Urletul sufletului…

Sunt momente în viața ostilă

când gândurile bulversate-n insomnie

aud urletul sufletului lipsit

de vlaga bucruriilor diminuate.

Nu sunt nici plânsetul, bocetul

sau lacrimile demente strânse

și înghesuite-ntrun colț de inimă.

E sunetul provocat de viforul

unor emoții și sentimente absente…

Sufletul urlă-n spaima deznădejdii

ce vrea să vină, dar încă n-a poposit.

El urlă a năpastă inevitabilă,

însă, mai degrabă, a curaj pierdut.

Himerica strădanie așteaptă

răsăritul unui optimism năprasnic.

Acum e rândul crezului atotputernic

și al speranței umilite necontenit.

Treptat, urletul sufletului tragic

se transformă în șoapta

percepută doar de o dorință aprigă

de a trăi, a visa, a contempla…

După noaptea cu lună plină

urmează dimineața promițătoare

ce transformă-n liniște

zgomotul uitat în ziua de ieri…

Sursă imagine: wattpad.com

Insultele și femeia…

Demult am dorit să scriu ceva despre violența manifestată de bărbați față de femei. Știam că este o temă infinită, însă m-am decis să iau condeiul (adică tastatura) privind unele emisiuni în care vin niște fufe cu bot de rață ce au mintea axată doar pe bani și silicon cât mai mult și încep a judeca femeile care au trecut prin insultări și violență. Ce să vă zic, apreciez psihologia ca știință, dar cred că psihologi ar trebui să fie cei care au trecut prin unele momente dificile s-au au o practică și o erudiție enormă pentru a înțelege situația victimelor. Deja aceasta e o altă temă. Acum revin la subiectul principal analizat pe scurt, dar foarte esențial de mine. Nu mă bazez doar pe cunoștințele despre psihologie obținute la facultate, mă axez pe viață.

Fiecare femeie dorește să aibă alături un bărbat adevărat. Să se simtă lângă el iubită și protejată. Cu părere de rău foarte puține din ele găsesc așa ,,specie” pe cale de dispariție. Sau vorba ceea: Până dai de Făt-Frumos, multe broaște trebuie să pupi! De cele mai multe ori ,,broaștele” lasă după ele nu numai dezamăgire, ci și durere sau traume psihologice. Iarăși voi face observații spațiului postsovietic. De ce? Deoarece aici este o normă violența față de femei. Nu știu care e cauza. Posibil ,,traumele” războiului mondial sau excesul de vodkă, sau chiar excesul de prostie… Cine știe…Cred că deja genetic se transmite din generație în generație la bărbați agresiunea, iar la femei ,,bunul simț” de a suporta ororile monștrilor din propriul pat. În fine…

Înțeleg foarte bine că există dragoste, atașament și tot așa mai departe. Dar noi, femeile, niciodată nu ne punem întrebarea: Oare dacă iubești cu adevărat, poți provoca durere? Nuuu, noi doar încercăm să ne învinuim, să ne maltratăm psihicul, agreând niște psihopați sau simpli tâmpiți.

Când la emisiune fufele strigă în gura mare și învinovățesc victima: De ce nu ai plecat? De ce nu l-ai lăsat?

Dragi, fufe! Oare o femeie care a fost umilită și batjocorită mult timp, mai înțelege ce e cu viața ei! Să nu uităm că multe iau la pachet din așa relație și sindromul Stokholm. Bine, să analizăm cazuri mai ușoare. Când un mascul (că barbați nu-i pot numi) are dereglări de comportament, e un psihopat (clar e că nu chiar cu toată lista de simptome) sau pur și simplu e un tâmpit, el pe lângă toate e și un bun psiholog, chiar dacă singur nu-și dă seama de acestă ,,calitate” și ,,prioritate”. Kevin Dutton în operele sale despre psihopați, a evidențiat de nenumărate ori că un psihopat este automat și un psiholog bun. Cu siguranță, ei nu își dau seama, dar pot ,,sculpta” cum doresc psihicul unei persoane. Voi zice și expresia din rusă: Dacă unui om de o sută de ori îi vei zice că e porc, a suta și una oară el va începe să grohăie. Cam acest principiu ,,lucrează” și într-o relație dăunătoare femeii. Dacă de mii de ori îți va repeta ,,Ești o proastă! Ce vei face fără mine? Cine are nevoie de tine? Uite-te la tine în oglindă! Ce bărbat se va mai uita la tine! Fără mine ești pierdută!”, cu siguranță, treptat, vei începe a crede în cuvintele spuse. Cât ar fi ei de tâmpiți și idioți, dar să nu uităm că știu a se juca bine cu psihicul femeii.

