Lighioana pe care o cheamă ,,Cinstit”…

Demult nu am scris. Chiar nu îmi doream să scriu , să fac vreun articol, nici aici, de cele științifice nici nu mai zic. Mi-au tăiat aripile și mi-au băut sângele din răni!

Am avut parte de multe nedreptăți în viață, însă mereu am crezut că, totuși, poți obține ceva în viață prin valori umane posedate, străduință și gânduri curate, intenții cinstite. Totul am dorit să obțin cinstit, mi-am dorit un trai cinstit așa cum m-au învățat părinții. Am văzut eu din copilărie că părinții nu prea au obținut nimic cu acest ,,cinstit” al lor, puteau avea și ei dacă nu bogății măcar o viață mai bună. Acum constat cu regret cât de mult am de suferit din cauza unor valori educate în mine de către ei. Într-o societate putredă, unde totul pute a corupție, pile și nepotism eu am crezut în această lighioană care se numește ,,cinstit”, poate, mai cred încă, dar în două cu inimă tristă și dezamăgită. Dacă nu ai bani și pile devii nimeni pentru niște inși care, de facto, ei sunt niște nimicnicii, fără valori, fără suflet, doar cu niște coroane pe care și le-au meșterit singuri, dar care li s-au oprit în creiere. Așa e, când îți fixezi coroana de parcă ai trăi o veșnicie, ea se lasă pe creier și îți frânge puterea de a gândi.

În fine, am dedicat ani din viață, am muncit, am pierdut din sănătate și din viață crezând că pot să îmi îndeplinesc măcar ceva din visuri. Apoi am constatat că în societatea noastră e imposibil să fii normal, pentru a obține ceva trebuie să ai cât mai mult bădaranism în tine, să poți să îți bați joc de oameni, să mergi zâmbind disprețuitor peste cadavre. Am depistat și faptul că nici numărul de cărți citite nu oferă înțelepciune chiar tuturor. Unii mai citesc câteva cărți , le pare că ei știu ce-i știința ( când de fapt sunt mediocri) însă înțelepciunea le este totalmente străină. Așa societate avem. Am ajuns ca mințile mici să ne convingă că avem visuri prea mari și suntem prea proști.

Săptămâna trecută am rămas surprinsă că în România totuși încă e posibil de obținut ceva cinstit. Poate și acolo sunt cazuri rare, dar SUNT. Așa, pe cale de dispariție, dar mai există. Mă gândesc, ce viață am ajuns – să nu cred că poate exista ceva normal, neîmpuțit de corupere și parvenism. Păi sigur că voi rămâne surprinsă dacă văd și chiar trăiesc atâtea nedreptăți. Mi-i scârbă de ce se întâmplă în jur! Mi-i scârbă că bunul simț și dorința de a obține ceva cinstit au devenit non-valori! Trebuie să caut valiza prăfuită. Nu vreau să devin ,,mare vedetă ” sau să am ,,mare statut social”, îmi doresc doar să fiu tratată ca un om, vreau atitudine omenească unde ,,cinstit” nu este o meteahnă, dar o normalitate. Îmi amintesc de un frate al bunicii mele. Ei au fost dintr-o familie săracă, cu mulți copii. S-au ciocnit cu multe nedreptăți în viață. El avea o vorbă: De ce ești sărac? Că ești prost! Dar de ce ești prost? Că ești sărac! Păi așa e. Dacă nu ai bani, nu ai nicio șansă să fii tratat omenește de cei ce se cred nemuritori. Am rămas un pic mai uimită și mai dezamăgită ultima vreme, dar stau liniștită fiindcă Dincolo vom pleca toți: și cei săraci, și cei care acum se țin mari stăpâni ai situației și ai societății. Acolo pe toți ne vor primi fără pile, fără bani…

