Ultima frunză a naivității mele…

Ultima frunză dulce-a naivității mele

A căzut pe negrul cel de toamnă

Fără a se plânge de bune sau de rele,

În singurătate ca o părăsită doamnă.

S-a desprins din vise mari, rănite

Fără un doliu sau tristețe sumbră,

A perceput niște emoții pribegite

Ascunse-n van sub o rebelă umbră.

E cea care-a rămas într-un noian

Neînțelegând a lacrimii frântură

Zăbovind semeț ca ultim mohican

Și îndreptând a sorții ei curbură.

Viața a îndemnat-o să fie solitară

Apoi ca să dispară precum a apărut,

Doar ea, naiva, este atât de-amară

În sufletul ce bănuiala n-a știut.

Pledând spre transformare-n humă,

E-o răzvrătită! Cum a obținut tăcere?

Nu are frică de un vânt sau brumă!

Destinul a călit-o și suprema ei cădere…

Sursă imagine: brailaltfel.wordpress.com

Regăsirea sufletului sau câteva zile acasă…

E toamnă. Afară e frig, iar sufletele noastre parcă s-au inspirat din toată opera lui Bacovia. Unii se pot lupta cu ,,avitaminoza” sentimentelor, iar alții caută să-și ,,întărească”, oarecum, ,,imunitatea” gândurilor. Eu doar am avut posibilitatea să vizitez casa bunicilor mei, locul atât de minunat ce ,,cunoaște” toată istoria vieții și a sentimentelor mele. Acolo unde mereu am fost acasă, locul unde sufletul meu se poate bucura sau ,,își linge rănile” neștiute de nimeni. Când am părăsit acest cuib ce m-a încălzit de mică, am profitat de reîntoarceri pentru a aprinde flacăra cugetului meu ce a dorit să se stingă de atâtea ori. Chiar ajunsă abia pe teritoriul gării, mă simțeam acasă, în deplină siguranță spirituală absentă în mare parte a timpului. Apoi hoinăream pe aleea de castani, coteam sprea ulița plină de tei, traversam drumul și ajungeam la destinația multdorită.

De fiecare dată, primul mă salută nucul sădit de bunicul meu. Apoi trec pe lângă șiragul de ferestre și ajung la ușa pe care o deschid aidoma unei comori mult căutate. Mă descalț și intru în bucătăria plină de lumină și căldură. Pe plită stă ,,gata de a-și îndeplini misiunea” un ceaun aburind. Nici cele mai deosebite delicii franțuzești nu pot fi comparate cu bucatele preparate de bunica. Îmbrățișez cele mai dragi ființe de pe pământ și mă întristează amarnic faptul că nu pot să privesc ochii ce m-au iubit enorm, necondiținonat – aștrii bunicului meu scump. Mă așez cu grabă la locul meu preferat pe bătrânul pat. Nu pot să-mi continui ,,activitățile” fără acest mic ,,popas”. Apoi sunt îndemnată cu strictețe de către mătușa mea să mă spăl pe mâini. Probabil de când m-a luat în brațe, aducându-mă de la maternitate, îmi amintește (împreună cu mama) de miliarde de ori să mă spăl pe mâini. Cred că ele nu ar fi mulțumite chiar de m-aș spăla după metodele lui Spasokukotsky-Kochergin, Fürbringer sau Alfeld 🙂 În fine, a devenit un obicei amintirea necontenită a acestui proces 🙂 Ne așezăm la masă. După aceasta reușim să mai pălăvrăgim. Câtă plăcere și liniște sufletescă! În casă e cald, suntem ,,toți ai noștri” (cum zicem noi) și discutăm ce e vechi și ce e nou în familie, în grădină, în suflete.

Apoi trecem în altă cameră. Acolo unde cândva stătea bunicul. Stau lângă sobă și savurez viața împlinită a unui copil mare. Cu ,,ai mei” am plăcerea să mă mai simt copil. O îndemn pe sora mamei să mai stea lângă mine. Avem atâtea de vorbit! Despre ce-a fost și ce va fi…

Am luat cu mine calculatorul. Știu că voi bea din potirul inspirației aici, în locul unde sufletul meu are parte și el, în sfârșit, de un catharsis. Mă ating de soba caldă. Inima mea e în al nouălea cer! Voi scrie altădată! Acum îmi caut gândurile, le adun, le pun pe rafturi.

