Provocare nr. 2 ( Întreabă bloggeri)

După cum am mai zis, îmi plac provocările, deci să ,,purcedem” la un nou ,, șir ” de întrebări și răspunsuri.

Vă provoc și pe voi să răspundeți 😉

1. Ce film ai putea viziona de sute de ori fără a te plictisi de el?

Filmul Léon. Un thriller francez din 1994, regizat și scenarizat de Luc Besson, cu Jean Reno și Natalie Portman în rolurile principale.

Îmi place enorm acest film! E foarte profund.

2.Care este ultima carte citită de tine?

Grădina cu fluturi de Dot Hutchison

3.Care au fost cursurile din facultate care ți-au plăcut cel mai mult? De ce?

Mi-a plăcut literatura română (toate perioadele). Am avut și o profesoară care mi-a fost mereu un exemplu de femeie extraordinară și de profesionist în domeniul său.

4.Care au fost motivele pentru care ai ales facultatea / universitatea pe care ai urmat-o?

Am fost mereu pasionată de limbă și literatură. De mic copil mi-am dorit să fiu jurnalistă, filolog. Să pot vorbi mult, înțelept și cu multe cuvinte frumoase ( așa le ziceam pe atunci neologismelor 🙂 ) La liceu am avut o profesoară de limba și literatura română care mi-a intensificat visul de a deveni ceea ce sunt.

5. Dacă ar fi să întorci timpul înapoi, ce profesie ți-ai alege? Pe aceasta pe care o ai sau alta?

În pofida faptului că profesia mea nu poate aduce o satisfacție materială, oricum îmi place. Nu cred că aș putea alege altceva. Doar, probabil, aș economisi niște ani și aș învăța mai puțin pentru a-mi face timp și pentru un job care mi-ar aduce și niște bani.

6. Care este cel mai mare regret pe care il ai?

Într-un timp erau cam prea multe, așa că am decis să renunț la toate și să nu mai am nici un regret 🙂

Așa a fost să fie.

7.Ce ți se pare a fi culmea durerii?

Să trăiești toată viața în durere ( mă refer și la cea sufletească)

8.Unde ți-ar plăcea să trăiești?

Ar fi ideal să pot trăi pe o insulă, departe de toți, în liniște deplină. Dacă e să fiu mai realistă – acolo unde aș putea avea un viitor, unde aș fi cât de cât apreciată, unde aș putea să le asigur o viață decentă viitorilor mei copii, cu siguranță nu în țara pe care o am ca patrie. Așa sunt timpurile!

Vreau să trăiesc acolo unde sufletul meu va fi liniștit și se va simți acasă.

9. Cum te vezi peste zece ani?

O femeie împlinită: sănătoasă și fericită, cu doi copii sănătoși, cu soțul iubitor și înțelegător ( nu mai cărunt decât acum 🙂 ), cu o căsuță modestă, dar a noastră, cu un serviciu unde voi pleca din plăcere și nu din nevoie.

10. Care este unul dintre aforismele tale preferate?

Frică să ai de Dumnezeu, nu de oameni!

Rareori…

Rareori învingem clipa dulce

și-o conducem mai departe

spre marele abis fără de sens…

Rareori suntem în drum spre

fericirea demnă și dorită mult…

E doar o proiecție iluzorie a unor

triste și disperate speranțe fără rost…

Rareori zorii zilei vin fără nostalgia

nopții care a trecut la braț cu insomnia…

E un dat iminent plin de cuvinte

scrise fugar pe o foaie albă,

cu un condei lejer și nepăsător

față de ideala construcție a versului…

Rareori nu râvnim la o desprindere

înceată de pământ pentru a simți

doar greutatea sufletului obosit

care cerșește stelelor o anestezie.

Rareori uităm valiza cu amintiri

pe malul trecutului fără de milă…

O purtăm cu noi peste tot, mereu,

chiar și atunci când salutăm

misterul și imensitatea galaxiei…

Rareori intrăm în delirul plăcerii

cauzat de viața ce ne-a fost dată…

Uităm să ne mulțumim cu o suflare

Continuă, ritmică și dătătoare de nădejde…

Rareori mai percepem ceva în existența noastră.

Deseori trăim într-un vid creat de nelămuririle cotidiene…

Sursă imagine: cuparaostea.ro

Bărbații…

Unii te trădează, alții te înșeală,

sau și mai bine: te prefac în scrum.

Iți rup inima cu tot cu rădăcini

și o aruncă în mocirla cu insulte.

