Arhive categorie:Fără categorie

Weekend de vară

Îmi iubesc copilaria doar pentru verile ei pe care le așteptam cu nerăbdare pentru a pleca la bunici. Nu apuca nici 31 mai să ajungă la ușă și eu eram deja în orășelul iubit, în casa plină de căldură, alături de persoane atât de prețioase. Mă leagă multe amintiri de casa bunicilor mei, bucurii, tristeți, momente mai dulci și mai amare. La urma urmei aici am fost adusă de la maternitate, acești pereți m-au văzut în fașă, iar acum, drăgăstos, mă privesc cum scriu aceste rânduri. Probabil, se miră și ei cu tristețe de trecerea timpului, amintindu-și cum au fost clădiți de străbunicul și de bunelul meu scump, apoi cum au fost dați cu var în fiecare an de bunica. Sunt la mine acasă, indiferent că deja, de câțiva ani mă simt ca în ospeție. În pofida tuturor circumstanțelor, cât este bunica, eu sunt la mine acasă.

Sunt fericită că am fost copilul cu bunicii care au reparat sufletul și conștiința mea. Dacă nu ar fi fost ei, cu siguranță, nu mai simțeam eu nici un fel de farmec al copilărie și nu aș fi putut să înțeleg care sunt valorile adevărate într-o familie. Le voi fi toată viața recunoscătoare pentru tot ce mi-au oferit, pentru acele comori sufletești incomensurabile și prețioase. Indiferent de nivelul de scepticism acumulat cu anii, știu că există iubire necondiționată, deoarece am simțit-o atât de puternic din partea bunicului meu. Ce poate fi mai frumos și mai minunat pe lume decât: Puișor, totul o să fie bine, bunelul o să se roage pentru tine… Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat în viață oameni care s-au rugat pentru mine. Așa oameni sunt cel mai prețios dar de la Cel de Sus. Cât de mult aș dori ca rugăciunile mele la fel să fie de folos cuiva…

Timpul fuge, anii se duc, totul se schimbă. Doar pereții și nucul de la poartă au rămas camarazii mei vechi, plini de dor și tristețe când mă revăd acasă, în cuibul ce mi-a încălzit și mâinele, și sufletul…

Niciodată nu mi-am dorit să dau timpul înapoi, ziceam că așa e cursul vieții și trebuie să respectăm legea clipelor. Însă dacă aș putea să mă întorc înapoi, doar pentru o zi de vară din copilăria mea, în rest, să curgă viața cum vrea ea!

Ce enigmă e omul!

Mă gândesc de multe ori ce enigmă mare este omul! Cât de interesant ne-a creat Dumnezeu! Nu mai vorbesc de particularitățile sufletești, deoarece, evident că sunt extraordinare, complexe, individuale și de nepătruns. Fizicul uman este, la fel, o taină și o minune. Fiecare element al corpului își are rolul său, funcția sa. Fiecare celulă e zămislită astfel, încât să ne ajute cu ceva, să ne servească drept pilon al viețuirii pe pământ. Lumea nu conștientizează cât de frumoasă e viața, cât de interesant e omul, indiferent de părțile negative ale acestuia.

Suntem toți o enigmă, un fir de pământ ce respiră a primăvară mereu, chiar de se îndreaptă spre apus. Nu ne gândim profund la viață, nici la ,,arhitectura” noastră ce reprezintă un miracol. Trăim un fel de ,,conveier” al zilelor, fără ca să ne atingem cu gândul și sufletul de ceea ce suntem și vom fi. Dacă pășim unele ,,frumuseți” urâte ale vieții, trebuie să le salutăm și să le apreciem și pe acelea fiindcă sunt unice în viața noastră, aidoma unei ploi alcătuite din flori de tei. Știm că la anul următor vor mai înflori teii, dar nu așa ca vara aceasta, și nici pe aproape ca verile care vor urma până la sfârșit de milenii omenești.

Îmi place critica-nțeleaptă…

Astăzi așa, niște creionări ușoare…

Cui îi place să fie criticat dar nu îi place să critice? 🙂 Mai există astfel de oameni, dar sunt foarte puțini. Eu nu vreau par excesiv de corectă și să spun că îmi place mereu să fiu criticată, mie îmi place critica bună, venită de la oameni înțelepți care știu ce, cum și când să critice. Ba mai mult, oamenii de a căror critică trebuie să ținem seamă, o fac atât de delicat, încât nici nu pare a fi critică sau observație, sau aluzie, ci doar un gând bun pe care ar fi bine să-l utilizezi. Când e vorba despre o greșeală, atunci o observație delicată, făcută cu tact, poate stârni o părere de rău sinceră, ba și o dorință de îndreptare, iar niște cuvinte care nu-și au locul , scoase din guri nepotrivite pot afecta emoțional.

