O umbrelă…

De-aș avea o umbrelă imensă

care m-ar proteja de venin…

Ei vin peste mine dinspre apusul lumii.

Tot vin și vin…

Din gurile rele curge otravă și se preface

în valuri imense dorite de un naufragiu

al sufletului meu plin de cicatrici…

Mă adăpostesc sub speranța dătătoare

de viață și de sens…

Tot cred și cred…

În răsăritul ce urmează după noapte,

în soarele ce apare după ploaie…

Apoi, urganul împletit din perfiditate

și o ură lașă fără de hotar,

va încerca să-mi dărâme umbrela,

prietena mea fidelă, născută

din multe lacrimi și suflet zbuciumat…

Tot sorb și sorb

în doze limitate din venin.

Astfel, inima mea, cu timpul,

nu va mai fi atât de sensibilă,

va rezista mai ușor, zbătându-se ritmic

în fluviul compus din otravă și mocirlă…

Voi fi obișnuită, călită, pregătită.

Atunci și umbrela îmi va fi mai puternică,

nu se va rupe sub presiunea ispitelor

și-a gurelor negre care cer doar durere…

Tot merg și merg…

Pe drumul vieții mele, poticnindu-mă ușor,

fără a-mi umezi la nesfârșit seninul ochilor mei…

Orizontul se vede mai clar și mai frumos ca altădată.

Lumea te coboară, iar tu te ridici spre lumină…

Altfel nu se poate!

Altfel, devii și tu o gură plină de venin.

Tot cred și cred…

Umbrela mea devine mai trainică

odată cu trecerea necruțătoare a anilor…

Sursă imagine: izo.kz

Va fi…

Totul va fi în momentul potrivit

sau, mai lesne, când obosești s-aștepți…

Apoi, vei ieși din frica-nvechită,

spulberând niște fire de-ntuneric…

Totul va fi odată, altfel

decât și-a imaginat mintea

de pământean supus deșertăciunii…

Vei traversa ca altădată, însă un pic mai trist,

cărarea uitată în zile reci și solitare.

Vei ridica ochii spre Cer și vei prinde

în zbor un gînd în care suspiciunea

îți va tăia din frumusețea cotidianului…

Nu mai ești obișnuit cu frumosul de cândva…

Ai renunțat să speri la miracol și livezi înflorite.

Ți se pare ciudată orice rază de soare

și tot aerul proaspăt ce te-a așteptat un timp

nedeterminat și melancolic.

Ai ajuns să înțelegi că fiecare clipă trebuie

cerșită cu smerenie de la Cer…

Totul va fi.. Aici sau Acolo…

Totuși, va fi cu tine, indiferent de gândul tău

și de iubirea sau ura față de această lume…

Sursă imagine: metropotam.ro

Ca de Ziua Lucrătorilor Medicali…

Astăzi este Ziua Lucrătorilor Medicali! E greu de scris ceva, având în vedere situația mondială. Sigur că, începând să vorbesc despre doctori, pot stârni comentarii și argumente controverse. Eu nu voi generaliza, ci voi accentua valorile și necazurile medicilor Adevărați, care trăiesc cu profesia aleasă. Ce să vă zic? Eu am văzut ,,din interior” viața specialiștilor în domeniul medical. Am văzut cum e să fii devotat profesiei, cum poți să renunți la ,,personal” pentru ,,profesional”. Nu mi-am dorit niciodată să devin medic! Știți de ce? Deoarece am dorit ca familia mea să aibă parte de mine, iar sufletul meu să nu mai sufere pentru toată lumea cu care interacționez. Am vrut să-mi sărbătoresc ziua de naștere acasă și nu să las oaspeții și masa întinsă fiindcă trebuie să merg la spital că m-au chemat urgent că cineva moare s-au are vreo traumă. Mi-am dorit ca nopțile, să dorm în patul meu și să nu lupt cu moartea cuiva. Cel mai bizar este faptul că am dorit să trăiesc mai bine din punct de vedere financiar. Îmi veți reproșa că toți medicii trăiesc chiar foarte bine. Nu e adevărat! Au mai rămas și dintre cei ce refuză să ,,bage mâna în buzunarul pacientului”, fiindcă nu își doresc ca păcatele lor să fie ispășite de copii și de nepoți. Vă par ciudate așa cazuri? Eu vă spun cu fermitate că ele mai există. Iar când am întrebat o persoană apropiată mie (doctor de profesie) dacă s-a meritat să-și aleagă această specialitate, deoarece oricum trăiește rău din punct de vedere material, însă are multe griji, persoana dată mi-a răspuns: Dacă ar fi să-mi mai aleg odată profesia, la fel aș deveni medic!”

