De-ar fi să fie pace…

Mai văd ce se întâmplă prin lume și mă îngrozesc. E război în Ucraina, regiunea Donbas, s-a început și războiul din Nagorno-Karabah. Izbucnirea violenţelor în regiunea separatistă Nagorno-Karabah, susţinută de Erevan, provoacă temeri privind un război major între Azerbaidjan şi Armenia în Caucazul de Sud, unde Ankara şi Moscova îşi dispută influenţa. Nu vreau să vorbesc nici măcar puțin despre politică, fiindcă e urâtă și murdară. E la fel de plin de ,,diverse” și ,,controverse” ca celălalt ,,job” antic, care… vă dați seama. În fine, articolul meu nu e despre asta, ci despre război și pace, familii și vieți destrămate. Unii au orgolii și capricii, alții își dau viața pentru scopurile aiurite ale altora.

De fiecare dată când aud așa tipuri de știri sau când citesc file din istorie sau când privesc filme documentare cu tematică istorică mă tot întreb: Oare pe a cui conștiință vor fi aceste vieți și destine? Cei care organizează ,,teatrum belli” nu se mai gândesc la nimic decât la teritorii spălate cu sânge? E demodată ideea despre conștiința curată? Sau nu mai e în vigoare pentru ei darea de seamă la apusul vieții lor? Cum vor păși spre cele veșnice?

Multe întrebări care au răspunsul evident: nu le pasă de nimeni și nimic! Orgolii, putere și război!

Așa e la nivel global, la nivel mai personal. Oamenii se dușmănesc, se omoară direct și indirect. Nu ar fi mai bine să luptăm în pace pentru pace… Pentru acea pace dintre popoare, dintre oameni…

De-ar fi să fie pace peste tot, între toți, întotdeauna!

Recile dimineți și seri de toamnă…

Nu prea îmi place toamna… Din punct de vedere al inspirației, toamna chiar e minunată, dar dacă analizăm aspectele practice, de viață – acest anotimp arată un pic altfel. Niciodată nu mi-a plăcut să am pe mine vestimentația ,,varză”. Care îi această vestimentație? Cea ,,alcătuită” din mii de rânduri 🙂 Păi când sunt nevoită să mă îmbrac în nenumărate maiouri, tricouri, pulovere etc. Cum zice bunica: Îmbrăcată ca un curechi (,,curechi” e o versiune a cuvântului ,,varză” 🙂 )

Da, da! Simt aceleași emoții pe care le simte o varză imensă, așteaptă mai repede să se transforme în sarmale numai să mai lase din frunzele cele voluminoase 🙂

Am un chin până încep să se încălzească derutatele calorifere… De ce sunt derutate? Fiindcă unele se simt căldura pe la sfârșitul lunii octombrie, altele – pe la finele lunii noiembrie… Nici ele nu mai cunosc criteriile de ,,încălzire colectivă”… Dacă ele nu știu, eu nici atât! 🙂

Sunt genul de om care suportă mai ușor căldura decât frigul. Când e foarte cald poți să mai lași din ,,frunze” și e ok, însă când e frig, crezi că ai putea pune pe tine toată garderoba și oricum îți va fi frig…

Cel mai groaznic că în această perioadă mai puțin confortabilă pentru mine simt o încordare groaznică deoarece peste tot este frig. Oriunde nu te-ai afla, la serviciu, acasă, în alte încăperi – e rece. Uneori ai impresia că afară este, totuși puțin mai cald.

După cum spuneam nu mă simt bine să fiu îmbrăcată în multe rânduri de haine. Prin casă prefer să fiu îmbrăcată la fel, cât mai lejer ( e clar că nu uit de decență 🙂 ). Nu înțeleg cu aș putea purta prin casă pulovere groase sau ciorapi de iarnă… În general, nu pot purta ciorapi prin casă. Cred că ești acasă pentru a te simți foarte comod și relaxat, dar cum poți să te simți așa fiind încotoșmănat (așa se zice la noi, adică îmbrăcat prea gros) sau noaptea fiind cu câteva plapume peste tine?