Te măgulesc ușor, până îți spală

și gândurile demult uitate într-un raft

al clipelor trecute, înfruptate din cupa destinului.

Ei te înalță sau te coboară până te fac

una cu pământul de sub lava Pompeiului…

Ei îți meșteresc din cuvinte și fapte

aripi mărețe ca să zbori lejer

spre văzduhul necunoscut al fericirii.

Acele mâini pot teleporta în lumea gingășiei,

sau nu reușesc decât să te țină dur la distanță.

Ei nu sunt de pe Marte, sunt pământeni,

dar au puterea să construiască iscusit pentru tine

un Olimp, făcându-te zeiță,

ori îți prefac viața în simplu Tartar.

Sunt și din cei pe care înțelepciunea ta

îi transformă din vârcolaci bizari,

în regi demni și bravi cavaleri…

Așa inși aproape toți au dispărut…

Au rămas doar câte unul, undeva…

În rest, un vid total, fără șanse de recuperare…

Nu poți să desenezi ceva, ce nu există,

încerci doar să adaptezi iluziile

la șansele realizării lor…

Ești gata de orice! Mai ales de fericire…

Nu uiți nici de prezența realității.

Bărbații… Ei te risipesc, te ard, te omoară,

te iubesc, te admiră, te cântă-n versuri,

te urăsc, te caută, te-mbrățișează,

te umilesc, te conduc spre lumină

sau te bagă-n întuneric pe veci…

Nu știi pe cine adăpostești sub plapuma fragilă

a sufletului dorit de liniște și fericire…

Cum îți este destinul, așa este și refugiatul

primit cu atenție sau cu naivitate

în inimă, în gânduri și în amintiri…

Poți deveni o romanță sau o tragedie…

Bărbații te înalță, bărbații te coboară…

Ei fac din femeie regină sau ruină…

Nu știi dacă au caractere bine definite,

posibil sunt doar schițate

cu niște culori pastelate…

Nu întotdeauna umerii lor îți sunt zid protector…

Uneori dorești sa-i vezi în depărtare,

cum pleacă pentru a uita drumul înapoi.

Este o probabilitate de a savura din frumusețea

unui trai reușit, împărțit, pe dreptate, la doi…

E vorba de o cale ce trebuie parcursă.

Doar Cerul decide cununa meritată de tine:

una osândită sau una fericită în veac…

Sursă imagine: pinterest.com

O convingere…

Întotdeauna am avut o convingere pe care viața mi-o fortifică: fiecare dintre noi ispășește păcatele cuiva, a străbunicilor, posibil a părinților sau ale altor rude de sânge ce au trăit cu vreo 300-400 de ani în urmă… Așa gândesc eu. Omul trăiește ceea ce merită el, dar mai mult – ceea ce au meritat strămoșii lui. Uneori, când nu pot explica răutatea unora, încep să-i apăr, într-un fel sau altul, că ei sunt așa din cauza că plătesc pentru păcatele cuiva. Mi-i milă mai mult de oamenii cu patimi trupești, de multe ori cred că ei singuri nu sunt bucuroși de ei. Nu pot, totuși, să agreez patimile sufletului, mai ales răutatea făcută conștient, cu o mare doză de satisfacție.

Am mai discutat cu sora și mătușa analizând ale cui păcate ispășim noi. Eu argumentam, cu aprigă convingere, că există această lege a bumerangului care funcționează peste ani buni sau chiar peste sute de ani. Ele mă tot întrebau despre sens: De ce generațiile tinere trebuie să sufere din cauza celor trecute? Nu găseam să le zic altă explicație decât faptul că pe un om ar trebui să-l doară sufletul mai mult pentru copii și nepoți decât pentru propria persoană. Mătușa și sora mereu mă contrazic: Eiiii, lasă, parcă celora care au trăit acum vreo sută de ani tare le-a mai fost interesant să cunoască destinul nostru! Și: Nu întotdeauna părinții sunt atât de sensibili încât să-și trăiască viața corect pentru a izbăvi copiii de probleme și suferințe. Aici sunt de-acord! Rămân un pic derutată, deoarece nu mai am argumente puternice, dar în mintea mea revin la explicația: e un cerc vicios, existent de mii de ani, așa e construită lumea și viața! Așa gândesc, dar nu-mi expun concluziile pentru a nu fi iarăși contrazisă cu fapte concrete.

