Un an cu blog…

Ce să zic… Timpul fuge cu o viteză nemaipomenită. Deja a trecut un an de când am făcut și eu un blog. Era la fel o zi foarte caldă, printre programul de rutină mi-a venit ideea de a-mi face un fel de agendă unde să scriu ceea ce ,,îmi aduce” inspirația. Nu aveam idee ce e un blog și ,,cu ce se manâncă”, de fapt, și acum sunt novice. Nu sunt pricepută în setări, actualizări și alte ,,lighioane” ale științei programării, doar știu că îmi place să scriu. Atât.

Inițial mi-am dorit un anonimat total. Nu avem idee ce pseudonim să aleg, cum să mă înregistrez. Am păstrat doar prenumele meu real, țin mult la el, a fost și al bunicăi mele. Apoi a apărut ideea de WONC (Woman of North Country). De ce? La fel ține de niște repere biografice ale mele. Am inclus B. S. Patronimicul și numele de familie. Cineva zicea ca ,,patronimicul” are tentă rusească 🙂 Pentru mine contează ca în tot anonimatul meu să se conțină și o parte din mine, cea reală. La urma urmei trebuie și asta, nu poate fi totul doar ficțiune 🙂 De ce ,,Experientia docet”? Fiindcă experiența vieții ne învață multe, mai bine zis aruncă la gunoi într-o secundă acei ochelari roz pe care îi purtăm din copilărie până într-un anumit moment al vieții. Tot ce scriu e din experiența cruntă, însă destul de ,,didactică” a vieții. Zi de zi ne ciocnim cu multe evenimente, care mai bune, care mai rele, cu numeroși oameni ce ne vin în cale pentru a deveni ori o încercare, ori o binecuvântare. Cât de minunat ar fi să avem doar binecuvântări bipede 🙂

În fine, a fost un an în care am creat, a trăit cu sufletul fiecare moment scris și, nu în ultimul rând, am aflat că pe blogosferă întâlnești oameni inteligenți, interesanți pe care nu i-ai putea găsi chiar pe toți în viața reală. Toate persoanele de pe blogosferă mi-au devenit ca un fel de rude, de amici de care chiar mi-i dor dacă nu le citesc scrierile vreo zi, două. Nu știu dacă e chiar bună comparația făcută de mine, însă parcă aș fi la o pensiune a unei lumi virtuale, unde fiecare dintre vecini mi-a devenit amic, iar seara ne întâlnim la un pahar de vorbă și la un cuvânt bun. Nu știu dacă aș putea numi cenaclu literar, probabil, e ceva mai mult. Aici oamenii scriu ce simt, iar ceilalți cumva citesc printre rânduri cunoscând tot mai bine personalitatea scriitorului ce-și lasă printre litere o parte din propriul suflet, din propriul caracter, din propria viață. Ce să mai întind mult vorba, îmi place aici, în blogosferă! Aș dori încă mulți, mulți ani înainte să mai scriu și eu, să îmi păstrez acest blog unde poți discuta și ai cu cine discuta. Poate, peste ani, ne vom întâlni toți, deja într-o pensiune reală și serile vom sorbi din vin bun și din vorbe bune.

Un an Emilia B. S. Wonc are blog 🙂 Sper să fie într-un ceas bun și cu Doamne ajută!

Ca înainte de somn… :)

Am mai discutat noi aici, pe blogosferă, despre internet, platforme diferite… Ce să zic, mi-a venit așa o întrebare retorică, dar mai am niște cuvinte de scris până ajung la ea 🙂

Inițial, vă zic: Nu ofensez pe nimeni. Sunt doar niște gânduri de-ale mele. Cum s-ar zice: un gând al meu spus cu voce tare, de fapt, aici reiese că e scris (cu Times New Roman sau cu ce o fi… 🙂 )