Prin geam văd norii și trandafirii… Nu îmi este frică nici de tristețea și austeritatea toamnei. Sufletul meu e acasă, acolo unde m-a așteptat și, cred că, mă mai așteaptă bunicul meu drag…

Ceasul inimii…

E rece afară, în casă, în suflet,

Se rupe câte o clipă din ceasul vieții

Apoi cade în prăpastia abruptă

A trecutului deja aberant și confuz.

E un proces invizibil ce ne omoară

Treptat, odios dar lent pentru humă

Și cu viteza luminii pentru veșnicie

Suntem atât de ridicoli și nemernici

Când ne jucăm cu timpul, cu firele lui

Ne credem niște iscusiți magicieni?

Posibil nu ne dăm seama niciodată

Cât de mici și caraghioși suntem…

Undeva se aude un orologiu…

Este inima ce calculează zilele,

Clipele, trăirile, amintirile, regretele…

Ne avântăm într-un joc ilicit

În care hazardul ne smintește.

Suntem prinși în cadranul destinului,

Frunzele căzânde ne amintesc

Cu mare tristețe și noimă aleasă

De acul ce indică ora târzie

A vieții care va apune cândva…

Sursă imagine: pinterest.fr

Nu mă mai miră nimic…

Înainte mă revoltam când atestam vreo răutate sau vreo stupiditate ieșite din comun. Acum nu mă mai miră nimic! Așa ne-a schimbat societatea, ne-a făcut rezistenți la multe prostii actuale. Poate chiar se va găsi vreun scriitor să creeze un roman asemănător operei lui N. Ostrovski (,,Cum s-a călit oțelul”), doar cu adaptare la zilele noastre. Avem imunitate la perfiditate, lașitate, răutate. Deja nu mă mai uimește când cineva caută să profite de mine sau să mă utilizeze în calitate de marionetă pentru a ,,urca” scara profesională sau de a se mai pricopsi cu unele bunuri ,,venite” de pe ,,spatele” altora. Nu mă miră nimic!

Odată eram la o terasă cu o veche cunoștință și discutam despre noi, despre societate, țară, despre situația economică deplorabilă, am mai abordat ,,temele” auzite pe la Știri. Eu, pe atunci, eram un pic uimită cât de fatale au devenit circumstanțele pe meleagul nostru natal, eram și descurajată, panicată, dar și foarte întristată. Atunci, doamna cu care discutam, mi-a zis: ,,Știi, pe mine, în ziua de azi, nu mă mai miră nimic. Sunt gata să aud și să văd orice. Uite, dacă acum ar veni lângă noi un extraterestru și s-ar așeza la masă, nu aș fi deloc nedumerită, ba chiar i-aș propune o cafea și să stea cu noi la taifas.” 🙂 Pare absurd? Nu! Am ajuns și eu să am astfel de reacții calme. Nu mă înspăimântă trădările, lașitatea, lipsa de demnitate a cuiva, profitările sau personalitățile ieftine. Un pic mă voi contrazice 🙂 Mă uimesc omenia, demnitatea, bunul simț, relațiile normale, adecvate dintre oameni. Acum a devenit o raritate complexul de calități alese proprii unei persoane. Noțiunea de Om adevărat cu siguranță a ajuns echivalentă celei de extraterestru :).

Demult nu mai cred în adevăr, dreptate și sinceritate în viața cotidiană. Totul s-a transformat într-o minciună aparent dulce, însă atât de fatală!

Sunt gata de orice întorsătură a situației și de oricare eveniment stupid din societatea noastră ce tinde spre ,,apogeu” (cu siguranță nu unul pozitiv ). Atâtea tragedii se întâmplă, atâtea destine umane frânte din prostie!