Toate plâng, le doare și sufletul, și trupul. Dar sunt unele care mai plâng din cauza că foarte bine își dau seama că acele cuvinte sau acea palmă este, de facto, sfârșitul relației. Sunt cu mult mai dureroase lacrimile acelea care semnalizează durerea pentru timpul pierdut și sănătatea consumată cu un ,,mascul” demoralizat și psihopatic.

E greu de ieșit din relații nocive și urâte. Cu părere de rău puține femei pot ,,să se ia în mâini” și să rupă ,,cercul vicios”.Unele trăiesc așa o viață, altele pleacă, începând o nouă etapă a existenței, regăsindu-se în credință, serviciu, copii, societate…

Nu zic, sunt și Bărbați adevărați, dar sunt foarte puțini. Nu sunt feministă. Nu vreau să supăr Oamenii buni, însă voi face o comparație. Să mă ierte bărbații veridici care vor citi articolul meu.

După multe cazuri văzute, după o oarecare experiență de viață, am ajuns la o concluzie cam urâtă și dureroasă: Bărbații sunt ca câinii, dacă simt frica femeii, o rup în bucăți și la propriu și la figurat!

Concluzia e că noi, femeile, trebuie să iubim viața, să avem credință în suflet, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne apere de lumea nepotrivită și cel mai important: Să nu avem frică de nimeni, doar de Dumnezeu!

Sursă imagine: gazetadinvest.ro

Exact așa…

Exact așa cum toamna ninge,

se lasă câte-un fulg pe calendarul vieții,

iminent, neașteptat, ritmic și rece…

Devenim niște naufragiați goi,

ajunși pe țărmul unui Dincolo.

Exact așa cum totul se transformă

în huma distanțată de cunoaștere,

ne adaptăm lumii indecise,

apoi pregătim bagajul minții

pentru marea trecere, cândva, străină.

Exact așa bem din zile, luni și ani

precum unii sorb din vinul dulce

ca mai apoi să se piardă în văpaia lui.

E fantasmagoric traiul delicvent,

pierdut în abureala conștiinței limitate.

Exact așa cum roua dispare

spre amiaza înfierbântată,

ne dizolvăm în clipele trecute.

Nu putem depăși plăcerile mărginite

ale nenorocitei vieți pline aici,

iar Acolo, stoarsă dintr-un moment

de superficială înțelegere…

Exact așa vom merge toți

spre marea frică așteptată,

ușoară, liberă, înaripată…

Sursă imagine: alltime.ru

O casă pe-un munte…

O casă pe-un munte, pe-un drum rătăcit

E marea dorință la doi împărțită,

Un dor nevăzut, peste ani limpezit

De liniștea noastră parțial cucerită.

Izvorul să curgă în vale-n grădină,

Să spele trecut, amintiri, încercări,

Lumina să vină din orice tulpină,

Să se reverse pe gând și cărări.

Copacii să simtă a noastră suflare,

Iar noaptea să vină cu focul din vatră.

Nu vom ști ce-i durere amară, trădare

Când vom afla uitat loc de pe hartă.

Să cânte păsări și s-aducă acel cor

Numai fericire pe munte regăsită,

Apoi de iarna noastră va da zor

S-o așezăm pe prag de-i poposită.

Vom sta cu ea la vorbă doar o clipă,

Ne vom bucura că, totuși, a venit

Să vadă soarta dacă-i risipită

Sau dacă frumos alături am trăit…

Sursă imagine: garden-zoo.ru

Eu m-am născut cândva, în altă țară…

Eu m-am născut cândva, în altă țară

Unde nu era prostia pe prim plan,

Iar de mergeai cu grâul pân’ la moară

Erai bun gospodar, dar nu ,,țăran”.