Acum, seara discutam cu o bună prietenă de-a mea. Ca unele femei (nu zic ,,toate, ci doar ,,unele” 🙂 ) am vorbit despre casă, ce de pus pe masă, cărți filme și ziua care a trecut. Apoi, văzând că nu am deconectat facebook-ul, mi-a venit așa o întrebare retorică: Oare cele (sau cei în unele cazuri) care se ,,lamentează” pe facebook cu 100 de fotografii per minut, oare nu au cu ce se ocupa? Știți, genul de doamne și domnițe care postează fotografii: eu toată, doar jumătate de corp, hop și altă jumătate de corp, podoaba mea capilară, buzele și o bucățică de nas (întâmplător și un obraz a nimerit în poză), apoi urmează: eu și paharul cu suc, eu și pantofii mei, eu ieșită la plimbare, eu revenită acasă, hop și noul meu iubit (nu contează că a devenit iubit cu 10 minute în urmă 🙂 ), eu și fereastra, eu și iarăși eu 🙂 Păi mă întrebam așa (de fapt, o întrebasem și pe prietena mea, poate eu nu înțeleg nimic în viața asta) : Oare femeile iestea nu au cu ce se ocupa? Admitem că vorbim strict doar despre timpul liber. Oare nu au de pregătit vreo prăjitură (să zicem un tort ,,Napoleon” sau o ,,Babă neagră ca la nord”, sau niște plăcințele sau niște sarmale la urma urmei :))? Oare nu au de croșetat, de brodat? Oare nu au de citit o carte sau de privit un film? S-ar putea de scris vreo poezie sau vreun eseu… S-ar putea…

Cât de mult timp liber nu ai avea, oricum nu îți ajunge ca să combini cititul tuturor cărților pe care le-ai dori să le citești, nu mai reușești să termini de brodat schema că parcă ai mai dori să brodezi una. Ai pregătit niște bucate după o rețetă nouă, însă ai mai citit o rețetă și dorești cât mai curând să o ,,implementezi”. Offf, oprește-te clipă! Ai niște idei pentru o poezie. Repede să găsești o foaie să le scrii. Sună telefonul! Ai de vorbit cu persoanele dragi sufletului! Un moment, să termini de publicat ceva pe blog! Gata, poți vorbi! Iarăși e noapte, trebuie de mers la culcare! Nu chiar atât de vreme… Mai citești niște recenzii pe net. Se mai adaugă o carte în lista de lectură. Cu cât mai mult citești, cu atât mai puțin cunoști. Trebuie de citit tot mai mult! Chiar și aceleași rețete citite îți demonstrează că mai sunt și alte metode de gătit același fel de mâncare! Te tentează ,,noul” literar, culinar, ornamental.

Mdaaa… Oare nu au cu ce se ocupa?! Rămâne întrebarea retorică, la care, evident am eu răspuns 🙂 Îl țin pentru mine, din bun-simț 🙂

Cred că de vină e cititul… 🙂 🙂 🙂

Gând de rutină…

Nu am scris demult pe blogulețul meu. Cred că e cam supărat și se simte neglijat. Blogulețele urmărite de mine, probabil, la fel îmi simt lipsa 🙂 Sper să înțeleagă seriozitatea vieții de zi cu zi și să mă înțeleagă 🙂 Între timp, au început să mă uimească anii și zilele. De fapt, mă uimește ,,metodologia” zilelor care trec după treizeci de ani 🙂 Viața e văzută altfel și oamenii sunt văzuți cu ochi mai realiști, fără ,,ochelarii de protecție” ai copilăriei, adolescenței și tinereții timpurii. Fiecare clipă ce trece șterge câte un strat din ,,ochelarii” sinceri și doritori de frumosul sufletesc, utopic și inexistent al societății. Cred că noi creăm ,,imaginile” dorite, pe când realitatea e alta… Sau așteptările sunt diferite în raport cu timpul perindat. De facto, persoanele sunt văzute mai ușor, printr-un ,,Roentgen” plăsmuit de experiența vieții, de situațiile ivite și de creierul nostru care începe să filtreze mai sârguincios ,,elementele depozitate” în suflet. Controvers, radical și necesar. Altfel, inima simte fiecare moment urât creat de ,,persoanjele pozitive” văzute prin ochelarii roz.

Mai bine mai târziu decât niciodată. Începem să vedem că sinceritatea și seriozitatea ,,intuite” haotic de naivitatea noastră, nu sunt decât o ipocrizie mascată, iar inteligența și intelectualitatea nu sunt decât niște frânturi de incompetență sau prostie voalate destul de reușit sub mândrie și măiestria de a-și impune ,,bagajul” complet de cunoștințe.

