2021

Bate la ușă anul 2021. Simt că 2020 se retrage trist și modest de parcă s-ar simți vinovat el pentru greșelile și tragediile mondiale. Nu anul e de vină, ci oamenii. Anii sunt niște cifre, în rest, aceeași esență. Lumea dă culoare sau venin cifrelor care se schimbă în noaptea de 31 decembrie.

Nu fac totaluri, nu-l condamn pe 2020, sunt sigură că așa a fost să fie. Totul se cunoaște în comparație și nu aș vrea să compar anul care a trecut cu ceva mai rău.

Ce doresc în noul an? Multă sănătate și liniște sufletească! Dacă este sănătate, toate dificultățile par nu chiar atât de grave. Dacă este liniște sufletească probabilitatea unui nivel înalt de sănătate fizică și morală este mai mare. De la lipsa de liniște se acutizează totul. Apoi mai avem nevoie ca oamenii dragi să fie sănătoși, iar cei toxici- să fie la fel sănătoși, numai cât mai departe. Familiile să fie împlinite și fericite, fără pic de tristețe și deznădejde!

Să dea Domnul ca 2021 să vină împreună cu sănătatea, bucuria, liniștea, bunavoința și armonia la nivel mondial!

La mulți ani tuturor! La mulți ani planetei Pământ și tuturor viețuitoarelor ei, de la mică la mare!

Fiecare dificultate e o lecție ascunsă…

Vorbisem despre uitare și iertare… Acum un pic să pomenesc regretul și deznădăjduirea. De fiecare dată când năvălesc gândurile, volens nolens, ne amintim, în majoritatea cazurilor, de partea dureroasă a trecutului, de încercările la care am fost puși, de circumstanțele ce ne-au sfâșiat sufletul. La fel ca în momentele când se petrecuseră acele evenimente, chiar și peste ani, ,,curg” în mintea noastră întrebări de genul: De ce? Pentru ce? De ce anume eu? Ce am greșit că am avut de înfruntat așa ceva? și alte întrebări de acest fel. Totuși, există o etapă în viață, nu știu dacă toți o observă și o înțeleg, când nu mai ai întrebări la tema acelor întâmplări, ci laconic răspunsurile devin evidente. Începem să conștientizăm că prin evenimentele triste din viață, Dumnezeu cumva ne-a pus la punct, în sens că ne-a mai tăiat jos din orgolii, din mândrie, din ,,importanța” pe care ne-o atribuiam, sau ne-a arătat că totul se percepe în comparație și, respectiv, să prețuim ceea ce avem, să punem accent pe suflet, iar materialismul și prostiile trecătoare să le mai trecem cu vederea.

Nu știu cine și cum percepe momentele dificile din viața sa, însă eu am înțeles că pentru mine au fost o lecție pe care eu nu am învățat-o atunci, însă peste ani, am înțeles care au fost scopul și obiectivele ei.

Eu conștientizez foarte bine că dacă în clipele necesare Domnul nu mă punea la punct, eu acum aveam să fiu cu totul alta, nu aveam să apreciez ceea ce am (mă refer la partea spirituală a vieții), nu aveam să tai din orgoliu și mândrie, dar cel mai oribil că din copila cea cu valori sufletești puteam liber să mă transform într-un soi de femeie care pas cu pas renunță la valori și bunătate. Aș fi putut să mă transform… Aș fi putut să fiu alta… Cu siguranță mai rea, mai rea prin gânduri și sentimente, dar, poate, mai convenabilă pentru lume și pentru propriile orgolii și patimi. Fiecare an, fiecare zi trecută, a contribuit la o lecție, apoi la un modul obiectivele căruia le-am înțeles un pic mai târziu, după nopți nedormite în care prevalau întrebările și mai puțin concluziile.

