A fost… Sau încă e?


Insomnia ne aruncă în față cenușa amintirilor, posibil mai dure, dar atât de dulci. Nu putem să neglijăm trecutul melancolic, căci el este părintele prezentului. Îl atacăm, însă, cu o rațiune clară ce percepe esența gândurilor în perspectivă. Totalmente ne dedicăm viitorului pe care deja nu-l putem percepe cu ochii spalați de lacrimi și cu inima inundată de o disperare absurdă, plină de vitalitate. Amurgul speranței se scaldă vesel în tristețea soarelui ce nu mai răsare. Revelația emoțiilor devine amuzantă pentru lumea dură în care ne aflăm. Nu știm dacă sunt înțeleși …Compătimire? N-aș crede… Fiecare s-a ascuns în carapacea sa pentru a se mistui din interior. Nimeni nu simte, nu vede, nu aude. Timpurile în care societatea echivala cu un ghem de emoții au trecut, dar poate, nici n-au existat. Libertatea gândurilor noastre nu poate fi transparentă pentru toți.
Azurul iluziilor domină secvență cu secvență viața fiecăruia, formalismul devenind totodată un intermediu de a te încadra în societatea viciată, însă plină de o mîndrie metalică. Lumea nu e mai mult decît un nor, un abis, o parte din împărăția lui Hades. Noi putem aduce soarele la fereastra noastră, vom reuși să deducem fericirea din nefericire, plăcerea din durere, zâmbetul din lacrimă și mângâierea din lovitură. Nu suntem decât fii și fiice ai lui Adam și ai Evei, suntem supuși durerii și păcatului.
Fiecare zi ne îngheață cu evenimentele pe care ni le pregătește. O oră devine o Odisee atunci când nu ești fericit. Timpul se îmbracă-n straie de plumb și devine atât de insuportabil, încât imensitatea sa nu se mai topește în realitatea irațională. Nu mai înțelegem nimic, inefabilitatea ne domină. Nici fericirea, nici dragostea imaginară nu mai e un remediu pentru a ne simți confortabil în propria piele. Nu mai putem fi atât de rezistenți atunci când soarta ne sugrumă… Devenim pentru câteva momente fragili, apoi ,, tencuim” bine pereții sufletului, îl ,,renovăm” un pic și mergem înainte, lăsând în urmă ,,mizeria” ,, organizată ” de alții în ,,interiorul” inimii noastre care e atât de sensibilă la ,,ploi puternice” și la ,,mocirlă”. Pe nimicnicii nu le costă nimic să facă ,,ravagii” negre în sentimentele și gândurile noastre. Iar noi chiar încercăm să facem griji și necazuri din ceea ce nu se merită. Nu trebuie de făcut motiv de meditație prostiile cuiva! Viața e prea scurtă pentru a o irosi aiurea.
Ne liniștim privind în viitor cu niște ochi naivi, plini de speranță, numai că nu întotdeauna visele corespund cu realitatea.
Trăiește clipa și vei avea parte de tot: și de iubire, și de ură, și de fericire, și de nostalgie, dar și cele mai triste momente sunt frumoase dacă le trăim cu adevărat!