Eu am crescut în eșențiala simplitate

Când modestia mai avea a ei valoare

Și ,,nerozie” nu era la fel ca ,,bunătate”,

Ci era o lipsă-nverșunată de onoare.

Nu am crescut în aur și în nestemate,

Am văzut o datorie specială-n sânge

Față de semeni, de neam, de frate,

Și față de omul trist care mai plânge!

Țara mea pe-atunci era mai potrivită

Pentru un trai, chiar de eram săraci,

De veacuri n-a fost așa hain strivită

Ca în prezent, când moda e să taci.

Toți zboară peste mări, pleacă departe

Părăsindu-și cuibul vechi, acum distrus,

Degeaba ne-am dorit să facem carte

Dacă-am ajuns s-avem un viitor răpus.

Eu m-am născut cândva, în altă țară

Pe care nu o recunosc, s-a-nstrăinat.

Nu vreau să fiu la bătrânețe o povară

Mai bine e să plec și eu acum, treptat…

Sursă imagine: informatiairl.com

Dezmembrarea sufletului…

S-a dorit dezmembrarea sufletului meu

În mici bucăți și-n cioburi veninoase

De către unii ce-au uitat de Dumnezeu

Sau, poate, aveau ei inimi mai vâscoase.

Am început eu rațiunea să-mi distrug,

Să osândesc și duhu-mi asuprit.

Apoi, am reușit cu greu tot să recurg

La contemplarea timpului venit.

Am adunat la loc ce-a mai rămas

Din sufletul naiv demult uitat de toți,

Am făcut și gândului un bun popas,

Evitând să-i văd pe-ai simplității hoți.

Au rămas urme adânci și sângeroase,

Dar le-am uns cu picul de speranță.

Nu există-n lume răni mai dureroase

Decât cele absente-n relevanță.

N-am vrut nici pact cu răutatea,

Chiar de ea m-amenințat destul,

Greu am scos deasupra bunătatea

Când sufletul de luptă era sătul.

Dacă străinii te taie și te-omoară

Suferi mult, dar știi că-ți sunt străini,

Iar rana tot continuă să doară

Atunci când cei din piept devin haini.

A fost setea dezmembrării mele,

Începând cu inimă, apoi cu gând,

S-a dorit ca să mă pierd și-n stele

Și să dau foc eu ultimului rând.

Am crezut în Ceruri, am scris-un vers

Și nu un epitaf, dar fabule ușoare,

M-am regăsit cu duhul meu, am șters

De sânge rana care nu mai doare.

Sursă imagine: podolskacoaching.com

Simplitate…

Ador eu simplitatea omenească

Ce e înfrățită veșnic cu bunătatea,

Cu empatia curată și respectul față

De semenii triști sau osandiți.

Fiind copil naiv, neputincios

Mi s-a spus că trebuie să fii

Simplu, dar nu simplist.

Și dacă a venit tot vorba

Despre gradele de rudenie,

Mi-am încrustat în minte

Și-n inima care se mai poticnește:

Inteligența e soră cu modestia.

Acum timpul s-a schimbat brusc,

Modestia, pentru neciopliți,

A devenit, peste noapte,

Sinonim absolut al prostiei.

Lentoarea unora e numai o scuză,

E praful aruncat în ochi.

,,Nodul gordian” al dușmanilor simplității

Rămâne, de veacuri, Omenia

Care nu mai curge prin sânge,

Ci devine o ,,maladie” rar întâlnită.

Am un dezgust pentru îngâmfarea

Profundă, machiavelică și pernicioasă.

Sunt un fan avid al modestiei

Călcate inexorabil de bipedele demente.

Îmi plac oamenii simpli, dar nu simpliști…

Sursă imagine: poembook.ru

Rechin al condeiului…

Mă voi transforma inevitabil și demn

Din peștișorul ce plutește naiv și amabil

Prin inspirație, lovindu-se dur de malurile

Unei foi albe, zbuciumate și perfide.

