Revoluția minții sau opere/ persoane ce fascinează… (Evghenii Evtușenco)

De mult timp nu am scris despre vreo personalitate care m-a intrigat și m-a îndemnat indirect la o lectură, analiză și contemplare detaliată a unor scrieri. Știam despre poeții ruși din perioada dezghețului poststalinist.

Probabil am greșit, deoarece trebuia să fac o incursiune în acest subiect și să scriu în primul rând despre ,,generația șaizecistă ” la general, apoi să analizez creația lui Evgheni Evtușenco. În fine, cine sunt ,,șaizeciștii” sovietici?

Majoritatea au provenit dintr-un mediu intelectual sau de partid apărut în anii 1920. Părinții lor, de regulă, erau bolșevici convinși, adesea participanți la războiul civil. Credința în idealurile comuniste era evidentă pentru majoritatea ,,șaizeciștilor”, părinții lor și-au dedicat viața luptei pentru aceste idealuri.

Cu toate acestea, chiar și atunci când au fost copii, ei au trebuit să supraviețuiască unei crize de viziune asupra lumii, deoarece acest mediu a fost grav afectat de așa-numitele „epurări” staliniste. Unii părinți ai „șaizeciștilor” au fost închiși sau împușcați. De obicei, acest lucru nu a provocat o revizuire radicală a opiniilor – cu toate acestea, a impus o reflecție și a dus la o opoziție ascunsă față de regim.

Evtușenco Evghenii Alexandrovici (18.07.1933-01.04.2017) a fost un poet rus din generația ,,șaizeciștilor”
A absolvit Institutul de Literatură „Maksim Gorki” din Moscova (1954). Primele sale versuri au fost publicate în 1949. Ulterior, poetul a cultivat o poezie militantă, plastică şi asociativă: volumele A treia zăpadă (1955), Făgăduiala (1957), Arc şi liră (1959), Zborul mânii (1962), Cu mine iată ce se-ntâmplă (1966), Universitatea din Cazan (1970) ş. a. Publicistică şi actuală, uneori retorică şi stridentă, poezia lui Evtușenco cântă patriotismul şi dârzenia morală a oamenilor.

Evgheni Evtușenco a aparţinut generaţiei numite „copiii anilor 60”, adică ai unei perioade de relativă deschidere în Uniunea Sovietică. La fel ca al său coleg de generaţie Voznesensky, Evtușenco ajunsese să citească poezii în faţa unor stadioane întregi, dar popularitatea lui a scăzut în perioada glasnost şi perestroikăi. Trebuie de menționat că adevăratul său nume de familie a fost Hangnus.

Într-un interviu pentru Pravmir, Evtușenco explică de ce din copilărie i-a fost schimbat numele de familie:

Bunicul meu, Rudolf Wilhelmovici, tatăl tatălui meu, pe care îl știam bine, era un leton. Ce s-a întâmplat în timpul războiului? Cu toate acestea, numele meu de familie era ciudat. Am avut o profesoară de educație fizică, foarte musculoasă. A sunat-o pe Kolya Karjakin, cel mai bun camarad al meu, din stația Zima și a spus: Acum tatăl tău se luptă, poate aceiași Hansgnusieni îl vor omorî în orice moment. Ea a reformulat așa – este neamț, secret neamț. Și, desigur, mi-a spus asta. Bunica Marya Iosifovna se duse la ea. S-a așezat sub portretul lui Marx sau Engels și i-a spus profesoarei: Iată, Marx sau Engels, sunt uzbeci sau ceva de acest gen? apoi profesoara a strigat: Cum puteți spune astfel de lucruri ?!

După acest caz bunica a spus: „ Ei te vor hărțui acolo!”. Apoi a decis și a schimbat numele de familie în Evtușenco, după mama. Nu m-am gândit niciodată că am sânge german. Dar cel mai uimitor lucru este că mătușa mea mi-a spus pe parcursul anilor că, se pare, avem rădăcini nu numai din Letonia, dar și din Germania. O decizie înțeleaptă, pentru că a fi un poet rus cu numele Hangnus este mult mai dificil, am înțeles asta.”