Cineva mi-a zis: Ca să fii doctor, trebuie să ai vocație, să fii un specialist foarte bun, iar dacă nu ești foarte bun, mai bine nici să nu fii! Cred că așa gândesc cei, care au făcut studiile în perioada sovietică. Vrem sau nu, trebuie să recunoaștem că în acea perioadă au fost pregătiți medici excepționali, oameni, care s-au dedicat cu trup și suflet specialității alese. Generațiile recente sunt altfel. Găsim medici buni, însă tot mai puțini și mai puțini… Probabil, mentalitatea e alta și nu doar ea, ci și prioritățile. Nu pot să redau emoțiile pozitive pe care le am, atunci când văd printre cei de vârsta mea, medici adevărați, dornici de a ajuta și de a se dezvolta profesional. Mă întristez foarte mult când observ la unii, chiar dintre generațiile mai vechi, doar o dorință nemernică de a dobândi un post, un renume pentru a se mândri și a profita. Te doare sufletul când vezi așa ceva la cei care ar trebui să lucreze pentru a redobândi sănătatea oamenilor. Este și așa ceva, cu părere de rău…

Eu nu mi-am pierdut speranța și mai cred în medici cu vocație. De ce? Findcă am văzut și am trăit o viață printre așa exemplare rare. Din această cauză, volens nolens, înțeleg cât e de complicată soarta de medic. Uneori, chiar mă gândesc la faptul că unii dintre cei corupți și ipocriți, au devenit așa, deoarece nu au putut rezista ispitei, au ales un drum pe care nu sunt în stare să-l parcurgă demn… Unul Dumnezeu știe de ce e așa și nu altfel…

Și pacienții nu sunt toți la fel. Unii vin ca un examen la disciplina studiată, alții ca o ispită și încercare sufletească. Unii îți sunt recunoscători, alții te consideră de un nimic ce trebuie să slujească tot poporul în continuu… Sau îți mai ,,scot ochii” că ai dat ,,Jurământul lui Hippocrate”…

Care jurământ, care datorie? Oare medicii nu sunt și ei oameni cu tot cu viciile și calitățile lor???

Mi-am amintit de o vorbă duhovnicească. Când oamenii se revoltau că un preot nu le convine, atunci un părinte a zis: Dacă ziceți că preoții nu sunt cum trebuie, nașteți-i! Nașteți copii și creșteți-i, educați-i, învățați-i așa, încât să devină preoți buni. Sunt de părerea că aceeași situație e și cu medicii. Nașteți, creșteți, educați copii cu principii demne încât să devină medici buni! Altă soluție nu este! Măcar s-ar putea de îndrumat copiii să nu caute numai bani și bunătăți materiale, dar și valori morale, principii sufletești care să-i călăuzească în viață.

Aș dori să evidențiez că profesia de medic e una decisivă, care duce pe palme (în toate sensurile acestui cuvânt) viața unui om.

Trebuie să ai încredere în medicul ales, dacă nu există încredere, nu te ajută profesionalismul său. Prin mâinile doctorului, lucrează Dumnezeu. Trebuie multă credință! Iar doctorii au nevoie și de multă sănătate, înțelepciune.

Dacă lucrătorii medicali vor fi sănătoși, vor avea forțe pentru a-și îndeplini misiunea lor, atunci și oamenii de rând, eventualii pacienți vor avea șanse sporite de a supraviețui și de a fi sănătoși!