Voi deveni un rechin al condeiului

Ce-și arată cuvintele ca dinții.

Vor fi literele închegate în dreptate

Și adevăr profund care vor rupe

Dârz și sigur lașitatea în bucăți.

Condeiul este ascuțit și poate

Să se răzbune pentru sufletele

Nevinovate și credule. Sau poate

Omorî mințile lipsite de logică și adevăr.

Voi sigila gurile rele și negre

Pentru a evita apocalipsa culturii,

Sfârșitul ilogic al rațiunii vrednice.

E ceasul veritabilului rând al minții!

Mă las de acvariul timid și retras,

Mă voi arunca în oceanul divers

Al unei scrieri multiple ce cântă

La strunele sufletului mohorât,

Dorit de variație și adevăr senin.

Mai arunc din modestia nefastă,

Amân sentimentele dirijate de trecut,

De iubire sau singurătatea adâncă.

Mă transform în rechin al condeiului

Dornic de veritabile trăiri și momente

Ale lumii întregi umilite amarnic,

De măscăricii decapitați din fașă…

E timpul pentru o schimbare totală

A condeiului meu, a inimii, a tuturor…

Sursă imagine: dvoris.ru

Cadența unei ploi…

Cadența unei ploi îndepărtate

Dictează ritmul inimii zălude

Ce a ascuns gândiri spălate

În lacrimi mizerabile și nude.

Mozart sau Bach pot să-nțeleagă

Ritmul confuz ce-a coborât de sus,

Iar apoi la pian vechi să culeagă

Note grabite și-o gamă-n surplus.

Veriga dintre-o ploaie și o artă

E-ntâlnită lângă sufletul ascuns,

Dornic să fie iubit el de soartă

Chiar de frigul în os i-a pătruns.

Nostalgic, iarăși, e maestrul gând,

Nu permite nici scrieri sau creații,

Alungă-n uitare grea ultimul rând

Și versuri geniale-n mari variații.

E liniște! Nimeni nu scrie, nu cântă!

Au secat condeie, clape, lire și idei

Nici inima, deocamdată, nu cuvântă

Așteaptă… Poate, vor fi găsite chei.

Sursă imagine: chitalnya.ru

Demență…

Totul ce se-ntâmplă acum

În societatea noastră absurdă

E o demență a măscăricilor

Făcuți din glod și din mucegai

Pentru a se simți eroi atotputernici.

Ei sunt majoritatea ce strigă

Tot mai tare și mai încrezut

Niște idei aberante pline de răutate.

Predomină tâmpenia și incultura

Propagată cu nesimțire și nesaț.

A venit vremea lor, a parveniților

Cu instincte de animale și pofte

De a nimici omenia valoroasă

Care abia a mai rămas…..

Pe-aici, pe-acolo… În niște inimi

Ce nu mai pot lupta împotriva

Prostiei, a banului, a mitocăniei…

Vorba devine venin și hâlbe,

Oamenii se transformă mai mult

În niște câini turbați ce urlă greu

A năpastă pe timp de lună plină…

Rămân sângerânde puține inimi

Care mai simt o durere adâncă

Pentru tot ce se întâmplă cu cei

Lipsiți demult de ,,titlul” onorific

De ,,homo sapiens”…

Probabil și ,,homo” e pe cale

De dispariție tristă în vanitate.

Încă simt amărăciunea sufletului

Pentru tot ce se-ntâmplă…

Deci, mai am imunitatea omenescului…

O să mă lupt mai departe,

Cu înverșunare și credință

Pentru a rămâne cu suflet empatic

Dorit de adevăr și drepate!

Sper să-mi ajungă imunitatea

Rațiunii mele și a inimii să rezist,

Să nu mă transform și eu

În vârcolacul oribil care distruge

Societatea și lumea din jur.

Simt că rămânem puțini cei

Care au unica întrebare esențială

Pentru măscăricii ridicoli.

Sunt doar două cuvinte: ,,Quo Vadis?”

Sursă imagine: belrynok.by