Timpurile erau dificile. Toți credeau în idealurile partidului. Totuși, generația lui Evtușenco a cunoscut mai multe șocuri severe. Unul dintre ele s-a întâmplat în 1968, când tancurile sovietice au invadat Cehoslovacia, unde au încercat să construiască socialismul cu ,,față umană”. Pe urmele lor, au pierit ultimele iluzii ale tinerilor intelectuali de atunci. Pentru Evtușenco a fost o lovitură foarte aspră, pentru că el, poate mai mult decât toți dintre camarazii săi, a continuat cu zel să creadă în ideea socialistă.

Despre acest subiect Evtușenco a vorbit la fel în interviul pentru Pravmir:

Nu am fost niciodată atât de aproape de sinucidere ca atunci. Inima mea n-a mai putut să reziste și am scris poezie. Nu aveți idee în ce stare mă aflam. Credeți-mă, sincer spun că acestea nu au fost curajul sau năpasta mea – m-am salvat de sinucidere. Dacă nu aș fi scris acele telegrame și acel poem, m-aș fi sinucis. Pur și simplu nu aveam de ales.

Pentru mine nu a fost o problemă politică, aceasta a fost o problemă umană. Anti-uman a fost ceea ce au făcut.

Atunci Evtușenco a scris poemul său Tancuri la Praga. Apoi au urmat creații în care toată răzvrătirea sa a răbufnit. Probabil a fost o dezamăgire în iluziile create cu atâta ardoare de ,,politica” din acele timpuri. În mai multe interviuri Evgheni Evtușenco mărturisea despre mentalitatea care a fost construită oamenilor de către partid. Toți credeau în idealurile promovate, în ,,liderul” care a reușit să-și impună dictatura. Chiar mulți copii credeau că bunicii și părinții lor vor veni din lagăre, deoarece nu poate să existe nedreptate, ei aveau convingerea că Stalin nu știe ce se întâmplă, el doar nu poate provoca așa ceva.

Așa au fost timpurile… Apoi au urmat anii ,,dezghețului” sau, probabil, cred eu că au fost anii de ,,trezire” de iluminare a minții și a conștiinței.

Evtușenco nu a scris doar despre situația politică, patrie timp, dar și despre dragoste. Este cunoscută căsătoria sa cu Bella Ahmadulina (la fel o reprezentantă a celei generații de poeți). Evtușenco a evidențiat de multe ori iubirea înflăcărată dintre ei. Mulți dintre cei care i-au cunoscut au accentuat faptul că Ahmadulina și Evtușenco au fost un cuplu extraordinar. Într-adevăr, oare ce poate fi mai frumos decât dragostea dintre doi oameni inteligenți și frumoși, mai ales poeți? Însă erau prea tineri și, probabil prea asemănători, dar totodată radical diferiți. De ce mă contrazic? Mă refer la similitudinea dintre talent, intelect, originalitate și diferența dintre personalitatea deschisă a lui Evtușenco și timiditatea, sensibilitatea de care da dovadă Ahmadulina.

Evtușenco a avut multe povești de dragoste în viața sa, după cum menționa el, toate au fost frumoase și unice în felul lor. Poate că, anume femeile care l-au iubit cu toată ființa i-au ,,adus” versurile de dragoste atât de frumoase, melodioase și deosebite. Unele din ele (cu traducere în română) sunt Iubire, Dormi, iubito!, Vârful de păr etc.

România a avut un rol important în viața lui Evtușenco.