În fine, pentru mine începe o perioadă cam deranjantă… Dimineața e frig și pierd curajul de a ieși de sub plapumă, noaptea la fel simt nevoia de a mai ,,adauga” vreun ogheal (adică plapumă), nici ziua nu pot umbla prin casă în halat de vară. Apoi, eu fiind mai sensibilă, se încep: febra care ba apare, ba dispare, ba se menține, durerile de gât și tot așa până-n primăvară târzie…

S-a zis cu bucuria verii! Urmează să mă lupt cu frigul încă vreo două luni… Acasă, la părinți, faci focul în sobă și nu mai ai nevoie de alt climatizor. În capitală, în perioada rece te prefaci în varză ( în sensul direct al cuvântului 🙂 ), așteptând să vină cucoana primăvară să mai facă niște sarmale ca să scapi de frunze 🙂 🙂 🙂

Sper să fie o toamnă mai caldă și mai lungă, dacă se va menține vara din suflet așa și va fi, vom trece peste ,,recele” impus de natură și, de multe ori, de oameni 😉

Sursă imagine: amworld.ru

Nevoia de teatru (Teatrul Romen)

Romen este un teatru de muzică și dramă din Moscova, fondat în 1931 de Ivan și Georghii Lebedev. Primul director al teatrului a fost Moisei Goldblat. Teatrul este situat într-o clădire a hotelului Sovietic. Repertoriul său include spectacole bazate pe opere literare celebre. Scenariștii sunt deseori actori înșiși.

După Revoluția din octombrie, în 1926 este emis în Rusia primul decret privind propagarea sedentarismului printre țiganilor, în ciuda acestui fapt, până în 1930, 90% dintre romi rămâneau nomazi. Unii dintre ei au început să participe la viața socială și culturală încă din primii ani postrevoluționari: în 1918, în Armata Roșie au apărut ansambluri de țigani.

În ianuarie 1923, în corul țiganilor, condus de dirijorul Egor Poliakov, a apărut o celulă comsomolistă (tineri, membri ai Partidului Comunist). Aceasta a fost formată din cinci persoane: Dmitrii Mihailov, Gheorghii Lebedev, Serghei Poliakov, Ivan Rom-Lebedev, Konstantin Leontiev. Activiștii au făcut propagandă cu privire la necesitatea de a trece la un stil de viață sedentar și, de asemenea, au stat la baza apariției teatrului țigănesc. Ideea creației teatrului a fost publicată oficial în 1930, în revista romilor Novii Puti (Noua Cale).

La 4 noiembrie 1930, la o reuniune a conducătorilor de partid, a fost adoptată o rezoluție pentru înființarea la Moscova a unui „studiou de teatru indo-rom muzical și dramatic”. Deja în data de 25 decembrie a aceluiași an au început examenele de admitere în studioul teatrului țigănesc.

În decembrie 1931 Romen a primit statutul de teatru profesionist.

Actorii mergeau în turnee prin țară și desfășurau lucru explicativ în rândul romilor. De-a lungul timpului, teatrul a început să depășească tema strict națională și a vorbit despre problemele comune ale publicului. Din acest motiv au început să apară în repertoriu spectacole în limba rusă. La început, publicului i se explica ce se va întâmpla pe scenă, apoi erau jucate piesele în două limbi sau erau lăsate replici și cântece aparte în limba țigănească.

La 13 septembrie 1937, Mihail Ianșin a fost numit director artistic al teatrului. Ianșin era căsătorit cu prima Nadejda Kiseliova, cunoscută sub pseudonimul Lialia Ciornaia. Ea a fost o actriță extraordinară, care a devenit renumită nu doar în URSS, ci și în alte țări ale lumii.

În iunie 1941, teatrul se afla în turneu la Sverdlovsk și, odată cu începutul Celui De-Al Doilea Război Mondial , a trecut la deservirea punctelor de mobilizare, a unităților Armatei Roșii, a spitalelor și a zonei din prima linie.

Mai târziu, grupurile de concert ale teatrului au evoluat pe front, în trenuri blindate, pe nave de război, în eșaloane militare, în zone deschise în fața a mii de persoane și în fața unor grupuri mici de soldați în puținele momente liniștite.

În timpul războiului, teatrul a organizat aproximativ 1200 de spectacole și a susținut 700 de concerte sponsorizate. Trupa a finanțat construcția unui bombardier numit Romanovets.

