Ispita patosului ridicol…

Îmi place mult să scriu, să dialoghez cu oameni inteligenți de la care poți învăța multe lucruri frumoase și utile. Fiind copil, mi-am dorit să devin jurnalistă sau pur și simplu filolog. Nu am dorit niciodată faimă! Puteți să nu mă credeți, dar așa e! Am vrut doar să-mi exprim gândurile, ideile și să îmi împărtășesc lecțiile obținute din experiențele vieții. De ce? Ca să nu mai repete cineva greșelile mele sau măcar să le evite și să aibă mai puține răni pe inimă. Probabil, ar fi fost bine dacă deveneam un psiholog profesionist. Îmi place să ajut oamenii să scape de ,,viruși” ai sufletului chiar de ,,am înhățat” și eu vreun ,,microb” spiritual. Vreau ,,să scot la mal” persoanele ce necesită ,,barca” mea. Nu înțeleg doar oamenii care profită de strădaniile altora pentru a se face vedete sau pentru a mai ,,defila” demonstrativ pe vreo rețea de socializare. Am atestat mai multe tipuri de inși. Unii sunt chiar sinceri, alții au fost așa până au ,,prins” la un pic de ,,lauri” imaginați de ei, iar alții pur și simplu doresc să se manifeste în orice mod, chiar și ridicol, ,,regăsindu-se” în ,,gura” și opinia lumii. Eu ignor astfel de ,,vedetuțe” și îmi caut de viața mea. Numai nu înțeleg sensul patosului ridicol. Probabil, e un fel de compensare a complexelor. Cred că e mai bine o defulare sinceră și inteligentă, decât o ,,defilare” derizorie 🙂

De fapt, sunt oameni și oameni…

Mi-au plăcut vorbele unui părinte care, fiind întrebat ceva de un tânăr preot, a răspuns: Bine, dar cel mai important știi ce este?Nu cumva să faci ceva în viață spre mândrie! Orice gând sau lucru pe care îl parcurgi, să nu fie pentru mândrie sau să urmărească o slavă de la oameni! Atunci când vei avea urme de părere de sine și satisfacție izvorâtă din mândrie, ai pierdut totul! Degeaba te ostenești! (Sursă: Ucenic.info)

Toți avem ispite, dar nu trebuie să ne lăsăm duși pe valul lor. Un lucru e să ceri o simplă opinie și altceva e să te conduci de ea spre mândrie.

Nu îmi place să fac publică pe rețelele de socializare și viața mea personală. De aceea e și personală că e numai a mea, a persoanelor dragi și nu a tuturor. Aceasta e deja o altă temă pe care o voi aborda-o altădată.

Am zis că nu înțeleg patosul ridicol și dorința de a avea slava de la oameni. Practic cu percep, dar din punctul de vedere al unui om cu religie, înțeleg că sunt niște ispite care nu pot fi depășite.

Sunt foarte bucuroasă că există și oameni care nu se gonesc după grația cuiva, ci rămân sinceri, simpli și cu o inteligență profundă, totodată, manifestându-și rațiunea și sufletul prin creațiile lor.

Sursă imagine: pinterest.com

Scheletele din dulap…

Fiecare om are scheletele sale

ascunse cu grijă undeva, departe,

într-un dulap mai vechi sau mai nou…

Ele sunt diferite, uitate sau deplânse

cu mult necaz de către posesorul lor.

De când lumea există scheletele

rezemate cu o uitare dorită

de trecutul regretat, indezirabil,

scăldat în remușcări ale inimii.

Ele se vor cunoscute cu prezentul,

însă posesorul mai evită arătarea lor.

E necesară o pocăință lăuntrică,

sinceră, umilă și nepărtinitoare…

Altfel, este posibilă o explozie a tot

ce s-a creat de-o viață cu trudă cumplită.

Nu pot fi judecate scheletele acumulate!

Ele sunt parte din soarta unui om…

Nimeni nu știe ce îl așteaptă

și ce fel de dulap va avea: mare sau mic.

Totul e legat de conștientizare, crez

și posibila iertare căutată în genunchi

pe tărâmul unde își are reședința Cerul.

Nu e posibil de evitat toate scheletele,

nici de osândit apartenența lor

la vreun destin labirintic al ființelor,

deoarece Errare humanum est…

Sursă imagine: domashniy.ru

Pe-același drum cu viața…

Viața ne poartă pe căi bătătorite

de cei care deja nu mai au nevoie

să vada harta cu drumuri întinse.

Ne lasă să ne mai poticnim încet,

apoi ne ridică de cuget și inimă,

vede dacă ne-am învățat să mergem

drept, convinși în existența ei veșnică.