Într-un interviu acordat ziarului românesc ”Jurnalul Național”, în 2006, Evtușenko spunea:

Uniunea Sovietica era un stat închis. Noua ne-a fost furata lumea întreagă. După moartea lui Stalin, am fost primul om care a spus: „Mă sufocă granițele, mie nu-mi convine să nu văd Buenos Aires-ul și New York-ul, aș vrea să vorbesc cu toți din Londra, aș vrea să călătoresc dimineața prin Paris”. Primele poezii mi-au fost publicate încă din timpul lui Stalin, pe cînd aveam 15 ani. La 19 ani mi-a apărut prima carte, iar la 22 de ani am devenit cel mai tînăr membru al Uniunii Scriitorilor, cînd deja tot poporul fredona cîntecele mele, iar eu nu aveam pe nimeni, nici rude, nu am fost niciodată membru al Partidului Comunist. În schimb, aveam parte de cea mai mare dragoste – cea a cititorilor mei. Unicul meu scop era acela de a rupe prin versurile mele „îngrădirea” de fier. Și am fost primul care a reușit, fiind cel dintîi cetățean care a plecat peste graniță. Prima călătorie a fost în direcția Moscova – București – Sofia.

Pot spune ca lumea mi s-a deschis în România. La Iași și București mi-am întîlnit vechi colegi români cu care am studiat la Institutul „Gorki”, iar mai tîrziu l-am cunoscut pe minunatul poet Nichita Stănescu – amîndoi eram maximaliști și de cele mai multe ori ajungeam să ne certăm pe diverse teme. Deși eram foarte diferiți unul de celălalt, din punctul meu de vedere, Stănescu a fost un poet excepțional, de mare valoare.

Dacă a venit vorba despre Stănescu, trebuie de amintit și despre ,,istoria poetică” dintre marele nostru poet și Evtușenco, transformată treptat într-un fel de ,,mit”.

În numărul 1265 din 7 noiembrie 2014, pe prima pagina a revistei Romania Mare, în articolul „Patria hoţilor”, Corneliu Vadim Tudor rememorează o discuţie avută în 1976 cu Nichita Stănescu, la restaurantul „Berlin” din Bucureşti: Vadime, eram în Iugoslavia, la un festival de poezie, şi Evtuşenko a îndrăznit să-mi spună că Bacovia e un poet fără valoare. Ştii ce am făcut? L-am pleznit de nu s-a văzut. A ripostat. Cu mare greutate am fost despărţiţi. Pe urmă, Ceauşescu şi Brejnev ne-au împăcat; au dat ordin să ne traducem, unul altuia, câte o carte de poezii, ele aparând la Bucureşti şi la Moscova.
Evtușenco a trimis o scrisoare pentru revista România Mare în care a negat toate cele spuse de Corneliu Vadim Tudor, susținând că nu a avut nicio ,,bătaie” vreodată cu cineva dintre poeți, mai ales cu Nichita Stănescu.

,,Circulă” versiunea că tânărul poet rus Evgheni Evtuşenco a participat la întâia ediţie a Festivalului de Poezie de la Struga, din fosta Iugoslavie (acum, Macedonia), unde îl avea adversar ,,poetic” pe tânărul poet român Nichita Stănescu, care a obţinut, cu poemul „Quadriga”,Premiul mic, pentru tineri. Lui Evgheni Evtuşenco nu i-a picat bine faptul că juriul macedonean l-a preferat pe român, astfel că în aceeaşi seară s-a pus pe băut, ca să-şi înece amarul în votcă; şi cu cine credeţi – sigur că da, cu Nichita Stănescu! De la o vorbă la alta, la un moment dat s-au luat la pumni. I-au despărţit, apoi s-au împăcat pe loc. Apoi, la întoarcerea poeţilor în patriile lor, în cele două capitale – Moscova şi Bucureşti – s-a hotărât să fie tradusă poezia lui Nichita Stănescu în limba rusă; la fel, să fie tradusă poezia lui Evgheni Evtuşenko în limba română. Doar că… poezia lui Nichita Stănescu urma să fie tradusă de nimeni altul decât Evgheni Evtuşenko, precum şi poezia lui Evgheni Evtuşenko urma să fie tradusă de nimeni altul decât Nichita Stănescu. Așa și a fost. (după unele versiuni).

