Mi-i dor de pace…

Nu știu ce va fi mai departe… Mama m-a întrebat ce am de gând să fac ,,în caz de ceva”. Noi, basarabenii, suntem obișnuiți de secole cu acest ,,în caz de ceva” de serviciu. I-am raspuns că nu vreau să mă gândesc. Voi acționa pe moment. Chiar nu vreau să mă gândesc acum. Doar am privit spre valiza care stă sub o masă și spre icoanele de pe dulap. Unele din ele le-am cusut singură cu mărgeluțe, apoi mi le-a sfințit părintele nostru ( așa îi zic duhovnicului meu, părintele nostru). Cred că îmi vor încăpea icoanele în valiză. Buletinul de identitate e mereu în portmoneu. Mă gândeam să caut pe net ce lucruri de primă necesitate trebuie de luat în așa cazuri. Cred că lista lor, totuși, diferă de cea din anii ’40. Nu știu dacă cineva ar fi avut ideea să o actualizeze zilele trecute.

Mi-i trist și amar. Azi toată ziua m-am gândit la bunica mea din partea tatălui. Îi port numele, pe lângă înfățișare și alte detalii genetice avem multe în comun. Mi-i frică să nu am tangențe cu destinul ei. Nu aș vrea să pierd pământul strămoșilor ei pe care ea l-a redobândit cu atâta greu abia în ’57. Mi-i frică să nu zic și eu: Dacă vom reveni acasă, vom avea copii. Cine știe dacă vom mai reveni… 😔 Tata e unicul ei copil, născut la 35 de ani, după ani de siberii și calvar. Mama îmi spunea că bunica se temea de foame și frig. Deja era în vârstă, erau alte timpuri, dar ea avea provizii și de sare, și de cărbuni chiar dacă toată viața a trăit în sărăcie.

Vreau să nu mă tem de foame și război. Vreau să pot sta sub un măr înflorit în gradina bunicii. Vreau să stau pe iarba verde, să privesc razele soarelui și să îmi hrănesc copilul pe care îl voi avea.

Vreau pace, vreau să pot dormi noaptea fără a mă teme că la 5 dimineața mă vor trezi bubuiturile provocate de război.

Mă las în Voia Domnului, deoarece ultimul cuvânt Îl are doar El!