În 1969, Romen a fost transferat pe Leningradskii Prospekt, în clădirea hotelului Sovețkii. În secolul al XIX-lea, hotelul a fost ocupat de restaurantul Yar, care era centrul culturii țigănești din Moscova.

La 26 iunie 1976 a avut loc premiera piesei Suntem țigani, ale cărei autori au fost Ivan Rom-Lebedev și Nikolai Slicenko.

În 1977 Nicolai Slicenko a devenit director șef și apoi conducător artistic al teatrului.

Teatrul a avut turnee în Japonia, Franța, Austria, Turcia, India, Iugoslavia și alte țări ale lumii.

În 2020, teatrul și-a început al 89-lea sezon de creație. Trupa este formată din 65 de artiști, dintre care mulți continuă tradiția familiei, lucrând în teatru. Până în 2006, 40 din cei 65 de artiști ai trupei au devenit Artiști ai Poporului și Artiști de Onoare ai Rusiei. În decembrie 2017, piesa Suntem țigani a fost prezentată pentru a 2222-a oară în aproape 30 de țări.

Suntem țigani este, probabil, cartea de vizită a teatrului, un spectacol care a fost prezentat de peste 40 de ani. A fost iubit peste tot în lume (mai ales, nu se știe din ce motive, în Japonia), iar fanii din Moscova vin la el împreună cu familiile lor. Se bazează pe istoria poporului țigănesc, drumul din India Antică și Egipt până la căutarea unei patrii mici în Rusia. Principalul lucru aici nu este nici măcar linia de subiect, ci o demonstrație a unei culturi naționale bogate și, totodată, plină de mister. Acesta este unicul spectacol la care participă întreaga trupă.

Teatrul Romen reușește să rămână de-a lungul anilor o sursă de cultură, de originalitate și de respect față de istorie și tradiții. Actorii, prin inteligența și talentul lor, reușesc să diminueze toate stereotipurile, să ofere spectatorilor un ocean de energie și pozitivism. Despre ei, despre întregile dinastii de artiști ai teatrului Romen e imposibil de vorbit puțin, sunt necesare articole aparte pentru a descrie profesionalismul lor.

Romen a fost și este o perlă a lumii teatrale nu doar din Moscova, ci și din întreaga Rusie.

Surse informație și imagini:

ru.m.wikipedia.org

teatr-romen.ru

mos.ru

N.B. Traducerea îmi aparține.

Temă, dilemă… :)

Astăzi abordez o temă care întotdeauna mă miră. De ce? Fiindcă chiar e de mirare 🙂 Tema ar fi: obsedarea măritișului 🙂 Puteți să faceți aluzie la corectitudinea acestea expresii, însă aceasta e forma cea mai potrivită pentru a intitula tema dată 🙂 Să încep cu faptul că sunt femeie și înțeleg că visul oricărei femei e să aibă o familie. Cine zice că nu își dorește, nu cred, oricum subconștientul ascunde acest vis. În fine, tema e alta. Păi și eu sunt femeie, am trăit și perioada de adolescență, și tinerețea timpurie, apoi treptat mi s-a mai copt mintea (nu știu dacă e suficient, oricum pănă la bătrânețe va sta în cuptor să se coacă mai bine 🙂 ). Am avut diferite situații în viață, diferite bucurii și totale dezamăgiri. Nu m-am măritat la 18 ani și nici la 20, 30 chiar… Am cunoștințe care au peste 30 de ani și nu sunt căsătorite, altele au găsit bărbatul potrivit după 40 de ani și tot așa, însă am întâlnit și femei disperate. Nu pot să zic că sunt multe de acest fel, dar situația la acestea e critică. Bine, dacă ar avea 18-20 și ar fi oarecum mai prostuțe, încă mai merge, da când văd fete de 25-30 de ani disperate că nu sunt măritate, pur și simplu nici nu mai vreau să înțeleg… Și argumentul cel mai fundamental: principalul e să fii măritată! În blocul unde locuiesc este o femeie de 31 de ani. Nu e căsătorită și nici nu a fost. La toate fetele și femeile cu care intră în discuție (dacă se nimeresc a fi căsătorite) le tot zice: Eiii, ce ți-i bine, ești măritată! Sau: Eee, ce ți-i bine, măcar ai prieten! Și tot așa. Dacă vine vorba că nu toate căsniciile sunt reușite, că nu toți bărbații sunt cumsecade, ea ripostează: Și dacă! În schimb ești măritată! Ai bărbat! Azi una din vecine plângea și se tânguia că nu mai poate trăi cu concubinul ei, că nu are o relație reușită cu el, disperata îi zice: Lasă, îi mai nebun, dar îi frumușel și iaca și tu ai bărbat, dar nu stai nemăritată!