Lipsa de credință? Da, e un factor decisiv! Însă nu trebuie să uităm că lume ideală nu există, oricât nu ne-am strădui, nu putem construi o viață ideală. În primul rând, suntem prea mici și neputincioși, iar dacă trăim într-o societate cam lipsită de multe valori, trebuie să ne demoralizăm și noi un pic. Da, ne împotrivim, dar în haita de lupi, volens-nolens, începi a urla cât de cât…

Rămân la convingerea mea: Toți ispășim păcatele cuiva! Care pe cele mai mici, care pe cele mai mari… Într-un fel sau altul, fiind printre oameni nepotriviți, suferind din această cauză, ispășesc și eu la rândul meu păcate, suferind din cauza celora care ispășesc și ei păcate, dar, cred că mai multe și mai grave, fiind așa de răi încât rănesc suflete.

Suntem muritori, din pământ venim și în pământ ne întoarcem, dar avem în lumea aceasta o misiune extrem de dificilă: Să ispășim păcate vechi fără a comite prea multe păcate noi pe care le vom lăsa ,,moștenire”. Mereu trebuie să ne gândim că destinul nepoților e strâns legat de viața bunicilor!

Sursă imagine: ziaruldesănătate.ro

Lacrima răbdării…

Lacrima răbdării devine mai amară

și se prelinge-ncet pe-al anilor hotar,

e imposibil să rezulte dintr-un suspin

discret, nehotărât, modest și presupus…

Răbdarea moare subit și iminent

pe culmea mârșăviei ajunsă la os!

Nu poți să-ți maltratezi sufletul,

omorând răbdarea și ținându-i

ultima lumânare la infinit,

deasupra inimii ce e numai sânge…

Odată plecată, răbdare nu mai face

cale întoarsă, ci se dizolvă în trăirile

nemărginite, un pic ostile, dar altfel

decât în trecut: mai puternice,

mai nemișcate și gata de orice

calamitate emoțională și irațională.

Atunci când seacă lacrimile răbdării,

se naște o indiferență relativă

îmbinată cu o putere lăuntrică

de a merge mai departe, evintând

obstacole animate și inanimate…

Sursă imagine: literaturadeazi.ro

În grija plapumei…

Te acoperi cu plapuma până peste cap,

crezi că astfel ai un fel de protecție…

Ești departe de toți, în lumea ta…

Nu-ți mai pasă de ce va fi…

Analizezi ce-a fost în trecutul apropiat

și în cel foarte îndepărtat…

Amintirile te întorc de pe-o parte pe alta…

Nu te întristezi prea mult…

Ești în siguranță, sub plapuma

care te protejează pentru un moment

la fel ca brațele mamei cândva…

Cât de bine e să fii în afara oricărui pericol

absurd, iminent, omenesc…

Savurezi din licoarea singurătății,

din căldura ce patrunde-n oase…

N-ai nevoie decât de mai multe momente

în care să simți satisfacția plapumei

de a te deservi cu gingășie…

Plutești în gânduri, probleme, griji…

Dar ele sunt atât de finite!

Durează până când adormi instantaneu…

Uitând de tot și de toți, doar

plapuma rămâne disperat și indirect martor

al unei întâlniri cu împărăția fascinantă

a doritului camarad de noapte,

Morfeu, cel fără de griji și viață poticnită…

Sursă imagine: resource.ru

Vampirilor mei…

Răspundem cu proprie suferință

la răul vulgar ce mișună în jur.

Nu ripostăm, căci nu putem așa…

Facem din suflet cenușă până

când învățăm să oprim mâna

ce lovește necontenit obrajii noștri.

Apoi zâmbim trist la reacția celor

care nu s-au așteptat că putem avea

și noi o inimă ce doare mult mai mult.

E bizar să vezi cât de neașteptat e

pentru cuțite să se oprească nu în os,

ci în piatra care le întoarce tăișurile invers…

Amarnic de ridicole sunt cuțitele – dinții ce vor

să rupă în bucăți inimi sensibile.

Vampirii sunt mirați și-nfuriați

când potențialele jertfe se lasă

nimicite cu ușurință, dar devin

precaute și răzvrătire, dându-și

sângele să fie sorbit împreună cu

veninul din el, adăugat intenționat

pentru a rupe odată lanțul oribil

și distrugător de suflete…

Vampirul continuă să se înfingă

bucuros în gâtul victimei, însă…

De data aceasta victima este el,

doritorul de rău și de suflet ucis!