Fiecare caută să-și tocească cuțitele pentru a te răni. Nimeni nu mai încearcă să-ți fie balsamul inimii, rar întâlnești persoane de suflet. De obicei, vezi doar inși cărora îți vine să le dai un leu, ca mai apoi, după ce își vor afla prețul, să-ți aducă restul.

Nu zic, sunt și ființe demne, dar ele sunt pe cale de dispariție. Chiar de întâlnim așa oameni prețioși, nu ne putem permite ,,luxul” încrederii. Vorba ceea: ,,Odată ce te-ai fript cu supă fierbinte, toată viața vei sufla și în apă rece!”

Degrabă ne vom transforma în roboți ce pot ,,supraviețui” oricărui atac.

Nu mă mai miră nimic! Încerc să trăiesc viața numai cu credința că va fi bine, iar lumea își va mai potoli agresivitatea și prostia.

Tu, Soartă!

Tu, Soartă, de ce mă cerți cu-ardoare?

Mă tot alungi de trec pe lângă ani

Și simt captivitatea, n-am scăpare,

Iar îmi presori tu calea cu dușmani.

Ești cruntă, Soarto! Nu ai pic de teamă,

Tu crezi că-s sclavă-nrobită-n rânduri.

Mă lași? Că asfințitul rău te cheamă

Iar eu mai am un ocean de gânduri.

Nu mai râvnesc la daruri spulberate,

Sunt amețită de viitorul tău dement,

Și mă sugrumă vechi șanse uitate,

Ce-au provocat euforia de moment.

Au rămas iluzii topite în meschin,

Istoria vieții regrete amare iubește,

Tu, Soartă, sfâșii inima ca un rechin

Chiar de prezentul iarăși orbește!

Am scris ceva de soarta cea nebună

Ce n-are poftă de adevărul prea curat,

Am vrut s-o liniștesc printr-o furtună

Care din suflet melancolic s-a iscat.

Sursă imagine: piter-trening.ru

Vers alb în toamnă ruginie…

Plouă cu versuri și cu frunze,

Amarnic frigul fuge după toți,

O picătură cade peste suflet

Și se strivește de o nepăsare.

Chiar dacă această apatie

O resuscitează și o conduce

Spre o lume uitată de noi și de zei,

Se aude un foșnet trist al gândului,

O nostalgie aberantă și dezolantă,

Adevărul cade în prăpastia rațiunii

Și nici amintirile nu-l pot salva.

,,Carpe diem!” strigă inima,

Doar ideile exasperate sunt gonite

Către viitorul iminent și dur…

E anotimpul nevrozelor veșnice,

Al cuvintelor îmbibate cu plumb.

Vântul pătrunde în fiecare celulă a minții,

Numai imaginația urlă a pustietate.

Nimic nu poate sta în calea versului!

Doar timpul prăfuit pe raftul uitării

Mai adie a sfârșit umil și păcătos.

Totul e deșertăciune! Și inima, și gândul!

Sufletul suspină și cade în genunchi,

Nu mai vrea nimic…

Doar liniște!

O liniște inevitabilă și dorită,

O liniște a cugetului meu…

Omul ca o carte…

Inițial mă gândeam să scriu despre importanța lecturii în viața noastră, apoi mi-am amintit de oameni, vieți, destine… De ce? De multe ori, când ies la plimbare sau pur și simplu merg pe stradă grăbită pentru a reuși mai multe treburi, văd în jur o mulțime de oameni și ajung la concluzia că fiecare este o carte aparte, o poveste sau poate o tragedie… Atâtea destine, atâtea gânduri, atâtea caractere! Cine este autorul? Dumnezeu. El scrie cuprinsul și ne lasă pe fiecare să decidem stilul, cuvintele potrivite, perindarea evenimentelor și deznodământul conștiinței. Unele Cărți sunt atât de sincere, atât de plăcute sufletului, chiar de au ,,coperțile” mai rufoase și nu din cauza celor scrise în interior, ci ,,datorită” condițiilor și ,,mâinilor” care au încercat să le distrugă. Câte Cărți vedem în fiecare zi! Atâtea ,,coperți strălucitoare”, iar când deschizi la prima pagină vrei cât mai repede să fugi și să nu mai ,,întâlnești” niciodată așa ceva. Nu de alta, dar ,,conținutul” este prea ,,toxic” pentru inimă și sentimente. Pur și simplu simți că nu este ,,genul” tău de ,,literatură”.