Cea mai oribilă situație este atunci când avem parte de critică pe nedrept. Persoana X sau Y e plină de frustrări sau are nevoie de o porție nouă de proprii orgolii și începe să critice la stânga și la dreapta fără să mai investigheze cazul pentru a vedea dacă, în general, e nevoie de vreo critică.

De cele mai multe ori întâlnim critică de doi bani de la oameni ieftini, pe când o critică esențială și de calitate e întâlnită mai rar, deoarece și oameni înțelepți rămân tot mai puțini.

Eu mă bucur și sunt onorată când un om demn ,,aruncă ” un ochi critic asupra acțiunilor mele. Chiar mai cer și eu o părere obiectivă de la persoanele adevărate care există în viața mea.

Pe oamenii ieftini îi țin cât mai departe, de la o vârstă nici nu mai aud sunetele pe care le emit ei. Nu mă interesează deloc! Mie îmi place critica-nțeleaptă !

Sursă imagine: blog. karpachoff. com

Controverse…

Demult am dorit să abordez acest subiect, dar ziceam că e prea delicat. Astăzi am citit o postare pe facebook care m-a făcut să mă decid.

Peste câteva zile în RM sunt alegerile parlamentare. O multitudine de comunicări și postări de genul că trăim rău, să votăm astfel încât să trăim bine etc. Ok, cine nu ar vrea să fie bine? Apoi încep aluziile ce țin de religie, de biserică. Nici nu vreau să citez ce era scris acolo și cum, chipurile, voalat se denigrează religia și persoanele credincioase, că nu vom vedea noi progres și Europa dacă ne lăsăm conduși de credință și biserică. Păi bine, dar nu înțeleg ce are una cu alta. Eu cred, fiindcă cred și atât! E ceva pentru suflet, iar votarea e cu totul altceva! Apoi aluzii la guvernările precedente care pretindeau că sunt un tot cu religia, dar de fapt au adus țara la ,,sapă de lemn „. Eu știu doar un lucru: fiecare va răspunde pentru faptele sale și nu trebuie de judecat după activitatea unora. Cine se implică în politică, treaba lor! Unii dintre fețele bisericești se implică – la fel treaba lor! Ei vor da darea de seamă pe lumea cealaltă, nu eu și nu altcineva. Fiecare va răspunde pentru el.

Sunt sigură că un suflet setos de credință niciodată nu va amesteca religia cu așa o chestie oribilă cum e politica. Sufletul e suflet, iar interesele sunt interese. Mă rog, fiecare cu prioritățile și valorile sale.

Și ce dacă voi merge în alte țări nu voi putea crede? Sau dacă trăiesc la mine în țară, am o religie, atunci nu pot pretinde la un trai ca în statele europene? Este foarte absurd să denigrezi credința pentru a evidenția situația de la moment în societate și pentru a promite luna de pe cer.

Fiecare om are dreptul la o credință. Chiar dacă sunt de religie ortodoxă, mereu am tolerat oamenii de alte religii, nu am nimic cu acele persoane, toți suntem muritori de rând. Eu mai mult mă tem de impactul asupra societății al celor care nu au nicio credință, nici măcar o convingere, ba mai mult, se țin buricul pământului. Revin la postarea de pe facebook. Parcă ideile și intențiile sunt bune, dar făcând de nimic religia, semănând printre rânduri grandomanie și laudă de sine, accentuând că omul poate tot, iar Cerul e doar niște iluzii ale celor proști, mă face să gândesc asupra stupidității de care dau dovadă unii cu pretinse bagaje ,,intelectuale”.

Noi suntem nimic, doar pământ și în pământ ne vom duce. Să ne străduim măcar să nu facem rău în acestă trecere, să lăsăm din orgolii și să respectăm ce este sfânt, ce e de mii de ani. Acel cu postarea a scris, va vota și peste zeci și sute de ani nu va fi nici el, nici eu, nici cei care au fost votați, poate nici țara asta nu va mai fi, dar credința va trăi veșnic.

Nimic fără Dumnezeu!