Pentru fiecare vampir șmecher

se găsește jertfa potrivită, dotată

cu un tăruș de stejar și un sac

plin cu gloanțe de argint…

Sursă imagine: filmix. co

Deschidem fereastra uitării…

Deschidem fereastra uitării cât mai mult,

să intre oxigenul liniștii pentru

a hrăni sufletul și mintea…

Închidem ochii, vedem un labirint

plin de culori ce se-mpletesc abstract

pentru a ne demonstra cum arată armonia…

Inspirăm un optimism cuceritor

care ne îmbată cu planurile sale ademenitoare.

Ne împrietenim cu bucuria de a exista,

apoi mergem la braț cu prezentul,

până îl înșelăm cu viitorul atrăgător…

Ne place aroma dulce a iluziilor…

Simțim o speranță ce ne doboară

cu probabilitatea realității sale…

Posibil va deveni o posibilitate și mai plăcută

de a evada din rutina depășită…

Nu știm ce va fi, dar respirăm profund,

pentru a supraviețui și a savura

din minunăția pierdută a vieții…

Provocare nr. 1 ( Întreabă bloggeri…)

Îmi plac mult provocările și m-am gândit să nu mă las doar eu provocată, ci să îmi mai provoc prietenii virtuali.

Am câteva întrebări la care voi răspunde și eu.

1.Dacă s-ar face un film după viața ta ce gen de film ar fi?

Mai mult un fel de comedie cu momente triste. De ce comedie? Cred că fiecare dintre noi când privește în urmă, zâmbește trist indiferent dacă au fost momente mai fericite sau tragice.

2.Care a fost primul film pe care l-ai vazut la cinematograf?

Nu țin minte exact. Pare-mi-se primul film Harry Potter.

3.Care este cel mai important lucru pe care vrei să-l faci în viață ?

În primul rând, să mă ajute Dumnezeu să trăiesc, apoi să nasc copii, să îi cresc să îi văd sănătoși și fericiți. Să avem cu soțul o casă a noastră și nu în ultimul rând să scriu o carte. Nu știu despre ce și cum, dar vreau să scriu o carte 😊

4.Ce ai face dacă ai fi singura persoană de pe Pământ?

M-aș bucura de o viață liniștită 😊

5.Dacă ai putea să-ți trăiești tot restul vieții ca o plantă, ce plantă ai vrea să fii?

Un cactus. Așa ca puțini să mă ,,deranjeze ” 🙂

6. Cum ai ales numele blogului tău? Ce te-a inspirat?

Am dorit să scriu despre învățăturile pe care ni le oferă experiențele vieții, de aceea am și ales latinescul Experientia docet, adică experiența te învață. Iar WONC, e de la Woman of North Country 😊 Cam așa inspirație am avut atunci.

7. Dacă cineva ți-ar cere 3 sfaturi esențiale în viață, care ar fi ele?

1)Crede în Dumnezeu și nu renunța niciodată la credință!

2)Indiferent de ce ți s-a întâmplat în viață, mergi înainte și nu dispera!

3)Fii atent/ă la oameni, mai puțină încredere în oameni și mai multă în Dumnezeu.

Acestea au fost ,,provocările” pentru azi. Dacă vă par interesante, răspundeți și transmiteți mai departe.

O zi cât mai frumoasă cu oameni adevărați în jur!

Ești călăul muzei mele…

Ești călăul muzei mele când ușor

te-apropii de mine alungând-o pe ea,

fiind al atenției brutal vânător

când Muza mea în neființă cădea…

În letargie se desprind ideile mele

zburând pe fereastra prezentului stins,

nu le pot apropia nici de candele,

dacă mâinile în brațe mi-ai prins.

Degetele în freamăt nu pot ține condeiul,

ele mângâie silite niște tâmple iubite,

afară e țesut din gheață poleiul,

iar în suflet se desprind emoții pripite.

Mi-ai omorât acum și Muza, și Gândul

în privirea zglobie de copil alintat,

nu simt demult nici amurgul sau vântul

îmi e destul că versul m-a chemat.

Rezemat de pagini noi și răzvrătite,

m-ademenești fără Muză dulce să vin,

împreună facil nu suntem cucerite,

doar câte una și oricum prin chin.

Ești călăul Muzei mele creatoare

de noi cuvinte-necate în imense trăiri

n-ajută ale tale manevre ușoare

dacă Muza nu-i scăldată-n dulci priviri.

Sursă imagine: commons.wikimedia.com