Fiecare eveniment din viață nu e o întâmplare, la fel ca oamenii din calea noastră, unii find ca un dar, alții ca o lecție sau ca o sentință. Cât de greu nu ar fi un oarecare moment X, abia după un timp înțelegem că și-a avut importanța sa didactică în formarea caracterului și a vieții noastre. Iportant e să înțelegem la timp, să luăm din tot și din toți câte ceva bun iar dacă nu avem ce lua, măcar să percepem că răul nu trebuie luat, dar evitat și nici într-un caz repetat!

Totul ce se face, se face spre bine! Viața ne arată că aceată concluzie e veridică și întotdeauna lucrează, indiferent de ce credem noi, de ce crede lumea…

Iertarea și uitarea…

Mă gândeam zilele acestea ce este mai ușor: să ierți sau să uiți? Chiar e o dilemă. Unii mai uită, dar nu iartă, alții iartă cu ușurință, însă își mai amintesc nopțile de evenimentele și oamenii care au trebuit iertați. Citisem prin articole duhovnicești că oamenii care spun: ,,Iert, dar nu uit!”, de fapt nici nu iartă. Nu doresc să mă contrazic, probabil așa o fi. Noi suntem doar praf și nu înșelegem nimic. Eu voi spune doar ce simt eu. Pentru mine e mai ușor să iert decât să uit, chiar dacă uit multe. Uneori, am impresia că dacă nu aș uita marea parte din lucrurile neplăcute, probabil, demult aș fi ieșită din minți. Cât despre cum poți să ierți dar să mu uiți… Cu siguranță că ne mai amintim câte ceva nopțile când dau năvală gândurile, regretele și tristețile. Doar că în acele momente pot ,,derula” unele momente fără a simți ură față de unele persoane. Nu simt nimic, doar împăcare cu propriul suflet. Eu cunosc și sentimentul de mai înainte, deci pot înțelege ce a fost și ce este. Dacă inițial nu era nici pic de iertare, apoi, cu timpul, simt că iertarea a fost. Nu pot să îmi explic când și cum. Sunt sigură că a fost cu ajutorul Domnului. Chiar e plăcută senzația când știi ce a fost, știi ce ai simțit, dar totul s-a trecut. De exemplu: există o persoană care ți-a pricinuit mult rău, ai urât-o ani, te rugai să nu mai simți acest sentiment, înțelegeai că e imposibil să uiți ce a fost și când colo, la un moment dat, nu simți nimic rău. Iată așa, nu mai simți nimic rău și gata! Nu poți să înțelegi de ce, însă în suflet nu mai există nimic ce ține de acea persoană. Îți amintești, dar nu urăști. Poate chiar ți-i milă singur de tine că ai avut parte de momente detestabile, pot năvăli și lacrimile (în cazul meu nu există nici ele), regreți multe, însă nicidecum nu urăști sursa, așa de parcă tot răul care a fost, nu a venit de la nimeni concret, a fost, dar ai participat doar tu.

Nu știu dacă iertarea depinde de noi. Sunt mai mult convinsă că noi nu decidem nimic, nu există nicio metodă psihologică sau de alt fel prin care ai putea ajunge la iertare și la nihilarea răului. Eu cunosc doar o metodă: să te rogi din suflet să poți ierta și atunci, fără ca să știi când și cum, la un moment dat te pomenești că în sufletul tău nu mai există niște chestii oarecum apăsătoare și deranjante. Ierți inconștient, fără ca să depui alte eforturi decât ruga pentru soluționarea situației date.

Cu uitarea, de multe ori e mai dificil. Uităm noi, dar în cele mai dese cazuri, ar trebui de uitat mai toată viața proprie pentru a uita și pe cineva concret 🙂 Eu am zis că ,,uitarea” nu-i mare problemă pentru mine, însă, există momente când și eu îmi mai amintesc din ceea ce ar trebui neapărat de uitat 🙂 Сât de controversate sunt sufletul și mintea omului! Și existența e enigmă…

Cât de bine ar fi să iertăm și să uităm concomintent!

Sursă imagine: galaksyenergy.ru