Rochia mea…

Inima e ca o rochie ce-a fost meșterită cu drag,
timp îndelungat pentru a o purta la orice ocazie…
Și la bucurie, și la durere…
Rochia s-a umezit de la atâtea lacrimi!
Cauți o rază de soare pentru a-i scade din tristețe.
Nu te înduri s-o lași să mucezească!
Vrei să-i salvezi culorile aprinse ale decorului…
Apoi, cu fiecare pumnal aruncat de viață,
ea se istovește, devine ca o zdreanță.
E roasă mereu de șobolani vicleni
care poftesc doar rochii noi.
Începi să peticești cu greu ce a mai rămas.
Doare fiecare conexiune cu acul,
însă coși mai departe!
Rochia ta trebuie să fie mereu ca în zilele de sărbătoare!
Apoi iarăși șobolani și cuțite!
Cineva mai șterge și praful cu ea…
Doar e atâtea petice încât s-a putea de dat foc!
Nu se vede pe ea că e nouă! Nici nu prea a fost purtată, ci roasă în continuu…
Nu mai poți lupta nici cu molia.
Doar mai dai cu niște otravă rochia
ca să poată avea imunitate…
Poate și din sobolani vor mai pieri…
Nu știi care e soarta rochiei tale.
Cunoști doar că într-o zi va fi așezată pe un raft…
Pe veci…

O nouă aniversare…

Am ajuns la o nouă aniversare. Probabil, iarăși e o etapă a vieții. Nu am regrete, de nimic nu îmi pare rău, doar de naivitatea ce s-a transformat într-o precauție imensă combinată cu gândurile mai reci decât cu o zi în urmă… Nici nu mai zic de anii trecuți, rămași în amintiri frumoase sau din cele aruncate la gunoi… Mi-i dor și de mai multă sănătate, și de timpurile când nu vedeam atât de clar realitatea. Mama îmi zice că fiecare vârstă are trăsăturile ei specifice. Sper să mă bucur chiar și de cele mai puțin plăcute.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că îmi este alături, că mă trezește în fiecare dimineață atâția ani. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu mă lasă! În rest – de nimic nu-mi pare rău!

Crâmpeie de rutină…

De aproape două luni sunt în ,,rutina-carantină”, în sat, la părinți. Dacă este pământ – este și ocupație. M-am izolat și în sens direct, și în sens figurat. Nu avem încotro, aceasta este situația la moment. ,,Am rărit” și ,,întâlnirile” mele cu blogul. Motivul nu este absența cuvintelor, ci necesitatea unei tăceri.

Mintea îmi este inundată de mii și mii de gânduri. Inițial, chiar am crezut că pandemia va modifica inimile oamenilor. Speram că toți vor ,,revizui” viața, atitudinile, sentimentele… Acum, însă văd că a fost doar o naivitate a mea. Cineva se schimbă spre bine oricum, indiferent de ,,situația mondială”, altcineva rămâne în mocirla iubită mult.

Ușor, ușor încep să renunț la o anumită parte din naivitate. De mii de ani societatea și oamenii au o structură pe care nimeni și nimic nu o va putea schimba. Nu ne rămâne decât să avem grijă de propriul suflet și de propriile gânduri. Să fim un pic mai buni, un pic altfel, neîncadrați în ,,parametrii milenari”.

Mereu îmi aduc aminte de cuvintele duhovnicului meu care mi-a zis: ,,Viața este o luptă”. Sinceră să fiu, în acel moment nu prea am pătruns în adâncul acestor cuvinte. După o oră de discuții, ambii am coborât scările. Îi povesteam, mă revoltam, ceream sfaturi. El mă asculta atent fără a spune vreun cuvânt. Apoi mi-a zis: ,,Viața este o luptă!” și a continuat calea, iar eu m-am îndreptat spre poartă gândindu-mă la cele povestite de mine, apoi la vorbele părintelui, apoi la discuția anterioară. Aveam prea multe întrebări. Nu mai știam nimic, îmi tăcuse și gândurile, apoi am găsit răspunsul la toate odată: Viața este o luptă! Nu e doar ,,bătălia” cu dușmanii, cu persoanele care pot hărțui psihologic sau cu invidioasele și invidioșii care bârfesc aiurea, ci e o luptă mai amplă: cu inamicii, cu societatea și cu propriul eu. Există în limba rusă o expresie care s-ar traduce cam așa: ,,Să trăiești o viață nu-i să treci un câmp!”

E dificilă existența pe această lume până te obișnuiești cu ea (și cu existența, și cu lumea 🙂 )

Va trece și această mare încercare ce a năvălit peste toată lumea. Toate vor trece… Ne vom trece și noi… Nu știu cum voi, dar eu am observat că timpul trece tot mai repede și mai repede. Îi ziceam mamei că numai ne trezim dimineața și când ne pomenim, deja e noapte și trebuie să ne culcăm, numai mă culc și iarăși trebuie să mă trezesc… Așa pleacă viața… Când te pomenești, e prea târziu pentru tot…

Ar trebui să mai căutăm printre gânduri, prin suflet și să trăim, să luptăm până la urmă pentru bine și frumosul sufletesc…

Merg să mai stau de vorbă cu mama. Vreau să profit de timpul petrecut acasă. Sunt alături și oricum îmi este dor, parcă nu avem suficient timp, parcă timpul ne alungă de-aici colo…

Sunt, totuși, fericită că am văzut și ziua de azi, m-am trezit, am văzut lumina soarelui care se mai ascunde din când în când, aducând ploaie… Pot mirosi ultimele flori de liliac din acest an, reușesc să caut pacea sufletului meu… Simt, iubesc și sper…

Proiecții…

Penibil de bine se văd doar proiecții
ale iluziilor inventate de mine
pe loc gol și creier plin de vise.
Culeg firele de nisip ce caută
cu disperare să evadeze în marea trecutului.
Apoi mă zbucium că nu au fost castele,
ci niște mocirlă, un miraj buimatic și laș
care mi-a distrus din fibrele blânde
ale inimii mele, ale tristei mele inimi…
Arunc nisipul! Chiar dacă vântul
mi-l întoarce în ochi, chiar dacă, iarăși,
voi avea iluzia că tot ce-a fost trebuie
de mai văzut odată, de trăit sau deplâns…
Uimitoare ciudățenie decăzută!
Culoarea nisipului arde briza proaspătă
a prezentului jovial și promițător,
apoi reanimează amintirile trecute…
Doar aerul maritim plin de speranțe
vindecă unele răni minore ale gândului…
Uitarea dulce mă încântă până la aspirație!
Simt fiecare secundă ce naște un rid
pe fruntea încăpățânată și dornică
doar de suflet tânăr, fără a mai privi
trupul uluit de timp amar și rece.
Trec printre degete încă niște fire de nisip…
Ele cad fără remușcări, prefăcându-se în trecut…

Sursă imagine: kartinki24.ru