Culmea prostiei! Cum să ajungi la 30 de ani și să nu înțelegi că decât să fii cu cine a fi, mai bine singură? Nu zic, aveam vreo 16-17 ani și mă gândeam că aș dori să am și eu un prieten cu care să mă întâlnesc ani de zile apoi să mă căsătoresc, să îmbătrânim împreună, iar viața mi-a demonstrat că prea multe cărți am citit la vremea mea și lucrurile nu mai stau atât de ideal și naiv cum consideram eu. Decât să trăiești cu un dobitoc care să te umilească, să existe în relație lucruri urâte sau pur și simplu să nu existe o dragoste reciprocă, mai bine îți cauți de treabă. Sigur că mi-au trebuit ani ca să mă apropii de esența unor lucruri în privința unei relații de cuplu. Cum se zice în expresia care îmi place mult: Viața e un profesor care cere plată scumpă, însă îți explică fooartee pe-nțelese! Probabil, la acest timp de femei care sunt obsedate de măritiș viața nu prea le-a dat exemple explicite sau ele mai trăiesc încă cu mentalitatea preluată de la mame și bunici: Cum ar fi bărbatul, măcar și să te omoare în bătaie, în schimb ești măritată, cum s-ar zice: ai ieșit din gura lumii.

Mai cunosc exemple de acest tip care vor să se mărite de înnebunesc 🙂 Așa era și o cunoștință veche. Când am aflat că s-a căsătorit chiar vorbeam cu prietenele mele că suntem bucuroase enorm de parcă ne-am măritat noi (ea așa m-ai căuta să se căsătorească că îi năucise de cap pe toți cei din jur 🙂 ).

În fine, nu vreau să judec! Pur și simplu nu pot să înțeleg de ce unele femei consideră și o relație toxică drept o fericire, o mare onoare de fi măritată sau de ate afla într-o relație. Trebuie să existe un vis, însă nicidecum să nu se transforme în obsesie sau într-un mod oribil de viață alături de persoană nepotrivită doar din cauza unor ,,parametri” pe care ți-i impui singur.

Offf, dacă ar fi ca toate femeile din lume să aibă parte doar de bărbați cumsecade și să fie fericite toată viața…

Gânduri de seară (3)

Iarăși încep să arunc pe pagina virtuală câte o literă, câte un cuvânt, câte un gând… Astăzi mintea mea a fost ,,aleea” pe care s-au plimbat mai multe gânduri. Un fel de ,,promenadă a ideilor”… Sau a întrebărilor retorice…

Toți oamenii (oricum majoritatea) ne rugăm pentru sănătate, izbăvire de dușmani, invidie, ură și alte sentimente urâte. Nu știu dacă cineva ar dori să fie invidiat cu o ură meschină sau să aibă dușmani înrăiți care să toxifice fiecare clipă din viață… În fine, gândul meu e că toți dorim cam aceleași lucruri, însă partea tristă e că, de fapt, tot oamenii fac rău oamenilor, doar nu vin extratereștrii să fie dușmani, să invidieze sau să urască pe cineva… Păi de ce nu s-ar putea de trăit în pace, liniște și armonie? Mai cădem în ispite, avem patimi, însă mai e loc și de lucruri bune. Îmi veți reproșa că astfel de situație și ,,structură” a omului e de când lumea. Aveți dreptate! Dar timp de mii de ani, măcar cu viteza melcului nu s-ar putea de îndreptat spre ceva mai bun? Cred că s-ar putea dacă deviza universală, respectată de toți ar fi: Ce ție nu îți place, altuia nu-i face! Nu poți ajuta la moment pe cineva, măcar nu-i fă mai rău! De și-ar vedea fiecare de viața lui și nu de viața altuia… Cădem în ispite, mai dormim în ele, dar oricum ne și mai trezim… Suntem oameni, păcatul e specific nouă, dar s-ar putea măcar de aspirat, uniți, în mod colectiv, să nu ne ,,mâncăm” unii pe alții. Chiar de ai ,,gustat” o ,,parte” din cineva, dă-ți seama repede, cere-ți iertare și mergi cât mai iute în drumul tău! Cu părere de rău s-a cam demodat ,,metoda” aceasta de trai.

