudinea acestea expresii, însă aceasta e forma cea mai potrivită pentru a intitula tema dată 🙂 Să încep cu faptul că sunt femeie și înțeleg că visul oricărei femei e să aibă o familie. Cine zice că nu își dorește, nu cred, oricum subconștientul ascunde acest vis. În fine, tema e alta. Păi și eu sunt femeie, am trăit și perioada de adolescență, și tinerețea timpurie, apoi treptat mi s-a mai copt mintea (nu știu dacă e suficient, oricum pănă la bătrânețe va sta în cuptor să se coacă mai bine 🙂 ). Am avut diferite situații în viață, diferite bucurii și totale dezamăgiri. Nu m-am măritat la 18 ani și nici la 20, 30 chiar… Am cunoștințe care au peste 30 de ani și nu sunt căsătorite, altele au găsit bărbatul potrivit după 40 de ani și tot așa, însă am întâlnit și femei disperate. Nu pot să zic că sunt multe de acest fel, dar situația la acestea e critică. Bine, dacă ar avea 18-20 și ar fi oarecum mai prostuțe, încă mai merge, da când văd fete de 25-30 de ani disperate că nu sunt măritate, pur și simplu nici nu mai vreau să înțeleg… Și argumentul cel mai fundamental: principalul e să fii măritată! În blocul unde locuiesc este o femeie de 31 de ani. Nu e căsătorită și nici nu a fost. La toate fetele și femeile cu care intră în discuție (dacă se nimeresc a fi căsătorite) le tot zice: Eiii, ce ți-i bine, ești măritată! Sau: Eee, ce ți-i bine, măcar ai prieten! Și tot așa. Dacă vine vorba că nu toate căsniciile sunt reușite, că nu toți bărbații sunt cumsecade, ea ripostează: Și dacă! În schimb ești măritată! Ai bărbat! Azi una din vecine plângea și se tânguia că nu mai poate trăi cu concubinul ei, că nu are o relație reușită cu el, disperata îi zice: Lasă, îi mai nebun, dar îi frumușel și iaca și tu ai bărbat, dar nu stai nemăritată!

Culmea prostiei! Cum să ajungi la 30 de ani și să nu înțelegi că decât să fii cu cine a fi, mai bine singură? Nu zic, aveam vreo 16-17 ani și mă gândeam că aș dori să am și eu un prieten cu care să mă întâlnesc ani de zile apoi să mă căsătoresc, să îmbătrânim împreună, iar viața mi-a demonstrat că prea multe cărți am citit la vremea mea și lucrurile nu mai stau atât de ideal și naiv cum consideram eu. Decât să trăiești cu un dobitoc care să te umilească, să existe în relație lucruri urâte sau pur și simplu să nu existe o dragoste reciprocă, mai bine îți cauți de treabă. Sigur că mi-au trebuit ani ca să mă apropii de esența unor lucruri în privința unei relații de cuplu. Cum se zice în expresia care îmi place mult: Viața e un profesor care cere plată scumpă, însă îți explică fooartee pe-nțelese! Probabil, la acest timp de femei care sunt obsedate de măritiș viața nu prea le-a dat exemple explicite sau ele mai trăiesc încă cu mentalitatea preluată de la mame și bunici: Cum ar fi bărbatul, măcar și să te omoare în bătaie, în schimb ești măritată, cum s-ar zice: ai ieșit din gura lumii.

Mai cunosc exemple de acest tip care vor să se mărite de înnebunesc 🙂 Așa era și o cunoștință veche. Când am aflat că s-a căsătorit chiar vorbeam cu prietenele mele că suntem bucuroase enorm de parcă ne-am măritat noi (ea așa m-ai căuta să se căsătorească că îi năucise de cap pe toți cei din jur 🙂 ).

În fine, nu vreau să judec! Pur și simplu nu pot să înțeleg de ce unele femei consideră și o relație toxică drept o fericire, o mare onoare de fi măritată sau de ate afla într-o relație. Trebuie să existe un vis, însă nicidecum să nu se transforme în obsesie sau într-un mod oribil de viață alături de persoană nepotrivită doar din cauza unor ,,parametri” pe care ți-i impui singur.

Offf, dacă ar fi ca toate femeile din lume să aibă parte doar de bărbați cumsecade și să fie fericite toată viața…