Sursă imagine: proza.ru

Am scris cândva un fir din meditația mea…

Cu mulți ani în urmă am scris câte ceva, frânturi din gândurile mele… Acum nu îmi rămâne decât să fiu sigură că trăirile rămân cam aceleași, indiferent de timpul care a făcut ravagii, iar apoi ,,s-a pus pe fugă „.
Gândurile fugare zboară naive spre un optimism atât de gol și dureros încât nici ploaia nu provoacă o asemenea stare de exasperare. Unii nu pot trăi cu viitorul nefiind siguri în prezent. Nu mai văd acea limită dintre trăiri și aspirații bizare care sunt distruse, deja, de o clepsidră invizibilă, de o privire străina ce poate sufoca, iar propria personalitate de multe ori nu ne lasă să trăim așa cum dorim noi, așa cum planificăm să strângem roadele sentimentelor. Eram plini de atâta vitalitate eclatantă, încât nici nu observam trecutul, iar acum… Acum nu ne mai pasă de nimic, nu vrem decât să rezistăm tuturor furtunelor care ne împiedică să simțim, să existăm, să privim cu nesaț măcar o clipă de fericire închipuită. Liniștea bate ca într-un cavou trist și ne asfixiază cu imensitatea sa. Lumina sufletului devine o sclavă a destinului ce ne urmărește chiar în labirintul durerilor și a suferințelor. Bucuriile de cândva deja sunt niște iluzii pierdute și uitate în freamătul impresiilor obscure care ne-au năvălit cu o oarecare cruzime. Sufletul devine un emul al sorții, dar aceasta e veritabila esență a tristeței melancolice. Nici mediocritatea nu ne mai sperie atât de mult încât să evadez din închisoarea conștiinței care a uitat să se mai bucure. Nu putem să ne reținem ca să nu pribegim în templul uitării și al dezamăgirii. Nici cerul înstelat nu mai satisface interesul de a plana pe aripile fericirii. Nu mai putem gândi optimist când nu avem nici un pic de încredere măcar în ziua de ieri. Să iertăm toamna că a venit în templul rațiunii noastre? Eu niciodată nu voi deveni fan al toamnei! Schimbarea îmi caracterizează fizicul, dar psihicul parțial. Nu mă pot rupe de la idealurile mele pentru ca să fac niște aluzii la ceva mai bun.
Nimeni și nimic nu mă mai poate schimba, nici încrederea dăruită de ziua de mâine care este atât de străină, atât de nepătruns pentru mine, pentru un fir de iarbă ce s-a dezamăgit nu numai în toamnă, dar și în vara ce a furat-o cu un zâmbet.

Am scris demult rândurile de mai sus, însă continuă să fie parte a inimii mele.

Sursă imagine: facebook.com

Cât de puțin îi trebuie unui om…

Fiecare își are o imagine făcută în mintea sa despre fericire și bunăstare. La majoritatea oamenilor totul se măsoară în bani, aur , palate, haine scumpe, acum s-au mai adăugat și părțile corpului umflate cu botox care ,, ar semnifica ” la fel ,,un statut „, nu știu, probabil unul amuzant 🙂

Așa lumea își alege și persoanele de alături, după nivelul financiar. Eu urăsc așa ceva! Am un dezgust față de prostie, parvenire și bogăție deșartă, lipsită de omenie.

Eu ador să am alături oameni cu suflet adevărat, fără putreziciune. Nu vreau diamante, palate, mașini, cină pregătită de bucătari renumiți, milioane de flori sau nu știu ce fițe. Îmi doresc sănătate, liniște, pace, înțelegere și să am mereu alături persoane adevărate, dragi inimii mele. Mă pot limita la o casă modestă, la o haină curată și comodă, mai călătoresc și cu troleibuzul, iar cina pot să mi-o prepar și singură, la fel cum pot personal să fac ordine și să spăl. Nu am nevoie de slugi, nu am avut și nici nu voi avea!

Acum stau lângă sobă. Se aud cum trosnesc lemnele. Părinții, Slavă Domnului, îmi sunt în viață, bunica are treabă pe la bucătărie, mătușa îi pregătește cina uncheșului, deoarece el trebuie să meargă la serviciu. Noi stăm în pat și ascultăm ,,Legenda tunelului care traversează Dunărea”.

De-am avea posibilitatea să venim mai des în vizită… 😦

Nu avem casa noastră, nu avem mașini, diamante, perle, nu am haine de firme faimoase, acidul hialuronic nu-l voi folosi niciodată, chiar și peste ani, chiar dacă aș avea prea mulți bani și nu aș ști ce să fac cu ei.

E duminică seara. Sunt liniștită. Mă mulțumesc cu ce am, clar e că aspir spre mai mult, căci e imposibil să fii total indiferent și să nu mai speri la ceva. Așa e viața, oricum ai planuri, chiar dacă intuiești că nu pot fi realizate. Nu poți trăi fără speranță. Fiecare dorește să lase cămeruța luată în chirie și să meargă în cea care îi aparține. Modest, dar personal să fie.

Mă gândeam de multe ori la cât de puțin îi trebuie unui om pentru a fi fericit. Cred că mai mult ,, îi cere ” necesitatea ,,oarbă” de a fi mulțumit. În zilele noastre lumea a cam uitat să perceapă fericirea și să recunoască această stare.

