Gânduri de seară…

Demult nu am intrat pe aici. De fapt, nici starea de lucruri per glob nu mă inspiră la creații artistice. Am mai scris eu câte ceva științific, dar, așa, pe unde mai bine, pe unde mai în stil de amator. Am mai publicat și câteva articole în reviste literare, însă, oricum nu e rezultatul pe care mi l-aș fi dorit în alți ani. La moment, fiind a treia oară în 2022, bolnavă de covid (ce-i care nu cred că el există să îmi dea pace acum! Intrăm în polemici când mă însănătoșesc), mă gândesc doar la sănătatea fizică și la sănătatea sufletului. În sensul că noi facem curățenie în casă, în calculator, în mașină, dar mai rar în suflet. Dacă ar fi chiar în clipa aceasta să facem niște totaluri spirituale ale vieții, oare câți ar fi mulțumiți de ceea ce le-a ieșit? Adică să privim obiectiv, că subiectiv toți ne considerăm mai nu imaculați, mai nu spălați la fapte cu înălbitor. Obiectiv, dragii mei, cât mai obiectivi și mai cu pretenții față de noi înșine.

Boala și războiul au schimbat lumea. Sincer să vă zic, credeam că lumea va începe să se mai gândească și la cele veșnice, la propria viață, la propriul comportament și la propriile fapte. Ceea ce văd în jur nu este deloc îmbucurător. Lumea parcă începe să turbe, să-și iasă din prpria orbită cu scopul de a dăuna special celor din jur. Nu știu… Quo Vadis? Vom vedea… Sănătoși să fim și să putem ține piept răului.

Nu mor caii când vor câinii!

De aproape trei luni mi s-au blocat și gândurile, și ideile, parcă și sufletul îmi e blocat cumva. Totuși nu renunț să cred și să sper. De aproape trei luni vedem și în societatea noastră cât de mult valorează un om. Mă refer la empatia de care unii dau dovadă, iar alții o mimează atât de fals încât nu provoacă decât dezgust, greață. Pe lângă faptul că nu fac nici doi bani ca oameni, încă mai sunt și ,,showmen” ieftini. Din cei care strigă în gura mare: ,,Pentru pace!” și se întorc spre tine și te mănâncă cu tot cu măruntaie, savurând fiecare osișor. Oare totul ce se întâmplă nu e o lecție la nivel global? Oare nu ar trebui să ne învățăm să fim mai buni toți laolaltă? Sau există vreo selecție de care nu știam? Pe Facebook postează niște texte lacrimogene de un kilometru, participă la diferite manifestații rostind și acolo monologuri întregi despre cum trebuie să fim mai buni, să ne ajutăm, să nu tolerăm violența și hop! Ne pomenim cum insul te privește cu superioritate, te umilește și îți roade oasele. Cred că aceste nimicnicii care fac pe oițele blânde, dar de fapt sunt niște vampiri, nu fac decât să profite de situații pentru a-și mai lustrui un pic imaginea ( imagine pe care o admiră doar cei așa ca ei, persoanele normale o desconsideră demult). Am impresia că unele orgolii sunt atât de imense, încât ajung până la absurditate și ticăloșenie.

În fine, un om bun poate șterge tot răul pe care l-au făcut o mie de ticăloși. Pas cu pas încetez să mă mai mir cum unii se fierb în propriul venin, continuând să ungă cu el și pe ceilalți. Eu mă voi spăla de el, mai întâi cu lacrimi, apoi cu bunătate și speranță, ei -vor rămâne așa, în propria răutate.

Luna mai aduce din căldura verii și din aroma speranței și a credinței.

Nu mor caii când vor câinii!

Mi-i dor de pace…

Nu știu ce va fi mai departe… Mama m-a întrebat ce am de gând să fac ,,în caz de ceva”. Noi, basarabenii, suntem obișnuiți de secole cu acest ,,în caz de ceva” de serviciu. I-am raspuns că nu vreau să mă gândesc. Voi acționa pe moment. Chiar nu vreau să mă gândesc acum. Doar am privit spre valiza care stă sub o masă și spre icoanele de pe dulap. Unele din ele le-am cusut singură cu mărgeluțe, apoi mi le-a sfințit părintele nostru ( așa îi zic duhovnicului meu, părintele nostru). Cred că îmi vor încăpea icoanele în valiză. Buletinul de identitate e mereu în portmoneu. Mă gândeam să caut pe net ce lucruri de primă necesitate trebuie de luat în așa cazuri. Cred că lista lor, totuși, diferă de cea din anii ’40. Nu știu dacă cineva ar fi avut ideea să o actualizeze zilele trecute.

Mi-i trist și amar. Azi toată ziua m-am gândit la bunica mea din partea tatălui. Îi port numele, pe lângă înfățișare și alte detalii genetice avem multe în comun. Mi-i frică să nu am tangențe cu destinul ei. Nu aș vrea să pierd pământul strămoșilor ei pe care ea l-a redobândit cu atâta greu abia în ’57. Mi-i frică să nu zic și eu: Dacă vom reveni acasă, vom avea copii. Cine știe dacă vom mai reveni… 😔 Tata e unicul ei copil, născut la 35 de ani, după ani de siberii și calvar. Mama îmi spunea că bunica se temea de foame și frig. Deja era în vârstă, erau alte timpuri, dar ea avea provizii și de sare, și de cărbuni chiar dacă toată viața a trăit în sărăcie.

Vreau să nu mă tem de foame și război. Vreau să pot sta sub un măr înflorit în gradina bunicii. Vreau să stau pe iarba verde, să privesc razele soarelui și să îmi hrănesc copilul pe care îl voi avea.

Vreau pace, vreau să pot dormi noaptea fără a mă teme că la 5 dimineața mă vor trezi bubuiturile provocate de război.

Mă las în Voia Domnului, deoarece ultimul cuvânt Îl are doar El!

Valorile și….

Am fost prea ocupată o perioadă, de aceea nu am reușit să intru pe aici.

Azi îmi exprim indignarea și derutarea scurt.

Pe vremuri se promovau valori, chiar de era pe o cale mai naturalistă sau evidențiere a urâtului. Acum – poezia a început să fie măsurată nu în versuri, ci în p.zde și alte cuvinte ,,chipurile” emancipate. Știu că femeia era zeificată datorită inimii sale, datorită emoțiilor și sentimentelor, iar bărbații erau adevărați gladiatori ai familiei, ai artei, ai culturii.

Acum văd că inima nu mai are valoare, reușești să capeți atenția omenirii vorbind doar despre ,,aspectele” propriei p.zde și nu despre intelect și suflet.

Totuși, la mine rămâne inima o războinică :), de aceea sper și cred că vom ajunge și în vremurile când inima își va recăpăta puterea, iar p.zda va rămâne organ și persoană care distruge valori, oameni, destine. 🙂

Atât!

P.S. Pentru cei care nu sunt de acord cu mine, părerea mea – p.zda e în chiloți și nicidecum în poezie.