Dereglări de valori…

Nu prea intru pe blog. Sunt ,,prinsă” în rutină și din cauza aceasta nici inspirația nu mă prea vizitează. Poate e și din cauza gândurilor multe rezultate din starea în care se află omenirea. E strașnic, e colaps, e pandemie, e tragedie, însă am impresia că lumea o cam ia razna în toate sensurile. Probabil e o supradoză de internet, de tehnologie. Acum fiecare poate să își ,,etaleze” valorile sau non-valorile peste tot. E democrație, e lejeritate, ce să mai vorbim… În pofida tragediei în care se afla globul pământesc, indivizii continuă să facă parada vieților personale pe net. Și dacă ar fi sinceritate sau înțelepciune, sau bunătatea care așa iese în vileag încât trebuie să plasezi pe facebook, insta, tiktok etc. Ba nu, e o parodie a lumii, e o prostie în care majoritatea au început să creadă. E o normalitate sa pui zeci de mii de poze în toate ipostazele tale, e ceva obișnuit să fii activ pe net, sa faci ,,defilări” ale silicoanelor, tatuajelor, hainelor și a luxului. Or, mai bine ar fi să mai ,,cultivăm” tărâmul realității și să vedem ce se mai află în interior, sub aceste ,,coji” dezgustătoare. Ce-i e acolo? Putregai și prostie! Iar de nu ești așa ca toți, ești un extraterestru ,,dus cu pluta”. Dacă nu ai nicio poză pe facebook, ci numai niște imagini frumoase – e ceva nenormal cu tine, dacă nu arăți publicului viața persoanală – ești aiurea (și nu contează că toți ceilalți, de facto, postează niște iluzii, fără pic de adevăr lăuntric), dacă nu te îmbraci în haine de lux și nu pui pe tine toate zorzoanele – ești demodat și prost, dacă nu ai silicoane sau extensii, sau corp pefect – ești urât și ,,Vai de capul tău!”, dacă ai un comportament adecvat și nu dorești să te evidențiezi – ceva, cu siguranță, nu e în regulă cu tine! Acestea sunt ,,conceptele” de viață la ora actuală. În loc să ne mai gândim la suflet că nimeni nu știe ce va fi mâine, noi trebuie să ne transformăm în fufe și fufușori pentru a fi ,,în rând cu lumea”. Dacă e așa, chiar mă dezgustă această lume cu care ar trebui să fiu ,,în rând”! Pot trăi foarte bine fără laude perfide, ode și cuvinte ce ,,de la o poștă” au o ,,aromă” dezgustătoare de minciună. Nu mă interesează țoalele și vorbele cu care pot fi ,,învelită” de ceilalți, vreau să am liniște în suflet. Ah, da! În primul rând să nu îmi pierd sufletul și moralitatea în mlaștina ce devine tot mai adâncă. Vreau să ,,investesc” în sentimente, emoții, valori, adică în ceea ce voi lua cu mine și nu în ceea ce va rămâne aici.

Nu mă interesează să fiu foarte gătită, fardată, cu o siluetă de fotomodel. M-ar deranja sa nu fiu plăcută inima mea sau eu să nu-i pot înțelege pe cei câțiva reprezentanți rămași ai sincerității și ai valorilor adevărate, profunde. În rest, nu mă afectează nici țoalele, nici zorzoanele și nici silicoanele. Sufletul omului dirijează cu gradația frumuseții lui, restul e doar o înșelăciune.

Îmi doaresc atât de mult ca să fie toți sănătoși, să nu se mai deramjeze din cauza formei, ci să mediteze cât mai mult asupra conținutului și să-l perfecționeze continuu.

Despre narcisismul și autopromovarea de pe rețelele de socializare

Este ceva timp de când mă tot frământă niște gânduri, ba chiar le-am împărtășit și cu unele persoane apropiate, zic să văd ce ziceți și voi.

Voi scrie în general, însă m-am inspirat din câteva cazuri, mai ales cel de top 🙂 Nu vreau să jignesc pe nimeni, chiar sunt convinsă că nu voi ofensa, deoarece așa cazuri aici, pe blogosferă nu am întâlnit, am văzut mai mult pe facebook.

Studiul de caz este cam acesta:

Să zicem că este un X, de fapt un XX sau XY 🙂 Oarecum persoană publică, cu ditamai studii, nivel de intelect și/sau inteligență. Iată că activitatea sa virtuală e plină de știință, de evenimente legate de domeniul său de cercetare etc. Dar… Totul se mișcă în jurul la ,,Eu”, ,,Cât de bun/bună sunt eu”, ,,La cât de multe lucruri frumose MĂ duce capul”, ,,Uitați-vă câte merite am eu”, ,,Ah, da! Iată încă o diplomă”, ,,Dapoi eu am participat și aici”, ,,Uitați-vă încă o postare cu mine la Cutărescu”, ,,Ce bărbat/femeie respectat/respectată sunt eu că toți mă bagă în seamă!” și multe chestii de genul dat. Apoi urmează invitație la urmărirea profilului sau a grupului, însă nu una simplă, ci o invitație insistentă, cu necesitatea de a invita pe toți cunoscuții existenți și inexistenți ai mei și ai tuturor 🙂