Îmi doresc din suflet ca noi, toți, și oamenii de rând și medicii să fim sănătoși! Să ne aibă în Paza Sa Bunul Dumnezeu!

Deportările…

E luna iunie. Am acoperiș deasupra capului, am pat, am masă, am ce mânca, am cu ce mă îmbrăca. Cu peste 70 de ani în urmă, cred că așa gândea și bunica mea, al cărei nume îl port cu mare drag. Apoi cineva a inventat niște ,,unelte” de a-și mai bate joc ,,un pic” de oameni. Am impresia că toți cei care ,,prind la putere” au nevoie de victime, direct, indirect, trebuie ,,cumva” să se ,,manifeste”.

Au apărut peste noapte (în sensul direct al cuvântului) deportările care au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice. Așa le-a venit lor o idee și de ce să nu sufere sute de mii de oameni?

Nu vreau să fac incursiune în istorie. Despre deportări se poate de scris și de vorbit la infinit. Mă voi referi, scurt de tot, la familia mea, la bunicii mei.

Odată, cineva îmi scrisese în comentarii să nu mai vorbesc despre viața mea și despre familia mea, deoarece e o chestie personală 🙂 Fie! Vreau să zic doar că atunci când vine vorba despre deportări, din istorii personale, de familie, se construiește o istorie a țării, a umanității. În fine, ideea e că unii, din generație în generație se ocupă de lucruri mârșave, iar alții, la fel, din generații în generații, au de suferit din cauza bunului simț și al dorinței de a rămâne Om, de a fi liber, atât fizic, cât și moral.

Nu voi scrie nici despre politică, voi scrie cât mai laconic, dar, sunt sigură, că mulți vor citi printre rânduri.

Părinții tatălui meu s-au cunoscut în Siberia. Nu erau în concediu acolo sau în deplasare, au fost deportați. De ce? La fel ca sute de mii de oameni. Să vă dau așa un exemplu general. Există un sat (sau oraș, nu mai contează). Mulți își caută de viața lor, alții – de viața altora. Unii, prin metode diferite și foarte urâte, au dobândit influență și putere, alții – muncesc, învață, fac familii și își caută de treabă. Ah, da! Am uitat să menționez că în lumea aceasta există invidie, ură, dorința de a deveni ,,cineva” , călcând și peste cadavre (în toate sensurile acestui cuvânt). Se întâmplă așa că dacă ți-i ciudă pe Cutărescu, deoarece el a muncit și are o casă sau a reușit să învețe, tu ușor îl scrii în listă și el pleacă la alt capăt al lumii, umilit, fără nimic, însă tu și ,,conducerea” obții casa lui. De ce? Nu-i așa? Sau dacă este în sat o fată mai frumoasă și mai deșteaptă care a refuzat avansurile tale bădărănești, tu o scrii și pe ea pe lista neagră. Nu numai pe ea, dar tot neamul ei. Cam așa era pe atunci. Cred că am oferit un exemplu destul de explicit.

Nu cunosc prea multe detalii din istoria familiei mele pe linia tatălui. De ce? Nu am avut de la cine să le cunosc! Tatăl meu s-a născut când bunicul avea 41 de ani, iar bunica 35. Eu, la fel, când m-am născut părinții erau trecuți de 30 de ani. Rămân doar cu momentele despre care bunica i-a povestit mamei. Apoi mai găsesc pe acasă vreun act vechi.

