La furat clipe…

Timpul nu are conștiință!

El e un tiran ce ne prigonește

de sub plapuma dulce

și ne duce în rutina ridicolă,

apoi își trimite orologiul, sluga sa fidelă,

să ne alunge, iarăși, către vis.

Nu întotdeauna…

De multe ori e atât de crunt,

încât ne lipsește și de unica bucurie –somnul…

Ba nu! Atestăm că absența lui Morfeu

ne oferă trista posibilitate

să mai furăm din viață…

Încă o clipă! Încă o noapte!

Gândul e atât de naiv!

El crede că insomnia aduce cu ea

un mare câștig – momente vii…

Ne pomenim că devenim criminalii

care îl omoară pe Hypnos,

doar ca să devenim prietenii lui Cronos…

Incomodă situație și gânduri infinite!

Astfel, nopțile, comitem furtul de clipe…

Sursă imagine: dreamstime.com

De-ar fi…

De-ar fi rima și mai tristă,

Tot cuvântul e de leac

Când faci din filă o batistă,

Iar din cerneală – colț de veac.

            De-ar fi slova o povară,

            Am înceta să mai trăim,

            Însă ea-i mare comoară

            Și noi vrem mai mult s-o știm.

De-ar fi inima dulceață,

S-ar topi ea-n zi și noapte,

Dar mai e și-un fir de ață

Ce o coase pân’ la moarte.

De-ar fi viața simplu joc,

N-am plânge în antologii,

Ci am arunca în foc

Rime, cuvinte, poezii…

Sursă imagine: ziare.com

Nocturnă…

E trecut demult de miezul nopții,

iar din gânduri ies buluc scântei…

Ar fi timpul să-mi transform creierul

în păstorul perseverent și grijuliu

ce-și numără asiduu oile infinitului…

Renunț instantaneu, fără remușcări,

la această activitate tradițională!

Am de numărat grijile, regretele și oile

pierdute, întâmplător, prin viața mea.

Aud doar muzica liniștii

care, în noapte, are și formă, și aromă,

astfel, încât halucinează sufletul

până-l duce, domol și drăgăstos

în delirul uitării și al speranței.

Îmi reazem repede cugetul de Cer

și de privirile iubite cu toată inima.

Până și orologiul se relaxează,

ezitând să mă mai cheme la somn.

În jur e o liniște ce va aduce

un răsărit luminos și vioi.

Mă acopăr atent cu un nor,

iar genele mă anunță fericite

că e timpul să transform în vis

silențiul paradisiac ce mă încântă.

Nocturna e splendidă fără oi și socoteli!

E mai frumoasă în abisul gândurilor luminoase!

Sursă imagine: liveinternet.ru

Livada cu vișini…

Livada cu vișini e iarăși în floare!

Te ademenește cu eleganța sa divină,

apoi te-mbată cu păcatul mândriei!

Cum poți să nu cazi în mreaja ispitei

când livada se mândrește cu ea însăși?

Își adulmecă aroma frumuseții extravagante,

provocându-te la un lanț de sentimente diverse…

E o corelație profundă și indispensabilă

între ninsoarea de petale și inima

ce bate în ritmul picăturilor de ploaie…

Îi mărturisești livezii toate emoțiile,

ea te ascultă galeșă, apoi te îmbrățișează

cu aroma ei paradisiacă și te admiră.

Privește cum razele de soare fug jucăușe

printre firele tale de păr proaspăt încărunțite…

E nemaipomenit dialogul cu livada!

Fiecare vișin îți șoptește câte un compliment

și te umple de curaj, de forță lăuntrică, de fericire…

E o pregătire precoce pentru eventualele griji cotidiene.

Livada știe ce face! Ea are menirea ei decisivă

în existența fiecărei ființe disperate sau fericite!

Încă o petală se întrece cu raza de soare!

Probabil e o presimțire, o așteptare

a unui ipotetic amurg violet…

Livada cu vișini poate să vorbească!

Ea știe să facă tratative cu orice suflet,

chiar și cu cel mai întristat sau înverșunat!

Sursă imagine: kp40.ru

E trist să stai în gara vieții…

E trist să stai în gara vieții,

Să priveghezi niște hoinari,

Apoi să treci prin frigul ceții

Și să-ntâlnești copaci bizari.