Nu vreau să confundați narcisismul și autopromovarea excesivă și stupidă cu activitatea unei persoane ce și-a creat un blog. Din câte am reușit să văd eu la alte persoane aici, pe blogosferă și, respectiv, să cultiv, la fel, pe blogul meu este feedback-ul, dialogul constructiv, de ce nu și viziunea mea sau a altei persoane asupra unor teme, idei etc. Adică e un lucru împărtășirea de idei, comunicarea și cu totul altceva e narcisismul și provarea acelui ,,Eu” sau acelui ,,Ce persoană extraordinară și deșteptă sunt eu!” care persistă în fiecare literă, cuvânt sau text.

În acest studiu de caz nu vorbesc despre fufe și fufușori ce-și etalează silicoanele alături de prostie, ci din contra, vă povestesc despre persoane care au legătură cu știința, pe care lumea îi consideră oameni serioși și mari intelectuali. Păi chiar dacă sunt sigură că individul/individa în cauză a citit sute sau poate mii de cărți, narcisismul său omoară, oarecum, din respectul pe care ar trebui să i-l port. Da, inițial mă gândeam: ,,Wooww, ce persoanalitate! Cât intelect și cultură este (de fapt, ar trebui să fie) în acest om!” Mai apoi, însă, urmărind excesul de zel cu care se propagă printre oameni, s-a mai știrbit din respect și s-a adăugat un pic de dezgust și multă milă. Da, da! Mi-i milă de acest tip de oameni și înțeleg că numărul de cărți citite nu este proporțional cu înțelepciunea și modestia. Adică este, chipurile, modestie, dar e una de serviciu, percepută numai de persoana care își asumă, de facto, acea modestie și chibzuință falsă.

După cum am menționat mai sus, odată cu vârsta, înțeleg că de multe ori cărțile citite nu sunt decât un bagaj de informații rămase în cap, dar ca esență, nu mai e nimic, nici modestie, nici înțelepciune, NIMIC… Știți, cum ar fi un tort făcut din numeroase ingrediente gustoase și scumpe, însă la gust parcă ceva nu e în regulă… Ori că e exces de ceva, ori că e prezentă antonimia de gusturi, ori că e prea sățios, nu știu cum, și nu îl mai poți consuma, îți devine dezgustător.

Apropo, o doamnă îi scrisese un comentariu atât de înțelept și punctat persoanei din studiul de caz oferit de mine 🙂 Atât de delicat, însă atât de bine a pus la punct individul/individa 🙂 Deodată se vede că e o doamnă elevată și nu are nevoie de zeci de mii de urmăritori ca să fie respectată.

Când o vedetuță se crede mare și tare, nu e cine știe ce lucru impresionant. Mai oribil și penibil e atunci când cineva legat de intelectualitate și cultură își omoară moralitatea și personalitatea promovându-se ca mare zeu sau zeiță 🙂

Mereu îmi amintesc de vorbele unui preot care are și dumnealui un blog unde promovează, într-adevăr, valori și esențe ale vieții. Zicea că odată îi spusese unui duhovnic mai învârstă despre lucrul pe care îl face și despre valorile luminoase pe care le promovează pe blog și duhovnicul i-a zis: Fă ce faci cu smerenie și ai grijă să nu cazi în extreme!

Mă strădui și eu să nu cad în ispita unei extreme. Mă gândesc cât de frumos ar fi să nu există narcisism, autopromovări insistente și ridicole, ci să ne apreciem unii pe alții așa, pur omenește, fără să ne băgăm pe gât cuiva, fără să-i dojenim și fără să devenim așa, încât unui om normal să îi fie milă de noi.

Cât de frumos e aurea mediocritas! Cât de interesantă e viața fără excese, luminată de smerenie și lucruri mici, dar esențiale!

Sursă imagine: http://www.psychologies.ro

Motănelul fără ochi

De ce am intitulat așa acest articolaș? Din cauza că de la o vreme, odată cu vârsta, îmi dau seama că în fragedă tinerețe eram ca un motănel care abia a pășit în viață și nici ochii nu îi deschise normal. Ultimul timp am avut ocazia să mă întâlnesc cu mai multe persoane pe care le cunoșteam personal sau indirect, însă demult nu le-am mai văzut. Ce să vă zic… Viața dă cărțile pe față, arătând tot mai minuțios Who is Who (cum zic englezii) și partea interesantă că, de cele mai multe ori, acest who trebuie scris doar cu minusculă. Pur și simplu nu îi ajunge înțelepciune să se mențină sau să progreseze până la majusculă. Ce-i drept, nu doar eu am devenit motan cu privire mai obiectivă, dar și persoanele s-au schimbat odată cu obținerea unor bani mai mulți sau a unui post mai bun. Nu prea înțeleg eu care e sensul de a avea marele vis utopic al bogăției și puterii… Mi-i milă de indivizii cu astfel de aspirații fiindcă averea și puterea sunt ispite enorme care doboară suflete și destine.