Bunica mea s-a născut în 1922, într-o familie simplă. A avut două surori și un frate. A rămas fără mamă din copilărie, surorile s-au căsătorit, iar fratele a plecat la război. Tatăl lor, Nichifor, toată viața și-a așteptat fiul să revină, însă nu s-a mai știut nimic despre soarta lui. În noaptea din 6 spre 7 iulie 1949, au dat năvală în casă reprezentanți ai regimului de pe atunci împreună cu soldați înarmați, i-au scos cu forța din casă și i-au deportat în Siberia, în regiunea Habarovsk. Bunica i-a povestit mamei că a fost scoasă din casă așa cum era, în cămașă de noapte, a reușit să ia doar un țol așternut jos. Timp de o lună și jumătate au mers în mărfare, în condiții inumane. În Siberia așa a și ajuns, învelită doar cu țolul. Acolo s-a început munca grea. Bunica lucra la o pompă de apă. Temperatura atmosferică ajungea la -30, -40 de grade. Povestea că după lucru, își scotea cizmele din cauciuc cu tot cu piele. Nu mai aveau ei pe atunci ciorapi sau cine știe ce haine să se îmbrace. Străbunicul meu avea peste 60 de ani și nu putea lucra. Chiar recent, cineva dintre bătrâni și-a amintit de el și a zis că era un intelectual, un om cu principii, dornic de dreptate. Acolo, rușii ziceau că basarabenii deportați, de fapt au venit de bunăvoie, iar el le striga prin difuzor în limba rusă: ,,Minți, canalie! Minți!”. Mama mi-a zis că odată ce a auzit aceasta, a zâmbit, amintindu-și de mine și de caracterul meu care se aseamănă mult cu cel al strbunicului 🙂

Erau vremuri grele. 😦 Străbunicul era bolnav, peste un timp scurt decedase.

După cum am scris mai sus, în Siberia bunica l-a cunoscut pe viitorul său soț, bunicul meu. El, deasemenea, fusese deportat. Era un om inteligent, chipeș, foarte muncitor. A făcut studiile la Școala Militară din Iași, apoi stagiunea de un an la Berlin. A fost participant al războiului, a nimerit în lagăr de concentrare, apoi a fost deportat în aceeași localitate siberiană în care era bunica. Probabil, așa a vrut soarta, să se întâlnească acolo, departe de meleagurile natale. Se căsătoriseră, însă luase decizia că vor avea un copil numai dacă vor reveni acasă.

În 1956 s-au reîntors în Basarabia. Nu aveau absolut nimic! Unde fusese casa bunicii, era un cămin pentru tineri specialiști, casa părinților bunicului meu nici nu mai era. Bunica la fel era o femeie cu caracter puternic și a insistat enorm până și-a recuperat casa. Un an mai tărziu s-a născut tata. Au trecut prin sărăcie mare, însă și-au dorit ca fiul lor să aibă studii superioare. Bunicul a decedat când tata era student. Așa și nu a reușit să-și vadă feciorul cu studiile finalizate, dar tata nu l-a dezamăgit, a devenit un adevărat profesionist.

Uitasem să menționez că bunicii mei știau cine sunt ce-i care i-a adăugat pe lista neagră. Se zvonea în sat că persoana care l-a deportat pe bunicul meu, când a auzit că el revine acasă, a avut așa o frică imensă că bunicul îl va omorî, încât avut stop cardiac. Știa că un fost militar, trecut prin război și lagăr de concentrare nu-i va putea ierta ușor intenționata deportare. Mama îmi povestea că în ultimele clipe ale vieții, bunica, cu o frică enormă, pronunța numele de familie ale celor două persoane care au deportat-o. Eu discutam cu mama despre oroarea prin care au trecut bunicii mei și ne gândeam ce frică a avut în noaptea ceea de vară, apoi până în 1956, o femeie, încât și la sfârșitul vieții își amintea două nume de familie, doi indivizi care i-au stricat viața și sufletul, nu doar ei, dar cred că la mii de oameni.

Mi-i trist să mă gândesc prin ce au trecut acele generații. Sunt multe de povestit, de scris… 😦

Eu întotdeauna am avut o părere aparte despre regimul de atunci și despre simpatizanții acestuia. Îmi amintesc că în școală aveam o viziune diferită la anumite momente din istorie, profesoara de istorie insista mai mult sau mai puțin asupra viziunii ei. Mi-a reproșat odată că eu gândesc cu vreau eu, nu așa cum este ( de parcă ea chiar știa cum este de facto 🙂 ) Apoi cineva a editat o carte și m-a rugat să scriu ceva despre bunicii mei, despre deportări. Am scris un mic articol, când a apărut, am pus cartea pe masă (deschisă la pagina necesară) și i-am zis: Iată de ce eu am altă viziune!