Îmi plac Cărțile cu ,,fond”, indiferent de ,,forma” lor. Nicidecum nu vreau să mă aprofundez în teoria literară! Însă ,,fondul” (,,interiorul”) este esența, pe când ,,forma” (,,exteriorul”) e ,,ceva” amăgitor, relativ și iluzoriu. Aș dori să îmi continui ideile despre Cărțile-Oameni cu niște observări făcute de Titu Maiorescu. Cu siguranță el se referă la literatură, la cultură, dar să percepem și oceanul de adevăr cu privire la firea umană.

”… forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. Și, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o școală deloc decât să facem o școală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii și neonorați ai unei asociațiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranță în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secțiunile lor, cu ședințele solemne, cu discursurile de recepțiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea științifică ce singură le dă rațiunea de a fi“ (Titu Maiorescu, În contra direcției de astăzi în cultura română, în Opere, 1978, p. 153)

Cât adevăr! Numai că în domeniul literaturii putem polemiza mult despre fond și formă, iar când e vorba despre Om, devenim laconici, fiindcă ,,lăuntricul” e cel mai de preț și poate oferi atâtea emoții și sentimente (foarte bune și, desigur, cele mai rele).

Of, câte ,,forme” cu ,,buzele vopsite” și ,,date cu parfum Chanel” am văzut! 🙂 Dar esența – plină de jeg! Probabil mai bine ar fi fost dacă era zero. Mai puțină murdărie! 🙂

Cu anii, am observat că pe cât de pompoase sunt ,,coperțile”, atât de mârșave sunt ,,paginile”. Am reușit să devin un ,,bibliofil precaut” 🙂 Până acum, din cauza bunului simț, ,,am citit” aproape orice. La moment ,,citesc” doar ce este plăcut sufletului meu, dacă nu, ,,pun” înapoi pe ,,raft” Cartea sau o las unde am găsit-o și îmi caut de viața mea. Oricum soarta îți oferă o ,,gamă largă” de ,,literatură”. Mă refer și la propriu, și la figurat. Doar cu timpul ne învățăm să ,,citim” ceva calitativ, atât cărți, cât și Oameni. De multe ori sacrificăm propria ,,copertă”, mai adăugăm ,,pagini triste” sau ,,tragice” în ,,scrierea” noastră. Cât de necalitativă și neinteresantă nu ar fi cartea, cât de scârbos și perfid nu ar fi omul (adică firea sa), de la fiecare învățăm câte o lecție. Unii oferă optimism și fericire, alții dezgust! Acestea sunt viața, literatura și firea umană! Se poate de luat câte ceva bun din orice și oricine. Cea mai importantă e conștientizarea: Cum să fii numaidecât și cum să nu fii niciodată, indiferent de situație! Chiar de atingi vreo ,,Carte” cu ,,pagini jegoase”, important e ,,să te speli” la timp și altădată să eviți așa ceva. Iar de găsești o ,,Carte” cu ,,file de aur” trebuie să o păstrezi alături de suflet și să o recitești într-una, uitând de ,,coperta” ei zdrențuită. ,,Forma” este trecătoare și înșelătoare, dar ,,conținutul” este esențial și veșnic! Să nu uităm și noi, la rândul nostru, să ne mai ,,răsfoim” uneori, să analizăm cu ce ,,stilou” scriem și cât sens ,,dăm” ,,capitolelor” sau ,,spațiilor” dintre ,,rânduri”! E important nu doar ,,să citești” ceva demn, dar și ,,să lucrezi” la propriile ,,pagini”. Toți suntem Cărți! Cât de asemănătoare și cât de diferite!