Oroarea deportărilor

Stau în grădina moștenită de la bunica. Ea la rândul e a moștenit-o de la tatăl ei. Mi-i groaznic să îmi imaginez că aici, la fel, într-o zi de vară, au avut loc evenimentele care ne-au marcat câteva generații ( și multe generații care vor mai fi). Casa cea veche, gradina au fost martori a deportării staliniste ca mai apoi să aparțină celor care au contribuit la aceste deportări. Bunica a fost scoasă din casă în cămașă de noapte, așa cum a fost găsită în acea noapte a marilor deportări. A reușit să tragă un țol de jos. Acel țol i-a și fost haină, plapumă până în capătul Siberiei. Au fost niște orori, trăite de oamenii din acele timpuri. Mă ia groaza când îmi amintesc cum bunica mai povestea despre cerurile de acolo și cum scotea cizmele de cauciuc cu tot cu piele. Tatăl bunicăi a murit acolo, ea a reușit să revină, să lupte pentru bucățica de pământ care nici nu îi mai aparținea. Soarta bunicului la fel a fost plină de grele încercări. Prin câte au trebuit să treacă zeci și sute de mii de oameni ! Din cauza cui? Din cauza unor psihopați mari, alții mai mici, copiii cărora astăzi trăiesc în bunăstarea datorită cretinismului strabunilor săi. Pe când cei deportați au transmis prin gene acele nenorociri și lacrimi care nu vor fi reabilitate niciodată!

Bunica mea în ultimele clipe ale vieții repeta numele de familie ale celui care i-a scris pe acea listă a ororii, lista care a nimicit Oameni.

Cum să iubesc propaganda acelui regim? Cum să îmi fie aproape de suflet urmașii celor care au distrus destine? Nu voi accepta niciodată ceea ce este inadmisibil! Voi rămâne cu verticalitate la fel ca strabunelul meu care riposta băştinaşilor Ei zâmbeau, chipurile moldovenii au venit benevol în Siberia, după o viață mai bună ( da,da,așa pretindeau), iar el striga: Minți, canalie! Nu este așa!

Am mai scris despre deportări și suferințele prin care au trecut oamenii. Am mai scris și voi scrie cât voi trăi!

Grele timpuri! Grele iernile siberiene! Greu e dorul de casă și atunci, și acum…

În această poezie excepțională a lui Grigore Vieru se conține esența acelor timpuri.

Grigore Vieru – „Balada celor deportați”

Ne-au îndepărtat de casă,
C-aveam poartă mai frumoasă.
Ruptu-ne-au de-a noastră vatră,
Că aveam şi gard de piatră.

În Taigale curge sînge
Şi auzi cum înger plînge,
Acolo te taie gerul
Şi auzi plesnind şi Cerul.

Ne-au dus în vagoane-nchise,
Cineva spioni ne-nscrise,
Ne-au dus în vagoane mute,
C-aveam peste-o apă rude;

Ne-au dus în vagoane roşii,
Că pîrîtu-ne-au lenoşii,
Ne-njurau urît de mamă,
Nu ştiau că vor da seamă.

Unde-nnebuneau şi lupii,
Dusu-ne-au sub arma pa­zei
Unde-nnebuneau şi brazii.

Era viscol, era ceaţă,
Despărţeau pe soţ de soaţă
Şi voit-au chiar de Tine,
Doamne, să ne înstrăine.

Pruncii învăţau din carte
Limba celui ce desparte.
Stalin se voia scriptură,
Vorba îngheţa în gură;

Stalin se voia povaţă,
Lacrimi îngheţau pe faţă
Tainic ne rugam la Domnul:
„Du-ne unde-nfloare po­mul”.

Ne-au mînat ca pe tîlhari,
Ne-am întors tot gospodari,
În Taiga lăsat-am casă
Tot cu poartă, tot frumoasă.

Ne-au mînat ca pe jivini,
Ne-ntorsesem tot creştini,
Tot creştini întorsu-ne-am,
Tot ca Ţară, tot ca Neam!

Despre regrete…

Citisem demult un articol despre regretele celor care sunt pe patul de moarte. Era o listă destul de amplă. Am remarcat asemănările și mă gândeam cât de diferiți și, totodată, la fel sunt oamenii. Mai devreme sau mai târziu încep să se gândească la suflet și la darurile de care a fost privat acesta. Nu știu dacă aceste gânduri sunt dirijate de conștientizarea multor lucruri sau de frica unui fapt iminent…

Când apar regretele? Care sunt ele? Mă refer la regretele temeinice, care țin de suflet. Pentru unii și lipsa unei mașini la modă e un regret, pentru alții – lipsa liniștii sufletești… Unii au regrete doar la finalul vieții, alții – au o listă întreagă inițiată din anii fragezi, pe când unora nu le pasă de nimic, nu au regrete, se lasă duși de valul destinului. Totuși, regretele apar spre maturitate când viața impune niște calcule, un debit-credit al evenimentelor trăite. Probabil sunt mai subiectivă, dar nu cred că există vreo persoană care nu ar avea în subconștient măcar un regretuț ascuns, fie el de gen material, spiritual, absurd sau destul de serios. Mustrarea conștiinței oare nu e un ghem de regretuțe? De data aceasta nu voi trece și la partea duhovnicească a problemei. Las loc de analiză. Pot zice doar că am ajuns la o vârstă când am înțeles că îmi mai calcă pragul minții câte un regret temeinic, alungat deodată de convingerea că așa a fost să fie, astfel soarta a întins cărarea către viitor, către o altă zi de mâine. Probabil nu trebuia să îmi clădesc viața din studii pe care nici nu le pot utiliza, deoarece în țara în care m-am născut nu au nicio valoare, nu trebuia să rămân ani buni acolo unde mi s-a dărâmat din psihicul meu naiv care nu se aștepta ca într-un mediu pretins inteligent, de fapt să predomină neghiobia de viperă și nedreptatea incomensurabilă. Presupun că acestea nu sunt regretuțe, ci doar niște lecții de viață de care am avut nevoie, însă m-au costat prea mult.