Acum e în ,,vogă” altceva, mai urât, mai cumplit, foarte îndepărtat de Bine și Adevăr…

Cât de mult mi-aș dori să fim toți Oameni adevărați! La urma urmei, rădăcina arborelui genealogic al nostru e aceeși, fie el vechi de miliarde de ani.

Mereu mi-a fost frică de câini. Când eram mică mă gândeam că e foarte rău că nu știi la ce să te aștepți de la câini, în orice moment te pot mușca. Îmi părea bine că oamenii sunt altfel și când mergi pe drum ești mai în siguranță în ce privește atitudinea oamenilor, ei doar sunt oameni și nu te vor mușca. Acum, la vârsta pe care o am, sunt de o altă părere. Oamenii sunt mai periculoși! De la câini știi la ce te poți aștepta și, respectiv, ești gata să te aperi, iar de la oameni nu mai știi la ce să te aștepți! Te pot mușca, te pot distruge în orice moment, în pofida faptului că par atât de buni, atât de nostimi… Cât de rău mușcă cei care se și mai ,,gudură” pe lângă tine! De aceea nu îmi place perfiditatea și ,,amiciția excesivă”. Mai adânc rănește pumnalul aflat la distanță mică față de tine. Cel de la depărtare, nu prea te ajunge. Ok, te zgârâie un pic și atât!

E o fericire enormă să fii binecuvântat astfel, încât în viața ta să prevaleze numărul de oameni adevărați, iar cei falși să treacă pe lângă tine ca apa râului.

Multe gânduri ,,ies” seara la plimbare pe ,,aleea” inimii. Multe dintre care sunt întrebări cu răspunsuri evidente, demult știute, dar sufletul oricum tinde să le mai perceapă iarăși, câteodată…

Nevoia de teatru (Teatrul Vahtangov)

Chiar în centrul străzii Arbat, există o clădire mare, cunoscută de mai multe generații de moscoviți. Această clădire aparține Teatrului Vahtangov, care a devenit centrul cultural al Moscovei. Numeroase alei, care ,,curg” de pe strada principală, păstrează amintirea multor personalități de renume ale celebrului teatru.

Reprezentate prin monumente, surprinse pe plăci memoriale, figurile faimoase conferă acestui colț al Moscovei vechi o atmosferă specială.

Teatrul Vahtangov este o combinație de formă vie și conținut profund, de la tragedia clasică la vodevil; este o trupă minunată, care include actori celebri în Rusia și în străinătate.

La sfârșitul anului 1913, un grup de tineri studenți din Moscova au organizat Studioul de Teatru Studențesc. În toate instituțiile de învățământ superior din Moscova, a apărut un anunț care invita studenții să se înscrie în noua organizație. Anunțul preciza: „cursurile Studioului vor fi dirijate de artiștii Teatrului de Artă din Moscova” și că fiecărui potențial membru al Studioului i se cere o atitudine serioasă față de ceea ce urmează să studieze.

Evgheni Bogrationovici Vahtangov, un actor și regizor al Teatrului de Artă din Moscova, în vârstă de 30 de ani, care și-a stabilit deja reputația de cel mai bun profesor conform „sistemului” lui Stanislavsky, a fost de acord să conducă studioul.

Solicitanții nu au fost supuși probei de teatru. Au fost examinați doar din partea „calităților lor personale”. Un „război decisiv” a fost declarat „amatorismului”.

Vahtangov a visat la propriul său teatru, mic și confortabil, unde sunt „Fețe minunate. Ochi amabili. Sentimente fremătătoare. Toți sunt prieteni. Domină blândețea, fiecare suflet e tratat cu atenție. Există sinceritate și înțelegere. Nimic nepoliticos. Nimic dur. „

Așa a fost creat un grup de tineri studenți, dacă nu cu talente artistice strălucite, cel puțin format din tineri serioși, desigur, culți, care iubeau arta adevărată.