Începem să percepem, un pic simțim mirosul de decepție, însă pulverizăm niște realitate și împăcare cu sinele ca să ne treacă ,,ideile” false.

E foarte interesant să vezi oamenii așa cum sunt 🙂 Nu așa cum se vor a fi văzuți sau chiar i-ai văzut (din propria modestă experiență).

Cu trecerea anilor și prieteniile sunt altele. Nu în zadar se zice că prietenia e ca vinul, cu anii ori devine superb, ori se oțetește. Păi vrei să sorbi din ,,vinul” de calitate, din acela vechi și delicios, iar pe cel oțetit îl arunci în chiuvetă. Nu mai cumperi vin din magazine ordinare și la preț mic sau mediu, ci îl achiziționezi din colecție specială, la cel mai înalt preț. E frumos să ai aproape un astfel de ,,vin” calitativ.

Or, nu mai ai nevoie de butaforie, îți conduci sufletul spre veridicitate, în plin sens al cuvântului. Elimini toxicitatea din jurul tău și viețuiești liniștit printre oameni demni.

E interesant să privești un pic altfel viața, printr-o prismă al firelor de nisip ce se scurg în clepsidră. Offf, cât de necesară și cât de departe este înțelepciunea adevărată.

Îmi permit să îl parafrazez un pic pe marele Ion Creangă.

Nici înțeleaptă și nici bogată până la 20 de ani, nici obraznică până la 30, și nici înțeleaptă și deșteaptă până la 40 nu mă voi face.
Dar și naivă, și săracă așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt niciodată n-am fost! 🙂

Cam aceasta e situația ce ține de trecerea anilor, de experiența acumulată, de ,,înțelepciunea” neatinsă la moment și care, poate, niciodată nu va fi atinsă. Da, eram să uit… Dacă tot vorbeam de ,,școala vieții”… Se zice că experiența este cel mai bun profesor. Te costă scump, însă explică fooartee pe-nțelese 🙂

Zilele se spulberă, situația mondială de la moment ,,apasă” un pic pe optimism, însă viața merge înainte, la unii – cântând, la alții – suspinând, de cele mai dese ori e tăcută, apoi, ca o femeie adevărată, face borș și scandal din ce are 🙂

Mi-am înveselit un pic blogulețul cu aceste rânduri. Simte el că nu va scăpa ușor de mine 🙂 Acum e timpul să-l las în singurătate și să îmi caut de treabă un pic. Cum zic eu: la moment, nu prea trebuie să mă ocup cu ceea ce ține de latura ,,extra-teză”. Ar fi de dorit să văd ,,necesarul” la moment și ,,necesarul” acesta ține nu de plăcerea scrisului, ci de ,,trebuie” de scris.

Vă las în compania blogulețului meu, iar eu plec să îmbrățișez operele lui G. Călinescu, Th. Codreanu, N. Frye și ale altor oameni mari ai științei literare.

Da, da, îmi iau cu mine și clepsidra 🙂 😉

Sursă imagine: avatarko.ru

Perle aruncate…

Am încetat să mai arunc perle

Patrupedelor cu fețe de mierle

Ce-n adins m-au aruncat în șperle.

Nu mai aștept de la măscărici onoruri,

Am înțeles cine mă distruge-n zboruri.

Sunt cei ce stau în false foruri.

Nu au nici conștiință, nici destoinic zel,

Doar răutatea plină li-i un falnic țel

Ce le-a prefăcut mintea-n al ideilor bordel.

Au zămislit numai adânci capcane,

Apoi plângeau fals ca niște eroi de drame,

Inventând rapid meschine criptograme.

Am văzut și-un amarnic teatru păcătos,

Personajul principal jucându-și rolul nemilos

Până la urmă: răutatea-i fără de folos.

Bumerangul etern îi viu și el există

Și tocmai când te crezi în mijloc de pistă

Viața îți joacă ea reușit festa de artistă.

Nu mă-ntristez când văd prea multă grimă,

Din contra, mă-nnec doar într-o rimă,

Oricum Skuld are sub haină o scrimă.

Am încetat să mai arunc perle

Le păstrez pentru adevărate mierle,

Iar viperele vor fi și ele-n șperle.

Sursă imagine: liveinternet.ru