Revin la istoria cu motănelul. Ziceam odată că, de fapt, atunci când am plecat de acasă, în lumea mare, am fost ca un motănaș fără ochi, aruncat în ploaie, în mijlocul drumului. Apoi a urmat momentul când am suferit lovituri, chinuri până am reușit să înțeleg că indiferent dacă vezi sau nu cine cu adevărat te calcă în picioare, trebuie să cauți adăpost doar pentru a evita deteriorarea sau durerea sufletului. Încet îți dai seama că trebuie să mai arăți și gheruțele, nu pentru că ai dori să provoci tu durere cuiva, pur și simplu să fie clar că nu mai ești micul ghemotoc naiv și neputincios. Mai trece timpul și se încep a deschide ochii… Mai târziu, abia la maturitate, când se micșorează treptat naivitatea și începi să înțelegi că lumea nu e așa cum ți-ai imaginat-o când aveai ochii închiși, ba mai mult, te înveți să te descurci singur, fără a mai crede în bunătatea cuiva. Adică tu mai crezi în bunătate, însă ai perceput că, în zilele noastre, e o lighioană foarte rar întâlnită.

Nu știu, poate alți motănei sunt aruncați în mijlocul vieții când încep să vadă, eu, din pricina educației exemplare care mi s-a insuflat de mică și din cauza bunului simț pe care părinții, în mod organizat, mi l-au dezvoltat, am avut un grad înalt de naivitate și, deci, am fost un motănaș fraged care nu putea să perceapă lumea reală. Dapoi cât de mult a durut realitatea! Cu toate că, după cum am mai scris în alte articole, experiența de viața e profesorul cel mai bun! Ia cam scump, însă îți explică foooaarteee clar, pe-nțelese 🙂

E interesant itinerarul de motan, chiar de e foarte dureros și amar…

Acum am ajuns la o vârstă când am dezgust văzând că lăturile împuțite pretind (ba chiar insistă) a fi icre roșii, mâncarea nocivă e la orice pas, sufletul e în căutare de ceva sănătos, dar, cu regret, unde și unde câte o Carte înțeleaptă din care poți savura cu nesaț și care îți poate oferi un sfat înțelept și sincer.

Sursă imagine: lenagold.ru

Când mintea are nevoie de armonie…

De mult timp nu am fost pe aici. Blogulețul meu mai nu țipa dezamăgit, atacat de singurătate și angoasă 🙂 Nu am ce-i face, atâta timp când mintea mea are alte chestii prioritare pentru această perioadă. De fapt, am ajuns la concluzia că lucrul științific nu este nici pe de-aproape parte din viața liniștită, cu sensuri și scopuri nobile, sau mai bine să le zic sufletești, de moralitate. Acestă lună am avut timp să mai fac niște concluzii, să mai meditez asupra vieții, adică mai mult despre cum nu trebuie să fim și cum trebuie să trăim viața cât de cât demn. Iarăși am văzut multă lume și puțini oameni. Am mai reușit să scot din arhiva concluziilor, o idee prăfuită, pe care demult nu o scosesem de pe raft: numărul de cărți citite nu este egal cu inteligența, înțelepciunea sau bunul-simț. Ce folos de zeci de facultăți absolvite, dacă în inimă e gol, ba chiar putred… Zicea cineva dintre cunoștințele mele: Să fii domn, e-o întâmplare, să fii – Om, e-un lucru mare! Cu regret, foarte puțini domni sunt și oameni. Mă bucur măcar de faptul că există, chiar de sunt puțini.

Ce să vă mai zic… Pleacă toți din țară. Înțeleg de ce, însă mă doare sufletul din cauza că peticul acesta de pământ rămâne cu foarte puțini oameni adevărați și specialiști buni. Să fie și Om, și specialist, în general, este o raritate.