13 septembrie 1920 – studioul lui E. B. Vahtangov a fost acceptat în familia Teatrului de Artă sub numele celui de-al Treilea studio.

13 noiembrie 1921 – a avut loc premiera piesei lui Maeterlinck Minunea Sf. Antoniu, pusă în scenă de Vahtangov. Această zi a devenit ziua de naștere a teatrului.

Deja la începutul anului 1922 Moscova aplauda succesului piesei „Prințesa Turandot” de K. Gozzi, un fenomen remarcabil al artei teatrale din secolul al XX-lea. Un spectacol vesel, însorit, festiv, pus în scenă de Vahtangov (care era grav bolnav) în anul rece și flămând 1922, piesa evidențiind viața, dragostea, bunătatea.

,,Nu-s sărbători – nu-s spectacole ”, a spus Vahtangov. Motto-ul a fost inclus în titlul celebrului său articol „Artistul va fi întrebat!”, devenind cel definitoriu pentru întreaga viață creativă a Teatrului Vahtangov.

Teatrul Vahtangov a câștigat inima a milioane de spectatori din Rusia, Franța, Marea Britanie, Germania, Italia, Grecia, Elveția, Cehia, Polonia, China, Ungaria, Spania, SUA, Canada și multe alte țări.

Sursă informație: vakhtangov.ru

Asocieri de toamnă…

Prima lună de toamnă mi se asociază cu florile din grădina bunicilor, cu lucrul asiduu de pe lângă casă, cu fumul ,,oferit” de frunzele arse, cu serile răcoroase, dar atât de bogate când începi a enumera ce ai făcut toată ziua… Merele, strugurii, legumele toate… Pregătiri pentru iarnă și o oarecare melancolie când te gândești că a mai trecut o vară din viață.

Nu sunt mare admiratoare a toamnei, însă acest anotimp oricum îmi amintește de multe momente din copilărie și adolescență. De când am venit la studii, apoi am rămas aici la muncă, am și uitat să savurez fiecare anotimp în parte. Grijile au cam acoperit din feeria primăverii, din euforia verii, din melancolia toamnei și din prospețimea iernii. Toate parcă au devenit la fel, pline de griji și probleme tipice pentru rutina unui adult.

Oricum există și clipe în care îmi aliniez gândurile și fac un fel de apel 🙂 Apoi ele îmi spun câte ceva din ,,biografia” lor, astfel încât să-mi zboare cugetul spre ce-a fost, căutând doar frumoase și nostime momente.

Imagini din grădina personală 😉

Nevoia de teatru (Inspiră bloggerii nr. 7)

Am vorbit mult și despre multe. Astăzi vreau să vă inspir să mai vorbim și despre teatru. Indiferent de faptul că au apărut cinematografele, televiziunea, youtube, netflix etc, teatrul râmâne mereu în vogă. Nu știu dacă e o comparație reușită sau chiar amplă, însă pot să spun că teatrul este acea rochie neagră (despre care vorbea Coco Chanell) care nu se demodează și pe care fiecare femeie trebuie să o aibă în garderoba sa.

Nu pot să mă laud cu faptul că în fiecare weekend eram la teatru (mă refer la viața de până la pandemie). Cauza e lipsa de timp, în anii de studenție era lipsa de bani sau chiar lipsa unei persoane ce ar merge cu mine la teatru. Rar când ,,orarul rutinei” corespunde la mai multe persoane. În acele momente deosebite, potrivite pentru o ,,escapadă” culturală, luam bilete și mergeam neapărat.

În Chișinău sunt mai multe teatre. Preferatele mele rămân Teatrul National Mihai Eminescu și Teatrul Dramatic Rus de Stat ,,A. P. Cehov”. Celelalte sunt la fel de bune, dar atmosfera din aceste două sunt mai aproape de sufletul meu subiectiv. Mi-aș dori mult să merg la vreun spectacol la unul dintre teatrele din România sau Rusia.