Sursă imagine: natblog.ru

Nimic nu e veșnic…

Nimic nu e veșnic sub marele soare,

Nici gândul sau viața, iluziile aspre,

Totul trece și simplul mai moare

Chiar de privești-n zările-albastre.

Mai strigă o clipă și nu are răbdare,

Ea zboară și fără curaju-ți modest

Și nu-i mai pasă de-a ta întristare

Sau de pe urmă amarnic protest.

,,Festina lente!” înțelepții șopteau

Fără să creadă-n naivul tău gând

Și eu au ratat multe chiar de trișau,

Zburându-le anii alături de vânt.

Totul se spulberă-n ceas omenesc

De-ți pare că mâine tot reușești,

În ultima clipă vezi mersul prostesc,

Dar nu mai ai timp nici să trăiești.

Sursă imagine: madira.ro

Multilateralitatea minților noastre și imperceptibilitatea altor națiuni…

De dimineață am avut o discuție despre occidentali și ,,aptitudinile” lor ,,înguste”. Clar că nici noi nu suntem din Extremul Orient, însă, totuși suntem total diferiți. Pe cine am în vedere prin Noi și prin Ei, occidentalii? Noi – basarabenii, românii, ucrainenii și toți cei din CSI, iar Ei – ceilalți – europeni, americani etc. De ce există trăsăturile diverse? Mentalitatea și cultura ne trădează. S-a format deja genetic, încă de la strămoșii care au îndurat vremuri grele, o capacitatea de a ne descurca în situații vaste cu minimum necesar. Am fost învățați din școală, poate chiar ,,din scutece”, să ne orientăm în circumstanțele variate ale vieții printr-o perspectivă multiplă. La ce mă refer? La gândirea amplă pe care o avem. De exemplu, noi suntem pregătiți de la grădiniță pentru numeroasele variante ce ne pot fi oferite de destin. Dacă dorești să devii medic, acestă alegere nu semnifică doar specialitatea aleasă, ci și aptitudinea de a te descurca în orice împrejurare. Trebuie să ai cultură generală, să știi de toate pentru tot, să te poți ,,descâlci” din orice încurcătură. Astfel un doctor poate schimba o anvelopă la mașină, un profesor reușește să repare un robinet, iar un sudor știe cine a fost Molotov și cunoaște ce a scris Lev Tolstoi (acestea fiind doar câteva ,,mostre”). Se pare ciudat, dar e veridic. Curge în noi sângele ,,abil” și ,,șmecher”.

Nu vreau să pun la îndoială ,,valiza” plină de cunoștințe a occidentalilor, ci să evidențiez că ei au doar una imensă cu ,,lucruri” asemănătoare, pe când noi avem un ,,vagon” întreg cu ,,geamantane”, care mai mici sau mai mari, ori pline, poate și mai goale, însă foarte multe, umplute cu elemente atât de diverse, utile, necesare sau chiar de prisos pentru marea ,,excursie” prin viață.

,,Adunăm” cât mai mult și la momente diferite ,,cotrobăim” prin cunoștințe, aptitudini, calități, virtuți sau tocmai cusururi. Fiecărui copil i se dezvoltă de mic o necesitate a marii cunoașteri. Precum mai este și o expresie: ,,Nu știu dacă îți va fi de folos, dar lasă, să fie!” Așa principii avem pentru a ne orienta în vâltoarea existenței noastre. Așa suntem noi, națiunea noastră.