Mereu am vrut dreptate și mintea liberă! La școală, la facultate, la serviciu. Am mai avut de suferit din cauza aceasta, dar îmi place dreptatea, adevărul. Cu părere de rău, deportările vor rămâne pe veci un adevăr amar lipsit de dreptate!

Sursă imagine: timpul.md

Noua mea vecină :)

Am o vecină nouă 🙂 De fapt e o familie de porumbei gulerați.

După ce am revenit în oraș după două luni de carantină, ne-am pomenit că suntem vecini cu această familie simpatică 🙂 Șis-au construit cuibul nu departe de geamul nostru, pe o creangă de nuc. Am văzut că tânăra mămică are grijă de viitorii ei pui, care acum încă sunt în ouă. Aștept cu nerăbdare să îi văd și eu pe noii membri ai familiei lor 🙂

După toată întunecimea care a dat buzna peste inima mea ultima vreme, porumbița gulerată a devenit o rază de lumină pentru mine. Chiar îi sunt recunoscătoare că m-a ales în calitate de vecină.

Sper că e un semn bun.

Merg să îmi mai admir vecina.

Vă las niște informație ( de pe http://www.animale-salbatice.ro) despre ea 🙂

Porumbelul gulerat ( Columba palumbus ) (porumbelul popesc, porumbel mare, porumbel salbatic) este o pasare migratoare, prezenta la noi pana in luna noiembrie. In aceasta luna se aduna in stoluri mari in zonele sudice ale tarii si mai ales in Delta Dunarii. Daca conditiile sunt favorabile si poate gasi hrana ramane si in perioada iernii. Porumbelul gulerat este o pasare timida si foarte prevazatoare. O putem intalni in paduri retrase si linistite incepand cu zona de ses si pana la padurile de conifere. Mai rar se stabileste in parcurile mari si linistite din orase, cu copaci batrani.

   Infatisarea porumbelului gulerat este specifica familiei porumbeilor. Capul si jumatatea superioara a gatului sunt de culoare albastrui cu reflexii metalice. Pe gat, de o parte si de alta, sunt vizibile doua pete albe care i-au dat si numele si care sunt si semnul distinctiv al speciei alaturi de conturul alb al aripilor. Gulerul nu este vizibil la tinerii din anul respectiv asa cum se observa in fotografia a doua. Pe spate si pe aripi penajul este cenusiu iar pe gusa si pe piept are nuante roz. Ciocul si picioarele sunt rosiatice. Lungimea corpului este de 42cm, anvergura aripilor de pana la 80cm iar greutatea maxima este de 550g.

  Porumbelul gulerat este o pasare care isi alege perechea pe viata (monogama) si este foarte devotat perechii lui. Din acest motiv perechile de porumbei au fost preluate ca simbol pentru proaspetii casatoriti. Cuibul este construit in copaci, la incheieturile crengilor, intr-un stil destul de rudimentar. Femela depune 2 oua de culoare alba iar clocitul este asigurat de ambii parteneri timp de 15 zile. Perechile cresc de obicei doua serii de pui pe an si mai rar trei.La inceput puii sunt orbi si sunt hraniti cu un fel de lapte produs de gusa parintilor. Mai tarziu vor fi hraniti cu cereale si seminte din gusa parintilor.

O întrebare

Am o dilemă. Degrabă blogulețul meu va împlini un an. Respectiv, îmi va expira ,,anul gratis” aici. Vă rog să-mi oferiți careva sfaturi: ce plan să aleg? De la început vă zic că nu prea sunt ,,pricepută ” în ,,ale administrării” blogului. Pentru mine blogul e pagina mea de comunicare cu voi, creație, agendă, numai nu diferite feluri de design. Aș dori ceva modest, dar totuși, să am un pic de ,,teren” pentru text și unele imagini.

Cum credeți, care este planul potrivit pentru mine?

Vă mulțumesc anticipat!