Dacă ne mai împiedicăm, ne ia în brațe

și ne duce o vreme până prindem

la curajul pierdut din imprudență.

Ne lasă iarăși să parcurgem singuri

peste câteva riduri de pe fruntea

îngrijorată din cauza fricii

de a cădea din neatenție din

brațele grijulii ale vieții înțelepte.

Ne și mai pedepsește câteodată,

dacă nu am pășit corect pe cărarea

arătată de ea cu multă atențiune.

Suntem prea mici ca să mergem

singuri pe căi necunoscute.

Ne înspăimântă și ne derutează

lumina promisă, undeva, departe…

Când iarna vine pe cărarea noastră

și ninge cu fulgi grei peste inimă,

atunci pășim ferm, fără să mai fim

însoțiți de viață, dar nu mai avem

nici puteri, nici ani în față…

Ajungem la destinație și viața

ne așează cu grijă în brațele Cerului,

apoi face și ea un popas la căpătâiul

nostru, al celora pe care i-a învățat

timp de un drum întreg, plin de necaz,

să ințeleagă odată și pentru totdeauna

cine este ea cu adevărat…

Sursă imagine: pikabu.ru

Themis din mulțime…

Mă mai uit pe net, prin comentarii, apoi mai aud discuții și mă tot indignam întrebându-mă: De ce oamenii judecă exteriorul unei persoane, dar nu se mai pronunță și despre interior? Știu că e mare păcat să judeci. Dar, oricum, toți judecă, unii, posibil, își fac concluzii necesare, iar alții cred că sunt un fel de Themis. Fiecare individ din ,,mulțimea zilnică” se consideră un mare ,,cunoscător” al dreptății, al judecății și , în genere, al vieții în toată amplitudinea ei.

În fine, vorbă multă e că acela este urât, celălalt este frumos, altul e scund, cineva e gras, iar unul e urechet, iar alta e cu nasul prea mare. Ce să mai zicem dacă cineva mai are vreun defect fizic… Toți se uită holbați de parcă nu au văzut un om, dar un adevărat extraterestru în carne și oase. Fiecare e cu nivelul său de cultură și inteligență. Dar de ce așa se mai accentuează fizicul, pe când nu e observat omul cu partea sa lăuntrică? Parcă ar părea mai veridică logica unei discuții cât de rea nu ar fi ea, dacă s-ar atrage atenția la răutatea și prostia umană. Iată picioarele scurte sau mai grăsuțe, ridurile multiple, cicatricile sunt observate, iar invidia, lașitatea, perfiditatea, tâmpenia, mândria, lenea, etc devin neimportante?

Răspunsul e în mintea goală a omului! E mai ușor să vezi ceva cu ochii, decât să simți cu sufletul! Așa e la noi, oamenii! Clar că nu la toți, dar, oricum la majoritatea.

Nu frumusețea chipului demonstrează sinceritatea și bunătatea sufletului! Uneori, poți vedea o persoană aparent foarte frumoasă, dar când îi vezi privirea înțelegi ce reprezintă ea în esență sau dacă mai și scoate vreo vorbă… Nu vrei decât să te retragi și să eviți ,,contactul” cu ea în viață din acel moment până în veșnicie.

Și mărul poate fi frumos, dar îi simți putreziciunea și viermele abia după ce muști din el!

De mică am fost învățată de bunici să nu mă uit la ,,aspectul” omului, ci la inima lui și niciodată să nu râd de cineva, să ironizez, deoarece nu se știe ce se poate întâmpla în viață. Mă refer la ceea ce ține de fizic și de sănătate. Uneori mă gândesc că pot găsi scuze și iertări la orice greșelă sau meteahnă sufletească a omului, dar niciodată nu voi putea înțelege răutatea conștientizată, adică atunci când un om face rău pur și simplu, așa, dintr-o plăcere monstruoasă. Am întâlnit astfel de oameni, credeam că există vreo cheie, vreo cale, dar, până la urmă, am înțeles că nu are sens să cauți sursa răutății a unui astfel de om. Trebuie doar de iertat și treptat de uitat, altfel sufletul va începe să urle de durere, pierdut prin labirintul căutării a unui Bine.

Nu trebuie de judecat! Nu trebuie de ,,dat sentință” unui om după aspectul său, mai întâi trebuie de înțeles cum arată inima și gândul persoanei, iar mai apoi de decis dacă merită să existe în viața noastră sau în gândul nostru, sau pur și simplu în vorba noastră deșeartă.

