Bucătăria copilăriei

Nu am putut rămâne indiferentă la leapșa cu bucătăria copilăriei. Am citit cât de frumos au scris colegii de pe blogosferă și m-a răscolit o inspirație nostalgică.

Fiecare copil (indiferent de vârsta care o are, fie 7 sau 15, 30, 50, 70 de ani, oricum în suflet suntem copii) are niște amintiri culinare ce provoacă bucurie, probabil, uneori îmbinată cu o nostalgie ușoară sau mai acută. Nici cei mai iscusiți bucătari nu pot fi comparați cu mama sau bunica. Nici cele mai scumpe delicatese din lume nu pot fi atât de delicioase ca bucatele pregătite de persoanele dragi care știu cea mai importantă rețetă mondială – dragostea față de noi. Anume dragostea și grija sunt ingredientele care fac și dintr-o mâncare simplă o adevărată operă culinară pentru noi, criticii cei mai fideli, mai obiectivi și drăgăstoși.

Să zic și eu careva amintiri și predilecții culinare 🙂

1. Când bunica/mama gătea, treaba mea era să: 

În dependență de situație, făceam tot ce mi se cerea, eram un fel de ajutor de bucătar 🙂 Nu mă implicam în procesul propriu-zis de preparare, tăiam legumele, carnea, le spălam pentru ca să le ușurez lucrul mamei sau bunicăi. Nu zic că îmi plăcea să fac ce mi se cerea, însă întotdeauna mă gândeam pur și simplu că trebuie să ajut cu ceva.

2. Mirosul care mă duce direct în bucătăria bunicii/mamei, este:

Ce sarmale (la noi se zice ,,găluște”) gătește bunica! Un adevărat deliciu! Ce să mai spun despre zeama extraordinară sau despre ,,răcituri” (mai ales cele din picioruș de porc)… Cred că aceste trei feluri de mâncare sunt cele mai esențiale la noi în familie. În copilărie, când bunicii erau mai tineri, coceau pâine de casă. Bunelul o ajuta pe bunica și la bucătărie. De multe ori și el cocea pâine. După ce o scotea din cuptor, punea un prosop și o lăsa pe masă. Eu, pe furiș, mai rupem câte o bucățică. Bunelul, se făcea că nu știe cine a mâncat din pâine și îi spunea bunicăi: Uite ce șoricel avem în casă! A reușit deja să mănânce din pâine 🙂 Amintiri frumoase, dar, cu părere de rău, timpuri trecute 😦

Cât despre bucatele pregătite de mama -sunt super! Mai ales ce? Pârjoalele, șnițele, ciorba (la noi se zice ,,borș”) cu sfeclă roșie, scrumbia la cuptor, salata Boeuf, care de fapt la noi e Olivie 🙂 De Anul Nou e o tradiție ca mama să facă o cratiță mare plină de Olivie 🙂 Tata de fiecare dată se revoltă că nu trebuie de făcut atât de mult, că nu se mănâncă, dar desigur toți mănâncă până la ultimul ,,fir” de salată 🙂

Nu pot să nu menționez frigăruiul deosebit gătit de tata. Niciodată și la nimeni nu am mâncat și nici nu voi mânca un frigărui atât de delicios. Când tata face frigărui, e un ritual întreg și o sărbătoare pentru noi.

3. Gustul care face cu mine același lucru:

Sarmalele, plăcintele (mai ales cele ,,poale-n brâu), răcitura și picioruș de porc și frigăruiul sunt un adevărat deliciu. Probabil aș mânca și aș tot mânca 🙂

4. Dacă ar fi fost după mine, aș fi mâncat toată ziua numai: 

Iarăși: sarmale, zeamă, paste 🙂 Ah, da! Ador prăjiturile (adică la noi e tortul) 🙂

5. Deși când eram copil mâncam cu poftă, acum nu aș mai putea mânca:

Nu știu dacă este așa ceva 🙂 Ce ,,predilecții” aveam atunci, am și acum 🙂

6. Deși știam că n-ar prea fi voie, prin bucătărie obișnuiam să:

Mănânc din farfuriile care erau cu bucatele ce erau în proces de pregătire 🙂 Cum așa bunica să prăjească plăcintele dar noi cu mătușa să nu luăm câte una, sau vreo clătite pregătită de mama 🙂

Acum mă enervează și pe mine când eu sunt în proces de pregătire a bucatelor, cineva să mănânce de prin farfurii. Când mâncarea va fi gata, atunci mâncăm! Cum altfel? 🙂

7. Cea mai pregnantă amintire din bucataria bunicii/mamei: 

Când pregăteam cozonacii de Paște era o epopee întreagă. Evident ne strângeam toți acasă, la bunici. În fiecare an era deja o tradiție, din timp bunica zicea: ,,Anul acesta nu mai coacem în cuptor, atâta grijă, da dacă focul nu va fi bun? Da dacă se vor arde? Da dacă vor ieși crude? Nuuu! Facem vreo câțiva cozonaci în cuptorul electric și atât! Sau cumpărăm.” Și respectiv, în Miercurea sau Joia Mare bunica zicea: ,,Eii, fetelor, cum să nu coacem măcar ceva în cuptor? La urma urmei nu mai este așa greu de făcut focul cela. Gata, cumpărăm ce trebuie și coacem un cuptor de cozonaci și cu nuci, și cu cacao, și cu brânză, trebuie și de sfințit, cum altfel…” Și așa era în fiecare an 🙂 Cel mai interesant lucru că pe lângă toată treaba care o aveam de făcut pe lângă casă mai eram toți un pic și emoționați: măcar să îi placă bunicăi cum se vor primi cozonacii că altfel va fi indispusă, tristă și tot va zice că ba nu s-a primit așa, ba că trebuia altfel etc 🙂 Când scoateam cozonacii și treceam să îi duc în Casa cea Mare, tot ne șoșoteam : Oare bunicăi îi plac cum s-au primit? 🙂

Frumoasă bucătărie a copilăriei am avut 🙂 Și acum e la fel de gustoasă 🙂 numai că un pic mai trecută prin ani. Bunica ne răsfață cu câte o zeamă, aștept să merg la părinți să facem frigărui, iar din partea mea vor fi plăcintele 🙂

Ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât momentele petrecute alături de oamenii dragi? Este cea mai mare fericire să stai la masă cu cele mai iubite ființe de pe acest pământ!