În fine, deja depinde de multe: viziuni, mentalități, nivelul de intelectualitate, gradul de puritate și de putrefacție a sufletului etc.

Eu continui să stau lângă sobă, apoi merg la bucătărie unde ne întâlnim toți ,,să punem țara la cale” și pun punct meditației despre cât îi trebuie unui om ca să fie împlinit. Eu demult am aflat cât îmi trebuie mie, foarte puțin și totodată foarte mult: sănătate, liniște, oamenii dragi alături, pace în casă și-o pâine pe masă.

Sursă imagine: vk.com

Am văzut un bătrânel în gară…

Am văzut un bătrânel în gară,
Trist, abătut sau, poate, ofensat
Cine știe iar, a câta oară,
Se simte singur și de toți uitat.
Ochii blânzi numai drum lung erau,
Pluteau în dor și-n regrete sumbre.
Posibil nimic de vremuri nu vedeau
Doar agitate, nestatornice umbre.
Toți se grăbesc către locuri noi
Cu genți, flori vii, rezervate bilete,
Nu-i opresc nici troiene și ploi.
De-ar putea face din clipe- colete…
Se-mbulzesc și chipuri în agonie
Bătrânelul și pe-acestea le petrece,
Auzind în tot o tristă simfonie
Ce-l îndeamnă ,,dincolo” să plece.

Sursă imagine: photos.casata.md

S-a târât și de-acestă dată decembrie…

S-a târât și de-această dată decembrie

ca un amărât hoinar năpăstuit și trist

ce-a dat de cărarea unei păduri în noapte.

Nici măcar un fulg nu se apropie galeș

de ochii azurii ai vremii abia venite…

Intrăm în labirintul ticsit cu stări și stări,

căutăm lumina sărbătorilor ce vor urma…

Decembrie ne face prizonieri ai gândului

propriu ce va merge alături de anii noștri.

E amuzant să înțelegi inevitabila mocirlă,

agățată necontenit de un fir de gheață

pierdut și el în depărtări uitate de toți,

mai ales de cerul necăjit din cauza

dușmăniei inevitabile văzute de Sus…

Decembrie te provoacă la o speranță

râvnită până-n adâncul inimii nesigure…

Te măgulește cu un violet frumos și dulce

al unui amurg timpuriu, dar magnific…

Aștepți începutul unei ierni promițătoare,

apoi treci peste ea de parcă zilele te poartă

pe aripile lor spre marea verdeață,

către lanurile de grâu, către șoaptele

frunzelor sumbre și chinuite în toamnă…

Fulgul de nea nu se grăbește, iar dacă vine,

aduce deodată cavoul mișel de gheață

pentru a tăia ultima flacără a izbânzii…

Biruință e atunci când lași să se zbată

frigul, zăpada de plumb, cripta depășită,

iar bucuria noului, a proaspătului, aroma

sărbătorilor împreună cu portocale și brazi,

invadează instantaneu sufletul, gândul pribeag…

Sursă imagine: tasachena.org

Arborele genealogic…

De mulți ani am un gând ce nu îmi dă pace: Vreau să-mi ,,construiesc” arborele genealogic. Nu cunosc prea multe despre generațiile trecute care stau la ,,baza” mea. Știu doar câte ceva despre străbunicii mei. Așa, cunosc date generale, cum ar fi prenumele și câte un nume sau că avem printre neamurile ,,apuse” ucraineni, greci, polonezi etc. Toate aceste ,,detalii” sunt ,,din auzite”, presupuse, vorbite, dar nimic concret. Sunt la curent cu ,,frânturi” din biografia bunicilor de pe linia maternă și cea paternă, am careva informații despre străbunicii mei și atât. Mă frământă o curiozitate mare să mai aflu măcar ceva informații despre alte generații, măcar încă vreo 6-7 ,,ramuri” ale ,,arborelui” meu. În ziua de astăzi totul costă bani și nu puțini, dar eu sper (chiar sunt sigură) că într-o bună zi voi avea posibilitatea financiară să-mi permit ,,capriciul” de a afla cine ,,stă în spatele meu”.

Mulți nu prea ar putea să-mi înțeleagă interesul profund pentru ,,căutarea” străbunilor mei, însă eu cred că fiecare dintre noi își are datoria de a cunoaște arborele genealogic al său.