Și așa suntem păcătoși, dar încă să ne mai luăm păcate pe suflet din cauza unor ,,rămi” tâmpite impuse de societate, cred că nu e cazul.

Sursă imagine: catchy.ro

Anatomia sufletului…

Și sufletul își are anatomia sa…

Are inima ce bate în continuu

pentru a menține viața lui,

dar nu-și poate controla ritmicitatea

în caz de tristețe sau bucurie așteptată.

Are o rațiune ce calculează echilibrat

orice situație impusă de viață…

Ar dori mult să fie ajutat de picioare

pentru a fugi de necazurile iminente,

nu numai să cadă în genunchi în fața

austeră și perfidă a destinului…

Cu mâinile sale își șterge lacrimile

amare și nesecate în clipele dureroase…

Apoi modest acoperă zâmbetul sincer

pentru a feri de ochii lumii o fericire.

Respiră adânc în situții neprevăzute

și simte cum nu îi mai ajunge aer…

Menține verticalitatea necontenită

a coloanei vertebrale care nu poate fi

îndoită nelimitat de povara unor suferințe

sau de presiunea jignirilor străine…

Curge prin sângele sufletului calitățile

demne, nestăvilite, dorite de adevăr…

Celulele care formează sufletul

pot fi distruse de influența păgână

a celorlalte suflete devenite putrede

și negre, fără noimă și pic de viață…

Sufletul poate fi imun sau vulnerabil,

depinde mult de gradul lui de călire…

Trecând prin calendar, utilizează

ochii, urechile, ba mai simte și mirosul

răutății, al lașității și nemerniciei.

Cât de mult și-ar dori să vadă în jur

numai semeni vrednici de-ai săi!

Ar dori să audă freamătul bunătății

însoțită de liniștea atotputernică.

Sufletul, totuși, e mai firav decât iarba

și mai mult călcat în picioare…

Poate rămâne demn până la sfârșit,

dar are și ispita de a putrezi în mizeria

oferită de ființele pierdute demult.

Sufletul își are anatomia sa, se teme

de o eventuală dezmembrare, dar aspiră

la o recuperare optimistă și timpurie

pentru a se bucura de ea o vreme

până va rupe ultima filă din calendar

și își va da finala suflare…

Sursă imagine: adevarul.ro

Când sărbătorile de iarnă sunt în drum spre noi…

La orizont pot fi ,,văzute” sărbătorile de iarnă. În magazine au apărut primii Pomi de Crăciun, cadouri pentru copii, luminițe, diferite ,,promoții” sau ,,reduceri”. Afară e cam frig, se simte aerul sărbătorilor. Și noi începem câte puțin să ne ,,acomodăm” cu ideea că mai sunt numărate zile și ,,bate la ușă” un an nou și (cu siguranță) imprevizibil, cu bune și rele.

Îmi place această atmosferă de ,,apropiere” a iernii. De când am plecat de acasă, adică de când am venit la studii, pentru ca să mai rămân aici și după finalizarea lor, am pierdut un pic din ,,simțul” responsabil de ,,perceperea” feeriei ,,iernatice”. De la început ,,mă acaparaseră” sesiunile, apoi lucrul și astfel ,,am reușit” să uit din bucuria ,,prevestitoare” a sărbătorilor. Realizez că se apropie un nou an abia cu vreo săptămână până la ,,evenimentul” în cauză.

În copilărie, desigur, era altfel. La școală pregăteam un scenariu pentru serbare, începeam să calculăm notele medii posibile, împodobeam sălile, număram zilele rămase până la vacanța de iarnă, eram curinși totalmente de o forfotă fericită. Acasă mama era gata de o eventuală curățenie generală, perdelele erau ,,absente” la ,,locul lor de muncă” deoarece, după spusele mamei, este imposibil să întâmpini un an nou fără ca totul să fie curat. Meniul pentru Revelion demult era gata, așteptându-și ,,sentința”. Îmi amintesc cum serile, înainte de culcare, mai întâi mergeam la bucătărie unde mama mă aștepta cu întrebările despre cumpărături, pregătiri, oaspeți. În casă era cald, eu mă așezam lângă soba fierbinte ronțăind câte un măr și dialogând cu mama. La televizor se auzea vorbindu-se câte zile, ore, minute, secunde au mai rămas până la sosirea noului an. Eu, de fiecare dată, tot mă minunam de trecerea rapidă a timpului 🙂

De cele mai dese ori mergeam noi în vizită în noaptea de Revelion, însă, a doua zi, numaidecât, aveam oaspeți. În copilărie ,,am stat” bine la capitolul oaspeți și vizite 🙂 Și noi plecam undeva, dar și la noi în casă aproape întotdeauna era lume. Unii veneau cu problemele lor la părinți pentru a cere ajutor sau vreun sfat, alții pur și simplu veneau în vizită pentru a mai schimba o vorbă. Probabil, din cauza aceasta am crescut cu ospitalitatea ,,în sânge”, dar, în același timp, sunt momente când doresc singurătate și liniște. Să fie așa un ,,aurea mediocritas” care îmi place enorm și despre care vorbesc mereu.