Nu se cunoaște cu exactitate ce s-a întâmplat, de facto. Eu mă ,,țin” de ,,aurea mediocritas”, deoarece, să fi fost chiar inamiciție, mai târziu, Evtușenco nu mai scria aceste rânduri frumoase și veridice despre Stănescu:

Mi-e tot mai greu să găsesc o definiţie a poeziei. Dar cred că noi, poeţii, avem datoria să facem lumea mai frumoasă. S-o salvăm de la indiferenţă, prin înţelegerea şi relevarea rosturilor vieţii. Şi putem face asta, numai dacă primim în schimb dragoste şi frumuseţe. Însă nu poţi nici să primeşti şi nici să dai dragoste şi frumuseţe într-o lume tensionată. Sau, dacă poţi, asta nu ţine de inimă, ci doar de tehnică. Boris Pasternak spunea că tinerii poeţi care scriu fără să cunoască în profunzime lumea, istoria n-au nici o şansă de-a ajunge mari cu adevărat. Dar, ca să fii un mare poet, trebuie în acelaşi timp să cunoşti ca nimeni altul limba în care scrii, adică să fii „poliglot” al limbii tale, aşa cum marele meu prieten Nichita Stănescu susţinea pe drept cuvînt că este „poliglot de limba română”. Şi-apoi mai trebuie să fii un neobosit cititor. Să-ţi stăpîneşti profesia ca un om de ştiinţă, mereu la curent cu tot ce se petrece în domeniul tău. Şi, nu în ultimul rînd, să-ţi asumi o anumită responsabilitate pentru lumea în care trăieşti. Atitudine fără de care poţi fi la o adică un poet bun, dar nu un poet mare.

Se poate de scris și de vorbit foarte mult despre Evtușenco-Poetul și Evtușenco-Omul. Așa au fost acele timpuri, situația politică și mentalitatea distrusă care abia a început să se refacă odată cu ,,venirea” generației ,,șaizeciste”.

La finalul interviului pentru Pravmir, Evtușenco spune următoarele cuvinte de o importanță atât de majoră și profundă:

Sper că aceasta va fi o lecție bună pentru generația viitoare – perceperea diferenței dintre bine și rău, pentru a nu comite o eventuale greșeali amare. Precum, uneori, ni s-a întâmplat nouă să greșim.

Este o povață care ne poate ajuta să corectăm nu numai propria persoană, dar și întreaga societate, întrgul stat.

Eu aș dori să concluzionez cu o poezie ce ,,atinge” problema firii umane ca atare, mai bine-zis, întâlnirea noastră cu noi înșine. Ar părea absurde cuvintele mele, dar sunt sigură că fiecare om se regăsește în această ,,invidie” personală, cultivată de regrete sau aspirații posibile, imposibile, salvatoare…

Invidie (de Evgheni Evtușenco)

Îl invidiez
Şi incă nimănuia
N-am divulgat secretu-acesta grav.
Ştiu,
undeva un baieţaş există,
pe care eu îl invidiez grozav.
Îl invidiez,
la trântă cum zvâcneşte, –
eu n-am fost aşa simplu; şi voinic
Îl invidiez
în râs cum izbucneşte, –
eu nu am râs aşa cand am fost mic.
De julituri şi de cucuie plin e, –
eu – pieptănat frumos şi-aveam cărare.
Pasajele
sărite-n cărţi de mine,
el nu le sare.
E şi-aici mai tare
Va fi de-o cinste fără de cruţare,
pentru-adevăr şi bine va lupta.
Unde-azvârleam condeiul :
” Nu, nu face…”
Va spune : ” Face ! „
şi-l va apăsa.
Când nodul nu-l descurcă
-l taie-n zece,
eu nici nu-l tai,
şi nici nu-l descâlcesc
Când el iubeşte
dragostea nu-i trece,
eu, ce mi-e drag, din nou nu mai iubesc
Invidia-mi voi ascunde.
Voi surâde.
Mă voi preface că-s aşa, nătâng :
” Doar trebuie şi unul să surâdă,
Atunci când alţii ori lovesc ori plâng…”
Dar orişicât un glas adânc insistă :
Tu cu destinul tău,
el cu-al său…”
Nu pot uita : Un băieţaş există
şi el va fi mai mult decât sunt eu.