E o misiune a mea de a afla cine mi-au fost străbunii, apoi să mai caut și ,,ramurile” care s-au trecut din ,,arborele” soțului meu, ca mai apoi, să transmit urmașilor noștri un arbore imens care le va lumina viitorul și îi va încuraja să ducă o viață demnă, știind câte generații au construit existența și personalitatea lor.

Voi realiza menirea mea și sper ca tot mai mulți să-și dea interesul pentru cunoașterea și amintirea strămoșilor lor.

Sursă imagine: pinterest.com

A refuza…

Zilele acestea am vorbit cu o prietenă despre un defect al bunului simț care este specific unor oameni, în special nouă. Este vorba despre incomoditatea de a refuza, de a zice Nu! chiar și atunci când intuiești o eventuală utilizare a bunătății tale. Prefer să nu promit nimic niciodată, dar dacă zic că mă voi gândi, atunci în mod automat devin responsabilă de cuvintele spuse și încerc să fiu de ajutor.

Cu anii, am început să mai ,,respect” și propriile interese, comoditatea mea ce nu ar trebui ,,afectată” de un deranj al meu ,,dedicat” cuiva. Nu pot să mă ,,țin” de aceste principii până la capăt. Probabil, e și o evitare a unor mustrări de conștiință care pot urma în urma unei minciuni spuse în favoarea mea. Așa suntem noi, cei cu educația bazată pe bunul simț, pe o solidaritate care demult nu mai e ,,la modă”.

Am observat cum unii profită din greu de bunătate și omenie. Știu că nu trebuie să te axezi pe o recunoștința oamenilor sau pe aprecierea lor. Însă un pic doare grosolănia profitării cronice. Trebuie să devii un autodidact în domeniul refuzului tacticos, cam deranjabil pentru unii, însă cu o căpătarea a liniștii pentru propria persoană. Atunci când cineva te roagă ceva (rugămintea fiind o simplă formalitate venită din perfiditate și nu din inimă), în multe cazuri, devii o persoană ,,parazitată” cu mult meșteșug și șmecherie de niște indivizi lipsiți de scrupul, dar cu o tendință aprigă de a înlocui propriul efort cu străduința cuiva plin de bun simț și dăruire de sine involuntară.

De ce nu poți refuza frumos să faci cuiva o favoare ce-ți provoacă ție incomodități? Nu știu… Posibil iarăși trebuie să revin la mentalitatea ,,construită” din scutece: Indiferent de om, trebuie să-l ajuți, chiar dacă el profită de bunătatea ta; nu ai promis, însă trebuie să te ții de cuvânt; nu trebuie să minți deloc etc.

E necesar un ,,mijloc de aur” pe care trebuie să-l cultivăm în suflet și în rațiunea noastră. E cam dificil, dar foarte necesar în ziua de astăzi când numărul ,,profitorilor” crește, iar cei sinceri, cu necesitatea veridică a unui ajutor, devin tot mai puțini…

Sursă imagine: csid.ro

Răspunsuri pe blog…

Îmi plac provocările, deci să răspund și eu la niște întrebări găsite pe mai multe bloguri.

Dacă ai putea alege un fel de mâncare pe care să îl mănânci pentru următoarea lună (fără să ai voie să mănânci altceva), care ar fi acela?

Sarmalele, mai ales cele pregătite de bunica.

Pleci într-o vacanță de două săptămâni pe o insulă exotică și aproape pustie și poți lua cu tine un actor, un blogger/vlogger sau un antreprenor (români sau străini). Pe cine iei?

Cred că m-aș limita cu mare plăcere la o discuție cu Jean Reno, un actor talentat, profesionist și un om foarte inteligent și modest.

Știm cu toții că în copilărie visam cel mai mult. Spune-ne un vis pe care îl aveai în copilărie și s-a îndeplinit și unul care nu s-a îndeplinit.

Un vis împlinit este acela de a deveni adult 🙂 Când mergeam la grădiniță, îmi doaream să merg la școală, fiind la școală îmi doaream să fiu studentă, iar când învățam la universitate am vrut să merg la serviciu, să fiu angajată cu acte în regulă. Acum mă gândesc: Ce nu mi-a convenit la grădiniță? 🙂 Am ajuns adult, e un vis împlinit care m-a cam dezamăgit puțin până m-am adaptat 🙂

Nu s-a îndeplinit visul de a vizita Egiptul. Cred că mai am timp, totul e înainte.