Nu poți rămâne, iar, nedumerit

Pe banca cea îndepărtată,

Nici gândul nu-ți mai e cumplit

Și ochii nu-s ca altădată…

E monoton să-nvingi tot umbre,

Să cazi-ndărătnic în nămol,

Apoi să arzi în clipe sumbre

Când vântul bate mai domol.

Nu poți să râzi necontenit

De labirinturi și probleme

Un suflet e-n continuu obosit

Dacă-n tortură veșnic geme.

Un lucru onorabil și plăcut

E să te ridici din calendar,

Să-l lași cu totul în trecut

Să nu-ți pierzi viața în zadar.

Odată ajuns, uită gara, și peronul!

Ferm, convins! Mergi mai departe!

Iar de vei părăsi rapid vagonul,

Să-l lași așa cum scrie-n carte!

Sursă imagine: venagid.ru (Gara Feroviară Ungheni)

Sărbători luminate!

Paștele este o sărbătoare specială pentru mine. Toată viața, această zi a fost întâmpinată cu nerăbdare alături de oameni dragi. În fiecare an ne adunam toți la bunici unde ne pregăteam să întâlnim Învierea Domnului. Făceam curățenie, coceam cozonaci și bunica își facea griji enorme din cauza aluatului, sau a focului din cuptor, de aceea, eram toți ,,ca pe ace” până vedeam că totul a ieșit bine. În fine, venea și dimineața zilei de duminică. Toți ne așezam la masă, eram împreună, eram ,,noi, ai noștri „.

Odată fiind copil ( posibil chiar adolescentă) ,,m-am prins” la un gând. Care? O să vă zic.

Era într-o sâmbătă, ajunul Paștelui. Am ieșit din camera mea ( unde mă opresc de fiecare dată când plec la bunici) și m-am îndreptat spre bucătărie. Deschizând ușa am surprins așa ceva: bunica îi spunea ceva bunelului, el doar tăcea și era cam trist ( de fapt, la fel ca bunica), mătușa se tot plimba prin cameră în căutarea unor farfurii, iar părinții mei se certau ( așa au fost mereu, cam ,,certăreți”), în timp ce mama plângea și ,,împletea” sarmalele. Nu am fost surprinsă de așa ,,tablou” eram copilul obișnuit cu situații diferite, însă destul de conștient cum ar trebui să fie în mod ideal ( măcar și normal dacă nu ideal). M-am oprit în ușa și m-am gândit: Sunt atât de fericită că suntem toți împreună, vii și sănătoși! Cu părere de rău, vor fi și vremuri când nu vom mai fi toți. 😦 Aveam o frică enormă. Nu puteam să îmi închipui că aș putea pierde pe cineva, că bunicii ar putea trece în neființă. Eram fericită că oamenii dragi mie sunt vii, că suntem împreună, indiferent de circumstanțe și caracterul părinților mei.

Au trecut ani, bunicul meu nu mai este printre noi. Nici Paștele nu-l mai întâmpinăm ca altădată, totuși, e un pic altfel. Acum s-a adăugat și carantina. Sunt acasă, la părinții mei, departe de bunică și mătușa, însă, măcar cu ei, la fel de incapațânați ca în tinerețe, dar un pic mai puțin ,,certăreți” și mai bătrâni cu vreo douăzeci de ani . Nici eu nu sunt fetița cu sufletul plăpând, dornic de un un ideal imposibil în lumea efemeră și perfidă. Totul trece… Noi ne trecem… Rămâne doar această sărbătoare ce îți răvășește sufletul și gândul. Începi să cauți mai mult spre Cel de Sus, dorești să-ți păstrezi inima cât mai întreagă, accepți mai ușor viața cu tot cu oamenii care o ,,intersectează”, prețuiești numeroase valorile profunde și iubești mai mult oamenii, mai sincer, însă altfel, fără așteptări și ,,expunere directă ” la ,,efectele adverse”.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu că m-a trezit și astăzi, că mi-a oferit șansa de a sărbători Paștele și în acest an.

Vreau să vă doresc tuturor Sărbători frumoase, liniștite, alături de oameni dragi sufletului! Fie ca fiecare zi din viață să vă aducă doar clipe minunate, surprize plăcute, gânduri senine și mântuire, iar lacrimile să fie doar de bucurie și pocăință în fața Domnului!

Să vă aibă mereu Dumnezeu în paza sa!

Hristos a înviat!