Acum sunt alte timpuri. Viața de adult te gonește și de multe ori nu îți mai oferă posibilitatea să percepi prea adânc unele lucruri parcă atât de minuscule, însă foarte plăcute inimii. Mai ,,furăm” și noi cîteva clipe necesare pentru ,,restartarea” sufletului și a minții. Reușim în cele câteva zile rămase până la venirea noului an să ,,atestăm” atmosfera, să ne pregătim de sărbătoare, să savurăm câteva momente de fericire, să petrecem anul vechi, apoi să înțelegem că trebuie din nou să ,,ne aprofundăm” în ritmul rutinei zilnice.

Ca atare, sfârșitul lunii noiembrie și întreaga lună decembrie sunt foarte frumoase, numai că trebuie să mai facem câte un ,,popas” sufletesc pentru a nu pierde ceva din feeria sărbătorilor de iarnă!

Realism…

Sunt realistă. Așa zic eu că este starea mea permanentă – pregătită de realitatea vieții. Nu îmi place pesimismul, dar nici nu sunt adepta optimismului categoric. Mama mereu îmi ,,reproșează” negarea optimismului de către mine. Adică în condiția în care ești optimistă, viața îți aduce doar surprize plăcute și bucurii. Nu e chiar așa! Eu știu perfiditatea vieții și totodată cunosc firea mea ce are, uneori, frica dezamăgirii. Eu mă țin de bunul meu principiu: mai bine să mă pregătesc de rău și să fie bine, decât să îmi fac iluzii optimiste și să fie rău, iar eu să sufăr apoi mult mai mult. Sunt realistă, sper la bine, mă pregătesc de rău și văd ce iese din toată ,,afacerea” destinului.

Probabil opstimismul e pentru oameni mai puțin sensibili, adică pentru cei care rămân reci trecând prin ,,ciurul” unui eșec drastic. Pesimismul e pentru cei ce nu mai cred demult în ceva frumos și bun. De fapt, chiar pentru cei care nu mai cred deloc… În fine, eu, ca de obicei, mă alătur celora din ,,tagma” aurea mediocritas… Ești pregătit pentru orice, consideri că va fi rău, dar crezi că va fi bine 🙂 Un pic contradictoriu, însă altfel nu pot să-mi protejez măcar puțin sufletul. Pentru mine dezamăgirea e mai dureroasă decât acceptarea situației ab initio.

Sper să fiu pregătită și în continuare pentru lupta pregătită cu atâta inspirație de viață. E mai bine pentru suflet să fii gata de orice, iar mai apoi să te bucuri, ori să rămâi la fel fără a te întrista, deoarece sufletul ,,s-a călit”, a făcut ,,antrenamentele” de rigoare pentru ,,a dobândi” o oarecare ,,imunitate” necesară fiecărui ,,oaspete” al pământului.

Totul este trecător, e deșertăciune! Trebuie doar să rămânem realiști, gata de orice și cu multă credință!

Sursă imagine: molbert.com.ua

Cursul trăirii…

Grijile se nasc din osemintele naivității

și ale optimismului statornic.

Nu poți rupe din soartă iluziile,

însă trebuie să le stăpânești bine.

Atunci când le lași să intre

în jocul destinului, ele se transformă

într-un calvar personal ce omoară.

El strangulează orice licărire optimă

în tunelul ivit pe neașteptate

în gândurile lipsite de vlaga dorită

a speranței care a fugit demult

spre sfârșitul temut și tragic…

Nu e posibil să mergi spre răsărit

dacă cineva ți-a croit apusul în față.

E o singură și oribilă ieșire cursul apei.

El te duce spre ocean sau te lovește

Puternic și nemilos de o stâncă aspră.

Nimic nu mai vezi în cale, aștepți

doar stânca sau valul oceanului…

Exiști în acea umiditate cauzată

de lacrimi dezolante și suflet greu.

Povara te trage la fund, apa te îneacă…

Sau poți spera la un mal indecis,

ridicol, fără sens pentru a rămâne

pe țărmul dorit de toți atât de mult,

dar mai puțin așteptat de inima ta…

Sursă imagine: tablouri-de-vis.ro

Zidul propriu…

Construim spre viitor un zid imens

Ce ne veghează dur, necontenit

C-o pânză trainică țesută dens

Acoperind curajul trist și gârbovit.