Primești un cadou foarte urât de la prietena cea mai bună/prietenul cel mai bun. Îi spui că e oribil sau te prefaci că îți place?

Nu prea cred ca prietena mea cea mai bună să-mi ofere cadouri urâte, însă chiar de s-ar întâmpla, aș spune ce părere am destul de direct. Nu-mi plac ,,prefăcătoriile”, sunt o persoană directă și nu îmi place să mă ,,lamentez” în tărâmurile fățărniciei. De multe ori în viață am observat că persoanele directe suferă cel mai mult, sunt mai apreciați oamenii care sunt ca ,,frunza-n vânt” – pot să pună masca necesară situației pentru a-și avea propriile beneficii și favoruri.

Este sfârşitul lumii. Ce carte ai pune în capsula cosmică pentru a păstra o „urmă” a umanităţii?

Biblia.

Dacă ai putea călători în trecut și să discuți cu tine cel/cea de 18 ani, ce sfaturi ți-ai da? (maxim 3)

Ia-o mai ușor cu modestia, nu fii naivă, nu avea încredere absolut în nimeni de pe fața pământului, ai încredere doar în Dumnezeu. Ai grijă de viața și de sănătatea ta, nu te reține în locurile unde nu te simți bine și depărtează-te de oamenii ,,toxici”.

Ți se oferă șansa de a juca în filmul realizat după cartea ta preferată. Pe cine ai interpreta și de ce?

Miss Marple, numai că aș fi ,,o versiune” mai tânără 🙂

Sunt curioasă, îmi place dreptatea și aș fi un detectiv profesionist.

Ce te motivează să scrii pe blog?

Blogul, inspirația, lumea de aici. Pentru mine blogul e o plăcere.

Primești un premiu (în bani) pe care ești convins/a că nu îl meriți. Cum reacționezi?

Recunosc că nu îl merit.

Spune-ne ceva despre tine ce nu ai mai spus public până acum.

– Nu-mi plac dramele, privesc doar filme polițiste sau de groază.

– Îmi place fotbalul (nu sunt un fan înrăit, dar îmi plac meciurile interesante).

– Ador dulciurile, mai ales prăjiturile, dar fără ciocolată 🙂

– Am o slăbiciune aparte pentru parfumuri. Pot să am și zeci, dar tot îmi mai cumpăr și îmi mai cumpăr. Aceeași situație e și cu cărțile. Îmi place să procur cărțile, nu doar să le împrumut de la bibliotecă, îmi doresc să am biblioteca mea personală cu mii și mii de cărți.

Cam atâtea de data aceasta. Sper să îmi vină ,,muza” și să vă mai provoc și eu cu diferite întrebări interesante 🙂

Sursă imagine: hotnews.ro

Dimineața inimii…

Și inima își are dimineața sa

după o noapte lungă, plină de ceață…

Indiferent dacă e odihnită sau obosită,

ea se întinde ușor, adulmecă

mirosul provocator de cafea

al speranței apărute la orizont

și începe o zi nouă plină de aspirații clare.

Inima adoră dimineața, îi plac

razele de soare ce topesc orice dubiu.

După ce soarbe din cupa speranței,

se pregătește de noi încercări,

unele mai dificile, altele închegate

din bucurii și fericiri izbutite treptat

datorită cărărilor întortocheate,

pline de capcane și provocări.

Inima deja a fost rănită și știe

nu din auzite cum să evite

sau să trateze locurile care au fost

rupte și fripte cu diferite arme

ale destinului și ale altor inimi

atât de mici încât n-au nici dimineață,

nici zi senină, ci numai nopți tulbure,

inundate de un venin tăios și aprig.

Zorii zilei nu sunt dați tuturor inimilor,

numai celor care mai aspiră

la o suflare a crezului și a vieții.

Cât de mult adoră inima promenadele

alături de nornele cele tinere

adorate pentru pecetele lor

dornice de prezent și viitor cert…

Sursă imagine: shardeco.ru