Astăzi voi vorbi despre Teatrul National Mihai Eminescu care a fost inaugurat oficial la 6 octombrie 1921, fiind creat printr-o Hotărâre de guvern semnată de ministrul Cultelor şi Artelor, Octavian Goga, la inițiativa unui grup de fruntași ai vieții publice locale în frunte cu Sergiu T. Niţă, ministru al Basarabiei în guvernul României, Ștefan Ciobanu, membru al Academiei Române, scriitorii Nicolae N. Beldiceanu, Nicolae Beldiman, Leon Donici și regizorul Gheorghe Mitu Dumitriu.

În seara de 6 octombrie, în foaierul Teatrului Naţional din Chişinău, a fost dezvelit bustul lui Bogdan-Petriceicu Hașdeu, au luat cuvântul directorul de atunci al Naţionalului, Constantin Mărculescu şi academicianul Ştefan Ciobanu. În aceeaşi seară a avut loc premiera spectacolului „Răzvan şi Vidra” de Hasdeu.

Din nefericire printr-un ordin ministerial, în anul 1935 a fost suspendată „din motive financiare”  activitatea a trei teatre naționale din Craiova, Cernăuți, și … Chișinău.  Deși primul Teatru Național din Chișinău nu s-a bucurat de viață lungă, existența sa a fost de  o enormă importanță pentru cultura Basarabiei.

După anexarea, la 28 iunie 1940 a Basarabiei la URSS, la Chișinău s-a constituit Teatrul Moldovenesc de Stat al Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (din 1954,  Teatrul Moldovenesc Academic Muzical-Dramatic de Stat „Al.Puşkin”). În anii imediat postbelici repertoriul se rezuma în exclusivitate la piese traduse din rusă,  tributare „realismului socialist” conservator, care a și marcat stilistica acestui colectiv artistic. 

În anul 1988 teatrul este zguduit din temelii de conflicte cu suport divers (etic, social, dintre generații, dintre scoli și stiluri de joc, etc.) și cade într-un profund colaps, culminând cu închiderea sediului, sub pretextul reparației capitale ce a durat cinci ani.

În acest răstimp, teatrul este, în fond, reorganizat. Până în 1994 a funcționat ca teatru-studio, sub conducerea lui Victor Ciutac. Numele  lui Mihai Eminescu îi este atribuit în1988; din iulie 1994, în urma unui concurs de creație, este oficializat ca Teatru Național, titlu care onorează, dar și obligă.

O epocă nouă a început odată cu revigorarea trupei teatrului cu forțe actoricești tinere formate din absolvenți ai prestigioaselor scoli de teatru din Moscova, Tbilisi, Iași și Chișinău. Timp de câțiva ani colectivul Teatrului Național a produs circa 30 de premiere: „Legături primejdioase” după Pierre Choderlos de Laclos, „Un veac de singurătate” după Gabriel Garcia Marquez, „Amadeus” după Peter Shaffer, „Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, „Anna Karenina” după Lev Tolstoi, toate în regia lui Alexandru Vasilache, „Cumetrele” de Michel Tremblay, regia – Pierre Bokor (Canada), „Hamlet” de Shakespeare, regia –Alexandru Vasilache,  „Apus de soare” de Barbu-Ștefănescu Delavrancea, regia –Nicoleta Toia (București), „Şcoala nevestelor” de Moliere, regia – Aleksei Kiruşcenko (Moscova), „Fraţii Karamazov” după Fiodor Dostoevski, Regia –Alexandru Vasilache, „Cine are nevoie de teatru?” de Timberlake Wertenbaker, regia –Pierre Bokor  (Canada).

Spectacolele Teatrului Național au cucerit şi continuă să cucerească simpatia publicului şi elogiile criticii de specialitate la numeroase Festivaluri de prestigiu: Festivalul „I. L. Caragiale”, București, din 1993 pînă în prezent; Festivalul Școlilor Europene de Teatru, Târgu-Mureș, 1994; Festivalul de Comedie, București 1995; Festivalul „Zolotoi Liv”, Lvov, Ucraina, 1998; Festivalul „A.P. Cehov”, Moscova, mai 1998; Festivalul Divadelna Nitra, Slovacia, 1998; Festivalul de Comedie, Vaslui – 2000, 2005, 2008; Gala Teatrelor Naționale, Cluj-Napoca 2000; Festivalul de Teatru Experimental din Cairo, 1996, 2000, 2005, Festivalul Internațional de Teatru Clasic, Arad, 2010.