7 comentarii

  1. Florin spune:

    Nu știu cum să comentez. Vedeți, dorința de zări deschise a avut-o în el, în ADN sau i-a fost generată de lagărul comunist închis în care trăia (cu concursul propriilor înaintași)?
    Știu sigur însă că nici un tip de creativitate – lirică, poetică, tehnică, oricare, nu poate exista într-un mediu coercitiv. Trebuie măcar să te sugestionezi că ești liber, ceea ce știu din experiență cât de dificil este. E preferabilă calea care să nu te oblige să faci asta.
    Pe vremea ailaltă, plecam în lungi călătorii cu rucsacul în spate pe munți. Pe acolo, lumea era destul de selecționată.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Emilia WONC spune:

      ,,Șaizeciștilor” sovietici le-a fost dificil, dar să nu uităm că veneau din familii de intelectuali totuși, intelectualii fiind mereu ,,răzvrătiții” care se ,,opuneau” cum puteau și ei. Evtușenco a emigrat în SUA, mulți ani a trăit acolo și a decedat la fel acolo.
      Ana Ahmatova și-a pierdut fiul în lagăre din cauza creației sale. Au fost destine foarte tragice printre scriitori și oamenii de cultură. Aceste istorii despre intelectualii veridici se repetă de veacuri.

      Apreciat de 2 persoane

  2. Jo spune:

    Foarte interesant articolul, multumesc. M-a amuzat atitudinea si lipsa de logica a profesoarei (as face o paralela cu o profesoara de pe la noi, dar cred ca e ilegal sa faci (anti)-campanie elctorala cu 24 de ore inainte de vot 🙂 ) si m-a impresionat intelepciunea bunicii. De asemenea, m-a surprins in mod placut reactia lui Evtusenco la dusul rece pe care l-a primit cand URSS a invadat Cehoslovacia. Nu ma deranjeaza coloratura politica, la urma urmei e democratie, fiecare voteaza cu cine vrea, dar ma deranjeaza cand se merge pe mana partidului indiferent de misculatiile pe care acesta le face. Dom’le, cand partidul greseste, amendeaza-l! Evtusenco a avut coloana vertebrala. De admirat.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Emilia WONC spune:

      Mulțumesc pentru apreciere!
      Am scris despre acest poet, deoarece m-a impresionat nu numai ca poet, dar și ca persoană. Mi-a inspirat respectul față de el și faptul că a recunoscut atitudinea lui pozitivă față de partid la începutul vieții sale de scriitor, iar mai apoi când a văzut greșelile și victimile acelor ,,idoli” a schimbat viziunea sa și a luctat asupra mentalității sale.
      Sunt mulți intelectuali ruși care au rămas cu demnitatea lor nevătămată până la ultima suflare. Sper să mai ,,revin” cu astfel de articole despre oameni demni.

      Apreciat de 1 persoană

      1. Jo spune:

        Chiar va rog. Eu sunt anglofona, mare lucru nu stiu despre literatura rusa, asa ca mi-ar prinde bine.

        Apreciat de 1 persoană

  3. Iosif Greblea spune:

    Interesante relatiile si legaturile interumane ! Merci pentru articol !
    Duminica binecuvântata !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Emilia WONC spune:

      Vă mulțumesc!

      Apreciază

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s