Sunt regretele utile? Chiar sunt necesare! Pentru a vedea bârna din proprii ochi, de a repara ce e posibil și de a trăi în continuare așa, încât în ultimele clipe ale vieții lista regretelor să fie cât mai scurtă și mai neimportantă.

Lighioana pe care o cheamă ,,Cinstit”…

Demult nu am scris. Chiar nu îmi doream să scriu , să fac vreun articol, nici aici, de cele științifice nici nu mai zic. Mi-au tăiat aripile și mi-au băut sângele din răni!

Am avut parte de multe nedreptăți în viață, însă mereu am crezut că, totuși, poți obține ceva în viață prin valori umane posedate, străduință și gânduri curate, intenții cinstite. Totul am dorit să obțin cinstit, mi-am dorit un trai cinstit așa cum m-au învățat părinții. Am văzut eu din copilărie că părinții nu prea au obținut nimic cu acest ,,cinstit” al lor, puteau avea și ei dacă nu bogății măcar o viață mai bună. Acum constat cu regret cât de mult am de suferit din cauza unor valori educate în mine de către ei. Într-o societate putredă, unde totul pute a corupție, pile și nepotism eu am crezut în această lighioană care se numește ,,cinstit”, poate, mai cred încă, dar în două cu inimă tristă și dezamăgită. Dacă nu ai bani și pile devii nimeni pentru niște inși care, de facto, ei sunt niște nimicnicii, fără valori, fără suflet, doar cu niște coroane pe care și le-au meșterit singuri, dar care li s-au oprit în creiere. Așa e, când îți fixezi coroana de parcă ai trăi o veșnicie, ea se lasă pe creier și îți frânge puterea de a gândi.

În fine, am dedicat ani din viață, am muncit, am pierdut din sănătate și din viață crezând că pot să îmi îndeplinesc măcar ceva din visuri. Apoi am constatat că în societatea noastră e imposibil să fii normal, pentru a obține ceva trebuie să ai cât mai mult bădaranism în tine, să poți să îți bați joc de oameni, să mergi zâmbind disprețuitor peste cadavre. Am depistat și faptul că nici numărul de cărți citite nu oferă înțelepciune chiar tuturor. Unii mai citesc câteva cărți , le pare că ei știu ce-i știința ( când de fapt sunt mediocri) însă înțelepciunea le este totalmente străină. Așa societate avem. Am ajuns ca mințile mici să ne convingă că avem visuri prea mari și suntem prea proști.

Săptămâna trecută am rămas surprinsă că în România totuși încă e posibil de obținut ceva cinstit. Poate și acolo sunt cazuri rare, dar SUNT. Așa, pe cale de dispariție, dar mai există. Mă gândesc, ce viață am ajuns – să nu cred că poate exista ceva normal, neîmpuțit de corupere și parvenism. Păi sigur că voi rămâne surprinsă dacă văd și chiar trăiesc atâtea nedreptăți. Mi-i scârbă de ce se întâmplă în jur! Mi-i scârbă că bunul simț și dorința de a obține ceva cinstit au devenit non-valori! Trebuie să caut valiza prăfuită. Nu vreau să devin ,,mare vedetă ” sau să am ,,mare statut social”, îmi doresc doar să fiu tratată ca un om, vreau atitudine omenească unde ,,cinstit” nu este o meteahnă, dar o normalitate. Îmi amintesc de un frate al bunicii mele. Ei au fost dintr-o familie săracă, cu mulți copii. S-au ciocnit cu multe nedreptăți în viață. El avea o vorbă: De ce ești sărac? Că ești prost! Dar de ce ești prost? Că ești sărac! Păi așa e. Dacă nu ai bani, nu ai nicio șansă să fii tratat omenește de cei ce se cred nemuritori. Am rămas un pic mai uimită și mai dezamăgită ultima vreme, dar stau liniștită fiindcă Dincolo vom pleca toți: și cei săraci, și cei care acum se țin mari stăpâni ai situației și ai societății. Acolo pe toți ne vor primi fără pile, fără bani…