10 zile de spectacole la Oravița, în cel mai vechi teatru din România |  Evenimentul Zilei
MD, Orasul Chişinău, Teatrul Mihai Eminescu

Oamenii au nevoie de teatru, au nevoie de Frumos, la urma urmei au nevoie de energia plină de talent și intelect pe care o emană actorii.

Vă provoc la discuții despre teatru, la o rubrică Nevoia de teatru sau File despre teatru în care să vorbim despre diferite teatre din lume, despre actori preferați, spectacole fascinante sau pur și simplu impresii, amintiri din propria viață când o vizită la teatru a facut restart sufletului, a mai șters de praf unele idei și gânduri!

Să mai vorbim despre frumosul mereu la modă! Că despre rutină, tehnologii, probleme, virus și politică discutăm volens-nolens.

Surse: ro.wikipedia.org

tnme.md

studios-anny.gr

Cultura comunicării și absența ei…

Astăzi a mia oară am desfășurat în mintea mea tema despre cultura comunicării în societatea sau, mai bine-zis lipsa ei. Nu voi face aici mari teorii. Vreau doar să zic un lucru: noi, mai ales basarabenii, nu știm să comunicăm unii cu alții. Dacă vorbesc despre relațiile de serviciu sau de vecini, amici, atunci va fi un articol în câteva volume 🙂 Mă voi referi la comunitatea în care trăim.

Nu pomenesc ,,clasica” comportamentului, adică cuvintele aflate demult în comă: Bună ziua! Mulțumesc! Poftim! Cu plăcere! O zi frumoasă! La revedere! Acestea s-au transformat în lacună. E vorba mai mult despre viața pe care trebuie să o trăim printre oameni și, respectiv, ar trebui să ne auzim unii pe alții.

Voi oferi exemple bizare, poate chiar absurde, însă într-un fel oarecare esențiale.

Azi am spălat niște haine. Trebuie să menționez că nu s-au stors bine, am fost nevoită să le spăl manual. Înainte de ale întinde pe sfoară, m-am uitat să nu fie nimeni sub fereastră. Uneori mai stau persoane acolo la taifas. Văzusem două fete, se așezaseră jos chiar și fumau. Erau un pic mai în lături, oricum m-am gândit să le previn, să fie atente nu cumva să sară vreun strop. Cu siguranță nu aveam să înșir hainele chiar deasupra lor, nu sunt chiar nebună 🙂 Pur și simplu nici nu știi cum își schimbă poziția de vorbă 🙂 Amabil le-am spus să fie atente că am de gând să pun haine ude și nu cumva să le ,,afecteze” vreo picătură. S-au uitat în sus, la mine, nu au zis nimic, una i-a făcut semn celeilalte, chipurile ,,Mare treabă”, nu știu dacă m-au auzit, dar nici nu au încercat să mă audă, au continuat să stea tot acolo, fără nicio grijă. Atentă, mi-am pus rufele la uscat. Nu le-am afectat deloc. Am utilizat doar câțiva centimetri pătrați 🙂

În fine, dacă din neatenție le cădea vreun strop pe picioarele întinse ca la plajă? Cu siguranță avea să fie sfârșitul lumii.

E doar exemplul meu de astăzi. Altă situație e în taxi vara. Ori tot drumul lași să fie curent, riscând să te doară vreo ureche, ori rogi taximetristul să închidă măcar o fereastră, deja riscând să ai parte de niște replici tăioase sau niște ,,ofuri” ce ,,condamnă” atutudinea ta. Care? Nu știu, poate cea politicoasă pe care ai încercat să i-o demonstrezi.

Ce să mai vorbim despre transportul public sau magazine?! Acolo în genere e un fel de luptă sau un fel de preselecție la titlul ,,onorific” Bădăranul anului.

După cum am scris mai sus, la serviciu și în blocul de locuit nici nu mai spun ce situații pot fi. Părerea mea e că vecinul ideal este vecinul absent 🙂

Nu putem noi, basarabenii, să fim altfel. E o ,,tradiție” lipsa culturii comunicării. Cred că din această cauză trăim așa de rău, din această cauză avem o politică ratată.

Părerea mea nu e o piatră în grădina poporului nostru. E doar o constatare a situației care ar trebui schimbată de urgență.

Sursă imagine: copypaste.ru