E trist totul ce se întâmplă, însă cel mai tare doare că pe timpul acestui necaz care s-a abătut peste omenire, în loc să ne mai gândim la suflet, la valori, la veșnicie, lumea se face mai rea și mai rea pe zi ce trece. E urât ce se intâmplă. Aș vrea atât de mult ca toți să fim sănătoși, mai buni, mai altfel… Cineva din familie îmi zice că parcă am venit de pe altă planetă că nu pot înțelege că e așa de când lumea, de veacuri se mănâncă om cu om, și tot de atunci există cei cu bun-simț care devin victimele celor fără nici un simț. Nu e naivitatea mea, e doar speranța și dorința de a vedea și bun, nu doar rău, de a învinge în bătălia dintre suflet și tot ce-i lumesc.

Toate mințele vor armonie, oare toate se gândesc ce le trebuie pentru asta? Necesită doar bunătate și pace peste tot: în inimă, în casă, între oameni, între popoare…

Poate, vreodată, sufletul va deveni cea mai mare avere, pe care toți vor dori să o păstreze, să o dezvolte, ba chiar să investească din ea pentru a crește valorile morale. Până atunci, așa, năprasnic, fără sens ut fiat gloria mundi…

Sursă imagine: mirlyubvi.com

2021

Bate la ușă anul 2021. Simt că 2020 se retrage trist și modest de parcă s-ar simți vinovat el pentru greșelile și tragediile mondiale. Nu anul e de vină, ci oamenii. Anii sunt niște cifre, în rest, aceeași esență. Lumea dă culoare sau venin cifrelor care se schimbă în noaptea de 31 decembrie.

Nu fac totaluri, nu-l condamn pe 2020, sunt sigură că așa a fost să fie. Totul se cunoaște în comparație și nu aș vrea să compar anul care a trecut cu ceva mai rău.

Ce doresc în noul an? Multă sănătate și liniște sufletească! Dacă este sănătate, toate dificultățile par nu chiar atât de grave. Dacă este liniște sufletească probabilitatea unui nivel înalt de sănătate fizică și morală este mai mare. De la lipsa de liniște se acutizează totul. Apoi mai avem nevoie ca oamenii dragi să fie sănătoși, iar cei toxici- să fie la fel sănătoși, numai cât mai departe. Familiile să fie împlinite și fericite, fără pic de tristețe și deznădejde!

Să dea Domnul ca 2021 să vină împreună cu sănătatea, bucuria, liniștea, bunavoința și armonia la nivel mondial!

La mulți ani tuturor! La mulți ani planetei Pământ și tuturor viețuitoarelor ei, de la mică la mare!

Fiecare dificultate e o lecție ascunsă…

Vorbisem despre uitare și iertare… Acum un pic să pomenesc regretul și deznădăjduirea. De fiecare dată când năvălesc gândurile, volens nolens, ne amintim, în majoritatea cazurilor, de partea dureroasă a trecutului, de încercările la care am fost puși, de circumstanțele ce ne-au sfâșiat sufletul. La fel ca în momentele când se petrecuseră acele evenimente, chiar și peste ani, ,,curg” în mintea noastră întrebări de genul: De ce? Pentru ce? De ce anume eu? Ce am greșit că am avut de înfruntat așa ceva? și alte întrebări de acest fel. Totuși, există o etapă în viață, nu știu dacă toți o observă și o înțeleg, când nu mai ai întrebări la tema acelor întâmplări, ci laconic răspunsurile devin evidente. Începem să conștientizăm că prin evenimentele triste din viață, Dumnezeu cumva ne-a pus la punct, în sens că ne-a mai tăiat jos din orgolii, din mândrie, din ,,importanța” pe care ne-o atribuiam, sau ne-a arătat că totul se percepe în comparație și, respectiv, să prețuim ceea ce avem, să punem accent pe suflet, iar materialismul și prostiile trecătoare să le mai trecem cu vederea.

Nu știu cine și cum percepe momentele dificile din viața sa, însă eu am înțeles că pentru mine au fost o lecție pe care eu nu am învățat-o atunci, însă peste ani, am înțeles care au fost scopul și obiectivele ei.

Eu conștientizez foarte bine că dacă în clipele necesare Domnul nu mă punea la punct, eu acum aveam să fiu cu totul alta, nu aveam să apreciez ceea ce am (mă refer la partea spirituală a vieții), nu aveam să tai din orgoliu și mândrie, dar cel mai oribil că din copila cea cu valori sufletești puteam liber să mă transform într-un soi de femeie care pas cu pas renunță la valori și bunătate. Aș fi putut să mă transform… Aș fi putut să fiu alta… Cu siguranță mai rea, mai rea prin gânduri și sentimente, dar, poate, mai convenabilă pentru lume și pentru propriile orgolii și patimi. Fiecare an, fiecare zi trecută, a contribuit la o lecție, apoi la un modul obiectivele căruia le-am înțeles un pic mai târziu, după nopți nedormite în care prevalau întrebările și mai puțin concluziile.