Probabil, din perspectiva capitalismului, acestă ,,genă” specifică nouă este de prisos, chiar inutilă. Atunci când un medic se pricepe cum să schimbe un robinet, momentan ,,îl lipsește” pe un instalator de ,,bucata sa de pâine”. Or, fiecare trebuie să își facă lucrul său fără ,,să se amestece” în ,,bucătăria” altuia. E o idee bună, însă ea vine cu alte ,,efecte adverse” pe care le ,,vedem” noi, cu mentalitatea noastră. Treptat, cu fiecare generație, ,,se îngustează” și cultura generală care vine nu numai de la ,,cunoașterea chiuvetei”, dar de la dezinteresul de a mai năzui spre ,,ceva mai mult”. Atunci apare posibilitatea nu prea bună ca un pulmunolog să fie interesat numai de cei doi plămâni și să uite despre necesitatea cunoșterii a unei ,,picături” de terapie, chirugie sau, de ce nu, otorinolaringologie, fiindcă nimeni nu știe spre ce te duce viața sau riscurile conexiunii acelor două organe studiate profund cu alte ,,elemente” ale sistemelor din organismul uman. De ce un filolog care s-a specializat în studiul vieții lui Hemingway să nu cunoască mai multe controverse din operele altor autori sau chiar noțiuni din morfologie? Ce ,,ar deranja” un sudor să cunoască ,,un fir” de design sau niște ,,file” din istoria universală? Nouă ni se pare bizar că poate exista așa ,,linie îngustă” a studiilor, dar ea există. Nu am nici un dubiu în privința profesionalismului al reprezentanților altor popoare. Nu vreau să stârnesc dispute și nici nu aș dori ,, să se arunce cu pietre” în mine și în observațiile analizate mai sus. Cu siguranță cei cu viziunile mai ,,constrânse” sunt cu 50 de ani (sau chiar mai mult) înaintea noastră din punct de vedere economic, social etc. Probabil din cauza că nu-și fac prea multe probleme morale din cauza ,,valizelor” puține ca număr… 🙂 Cine știe… Sau noi ne-am obișnuit ,,să facem tot”… În fine, sunt convinsă că spiritul descurcăreț nu e în defavoarea noastră, ba mai mult, ne-a ajutat să supraviețuim atâția ani în condiții mizerabile și ,,nocive” din punct de vedere politic și economic. Mi s-a reproșat că mereu ,,mă plâng” pe mentalitatea postsovietică cu ,,rămășițe” comuniste și pe ,,orânduiri” 🙂 Nu încerc să îmi victimizez poporul. Așa au fost timpurile… A fost regim, ecoul lui și astăzi mai este viu… Unicul lucrul care i-a reușit sistemului de atunci și de veacuri este că ne-a transformat în ,,soldați universali” ce nu se tem de greutăți, viață, trăiri. Poate un pic ne este teamă de schimbări… Însă și acest fapt e reparabil. Cam dificil, dar e realizabil, cu pași mici, treptat.

Niciodată multiralitatea minții nu va fi un defect, ci un atu specific nouă, o ,,barcă salvatoare” în uraganul vieții și al societății în care ne-am născut.

Sursă imagine: online.seterra.com

Lumi efemere…

Lumi efemere și tristele convingeri

Fără de scrupul și memorii dense

Încătușează inimi, mai fac constrângeri

Și-nneacă în prostie suflete imense.

Se tot deschid portaluri spre surpare,

Iar răul merge, la fel ne mai îndeamnă

Către un haos, o simplă dezarmare

Să facem dintr-o vară iarăși toamnă.

,,O tempora! O mores!” Se strigă impetuos

Și nu-nțelege nimeni un adevăr cumplit.

Ne pierdem? Unde mergem fastuos?

Spre-o nimicire, spre tragicul sfârșit!

S-a demodat virtutea ca atare

Ne sfâșie apusul ce vine-ngrijorat,

Ne dojenește ceasul, arată o uitare,

Iar răsăritul pleacă, nici nu e așteptat.

Mai urlă conștiința, se lasă neglijată,

Prostia turbă, rupe tot și-nfrânge

O inimă supusă, umilă, dezmembrată,

Demult asfixiată în propriul ei sânge.

Ce mai rămâne – miroase-a ironie

Cu gustul subtil, pe când o disperare

Luptă și ea mereu fiind în agonie,

Lipsindu-ne de efectiv și de mirare.

Sorbim cafeaua ce vrea o ,,vechitură”,

Că ,,noul” muritor n-o îndulcește,

Suntem cuvinte seci, ,,de umplutură”

În nerozii pe care lumea le iubește.

Sursă imagine: apropotv.protv.ro