Fulgii din păr…

Vântul mai frământă un fulg din păr,
Și parfumul, camaradul meu iubit,
Mă-amețește cu aroma florilor de măr,
Ca să accept și timpul ce m-a părăsit.
Nici pasul nu-i acel de altădată,
El se-ndreaptă spre meleag neclar,
Lăsând cu mine o speranță mată
Ce spulberă și ultim gând amar.
Nu-mi pasă de un vifor al uitării,
Doar el aduce fericire în prezent,
Participând la taina dezmembrării
Dintre o pace și-un trecut dement.
Apoi o ploaie caldă se revarsă
Peste un chip ce-a înghețat demult
Și nu mai simte acum el nicio farsă,
Nici nu acceptă-n jur fir de tumult.
Mi-am hărăzit o artă a gândirii,
Să pot conchide liniștea din hău,
Să părăsesc pe veci casa mâhnirii
Și să mă desprind de tot ce-i rău!

Sursă imagine: weheartit. com

Activitate de carantină…

Carantina în sat e foarte ,,captivantă” 🙂 Este mult de lucru, nu ai timp de plictiseală, ba chiar nici nu poți percepe iuțeala timpului. Probabil îmbătrânesc, deoarece am început să înțeleg vorbele bunicăi: Pe lângă casă întotdeauna este de lucru, fie el și un apartament micuț, oricum omul dacă vrea, își găsește treabă.

Într-adevăr, îmi găseam și acolo ce să mai fac, însă, de ceva timp ,, am poposit ” la părinți. Suntem toți acasă. În pofida situației triste din societate, putem vedea și anumite momente bune : Oamenii revin în sânul familiei, mai încep să se roage, mai pătrund în filozofia vieții adevărate. În sfârșit sănătatea și oamenii dragi devin mai valoroși decât până acum. Se pare absurd? Cum așa se poate? Păi valorile adevărate întotdeauna au fost apreciate! Probabil, însă nu la nivelul pe care îl merită! Am în suflet o flacără de speranță că lumea ,,post-virus” va fi altfel, mai bună, mai înțeleaptă, mai prietenoasă. Sper să fie începutul sfârșitului pandemia și cât mai repede să observ schimbările frumoase ale sufletelor. Nu e o naivitate, doar o constatare. Oricum mulți se vor pune pe gânduri… Poate deja privesc altfel viața… Nu știu… Eu nu încetez să sper…

Acum avem și posibilitatea de a lua masa toți împreună, avem și timpul pentru a găti ceva mai special. Nu mai suntem ,,în fugă „. Până și Sir Thomas ( motanul nostru 🙂 ) e mai liniștit și doarme în continuu chiar de e primăvară 🙂 Când se trezește are numai o nedumerire: De ce nimeni nu pleacă la serviciu? 🙂 Ba mai mult, cred că s-a plictisit de aglomerația din casă 🙂

Sperăm cât mai curând să ia sfârșit pandemia și să inspirăm viața mai cu spor și fericire!

Sănătate tuturor! Să ne aibă Domnul în paza Sa!

E timpul de scris Decameron…

Bieții neghiobi se avântau în prostie,

în excese de furturi, de averi și banchete…

Au așezat masa pe fruntea oamenilor simpli.

E mai ,,benefic” să te dai în chef pe timp de sărăcie,

când unii n-au nici haină, nici pantof?

Să piară? Nu-i deloc ușor…

Aveau imunitatea ,,robului umil”

ce s-a obișnuit să fie hărțuit

de gloata nerozilor proaspăt parveniți!

Toți o priveau pe Afrodita cum flirta cu Ares!

Cei amețiți de aur tot râdeau în hohot,

crezând că pruncii zeilor îi vor sluji.

Acum… În parc sunt doar Phobos și Deimos…

Ei merg cadențat, îndreptandu-se către mulțime.

Zâmbesc ironic tuturor… Și boierului, și cizmarului…

Bieții neghiobi sunt cam îngândurați…

Se tem să nu îi salute și Hades…

Dar de unde licoare? Nici pomină de ea!

Destinul își are planul său tainic

în care aurul nu mai are valoare…

Unica oportunitate actuală este scrierea unui nou Decameron…

Acolo se vor întâlni cei care întruchipează ciuma adevărată,

virusul neroziei și al putrefacție interioare!

Să scriem o carte! Apoi, să închidem în ea

toți mârșavii ce ne-au forțat ani mulți

să ne-ntâlnim cu frica și teroarea,

iar acum să avem o astfel de inspirație tristă

de a scrie pe timp de ciumă, când unii urcă pe cadavre…

Sursă imagine: ziare.com