Fiecare eveniment din viață nu e o întâmplare, la fel ca oamenii din calea noastră, unii find ca un dar, alții ca o lecție sau ca o sentință. Cât de greu nu ar fi un oarecare moment X, abia după un timp înțelegem că și-a avut importanța sa didactică în formarea caracterului și a vieții noastre. Iportant e să înțelegem la timp, să luăm din tot și din toți câte ceva bun iar dacă nu avem ce lua, măcar să percepem că răul nu trebuie luat, dar evitat și nici într-un caz repetat!

Totul ce se face, se face spre bine! Viața ne arată că aceată concluzie e veridică și întotdeauna lucrează, indiferent de ce credem noi, de ce crede lumea…

Iertarea și uitarea…

Mă gândeam zilele acestea ce este mai ușor: să ierți sau să uiți? Chiar e o dilemă. Unii mai uită, dar nu iartă, alții iartă cu ușurință, însă își mai amintesc nopțile de evenimentele și oamenii care au trebuit iertați. Citisem prin articole duhovnicești că oamenii care spun: ,,Iert, dar nu uit!”, de fapt nici nu iartă. Nu doresc să mă contrazic, probabil așa o fi. Noi suntem doar praf și nu înșelegem nimic. Eu voi spune doar ce simt eu. Pentru mine e mai ușor să iert decât să uit, chiar dacă uit multe. Uneori, am impresia că dacă nu aș uita marea parte din lucrurile neplăcute, probabil, demult aș fi ieșită din minți. Cât despre cum poți să ierți dar să mu uiți… Cu siguranță că ne mai amintim câte ceva nopțile când dau năvală gândurile, regretele și tristețile. Doar că în acele momente pot ,,derula” unele momente fără a simți ură față de unele persoane. Nu simt nimic, doar împăcare cu propriul suflet. Eu cunosc și sentimentul de mai înainte, deci pot înțelege ce a fost și ce este. Dacă inițial nu era nici pic de iertare, apoi, cu timpul, simt că iertarea a fost. Nu pot să îmi explic când și cum. Sunt sigură că a fost cu ajutorul Domnului. Chiar e plăcută senzația când știi ce a fost, știi ce ai simțit, dar totul s-a trecut. De exemplu: există o persoană care ți-a pricinuit mult rău, ai urât-o ani, te rugai să nu mai simți acest sentiment, înțelegeai că e imposibil să uiți ce a fost și când colo, la un moment dat, nu simți nimic rău. Iată așa, nu mai simți nimic rău și gata! Nu poți să înțelegi de ce, însă în suflet nu mai există nimic ce ține de acea persoană. Îți amintești, dar nu urăști. Poate chiar ți-i milă singur de tine că ai avut parte de momente detestabile, pot năvăli și lacrimile (în cazul meu nu există nici ele), regreți multe, însă nicidecum nu urăști sursa, așa de parcă tot răul care a fost, nu a venit de la nimeni concret, a fost, dar ai participat doar tu.

Nu știu dacă iertarea depinde de noi. Sunt mai mult convinsă că noi nu decidem nimic, nu există nicio metodă psihologică sau de alt fel prin care ai putea ajunge la iertare și la nihilarea răului. Eu cunosc doar o metodă: să te rogi din suflet să poți ierta și atunci, fără ca să știi când și cum, la un moment dat te pomenești că în sufletul tău nu mai există niște chestii oarecum apăsătoare și deranjante. Ierți inconștient, fără ca să depui alte eforturi decât ruga pentru soluționarea situației date.

Cu uitarea, de multe ori e mai dificil. Uităm noi, dar în cele mai dese cazuri, ar trebui de uitat mai toată viața proprie pentru a uita și pe cineva concret 🙂 Eu am zis că ,,uitarea” nu-i mare problemă pentru mine, însă, există momente când și eu îmi mai amintesc din ceea ce ar trebui neapărat de uitat 🙂 Сât de controversate sunt sufletul și mintea omului! Și existența e enigmă…

Cât de bine ar fi să iertăm și să uităm concomintent!

Sursă imagine: galaksyenergy.ru