Piatră cu piatră facem o povară

Asurzitoare, chiar lipsită de lumină

Stingând abrupt o vlăguită pară

De speranță șifonată sau străină.

De veacuri este-n sânge temelia

Străbună a zidului milos și derutat

Ce poate opri din goană herghelia

De visuri izgonite și chin nedărâmat.

Se oprește-n piatră dârză rațiunea

Pentru a ofta lung, cumplit și amărât

Că a lăsat ușor să plece obțiunea

De-a face praf din zidul cel urât.

Sursă imagine: oboi.ws

Revoluția minții sau opere/ persoane ce fascinează… (Evghenii Evtușenco)

De mult timp nu am scris despre vreo personalitate care m-a intrigat și m-a îndemnat indirect la o lectură, analiză și contemplare detaliată a unor scrieri. Știam despre poeții ruși din perioada dezghețului poststalinist.

Probabil am greșit, deoarece trebuia să fac o incursiune în acest subiect și să scriu în primul rând despre ,,generația șaizecistă ” la general, apoi să analizez creația lui Evgheni Evtușenco. În fine, cine sunt ,,șaizeciștii” sovietici?

Majoritatea au provenit dintr-un mediu intelectual sau de partid apărut în anii 1920. Părinții lor, de regulă, erau bolșevici convinși, adesea participanți la războiul civil. Credința în idealurile comuniste era evidentă pentru majoritatea ,,șaizeciștilor”, părinții lor și-au dedicat viața luptei pentru aceste idealuri.

Cu toate acestea, chiar și atunci când au fost copii, ei au trebuit să supraviețuiască unei crize de viziune asupra lumii, deoarece acest mediu a fost grav afectat de așa-numitele „epurări” staliniste. Unii părinți ai „șaizeciștilor” au fost închiși sau împușcați. De obicei, acest lucru nu a provocat o revizuire radicală a opiniilor – cu toate acestea, a impus o reflecție și a dus la o opoziție ascunsă față de regim.

Evtușenco Evghenii Alexandrovici (18.07.1933-01.04.2017) a fost un poet rus din generația ,,șaizeciștilor”
A absolvit Institutul de Literatură „Maksim Gorki” din Moscova (1954). Primele sale versuri au fost publicate în 1949. Ulterior, poetul a cultivat o poezie militantă, plastică şi asociativă: volumele A treia zăpadă (1955), Făgăduiala (1957), Arc şi liră (1959), Zborul mânii (1962), Cu mine iată ce se-ntâmplă (1966), Universitatea din Cazan (1970) ş. a. Publicistică şi actuală, uneori retorică şi stridentă, poezia lui Evtușenco cântă patriotismul şi dârzenia morală a oamenilor.

Evgheni Evtușenco a aparţinut generaţiei numite „copiii anilor 60”, adică ai unei perioade de relativă deschidere în Uniunea Sovietică. La fel ca al său coleg de generaţie Voznesensky, Evtușenco ajunsese să citească poezii în faţa unor stadioane întregi, dar popularitatea lui a scăzut în perioada glasnost şi perestroikăi. Trebuie de menționat că adevăratul său nume de familie a fost Hangnus.

Într-un interviu pentru Pravmir, Evtușenco explică de ce din copilărie i-a fost schimbat numele de familie:

Bunicul meu, Rudolf Wilhelmovici, tatăl tatălui meu, pe care îl știam bine, era un leton. Ce s-a întâmplat în timpul războiului? Cu toate acestea, numele meu de familie era ciudat. Am avut o profesoară de educație fizică, foarte musculoasă. A sunat-o pe Kolya Karjakin, cel mai bun camarad al meu, din stația Zima și a spus: Acum tatăl tău se luptă, poate aceiași Hansgnusieni îl vor omorî în orice moment. Ea a reformulat așa – este neamț, secret neamț. Și, desigur, mi-a spus asta. Bunica Marya Iosifovna se duse la ea. S-a așezat sub portretul lui Marx sau Engels și i-a spus profesoarei: Iată, Marx sau Engels, sunt uzbeci sau ceva de acest gen? apoi profesoara a strigat: Cum puteți spune astfel de lucruri ?!

După acest caz bunica a spus: „ Ei te vor hărțui acolo!”. Apoi a decis și a schimbat numele de familie în Evtușenco, după mama. Nu m-am gândit niciodată că am sânge german. Dar cel mai uimitor lucru este că mătușa mea mi-a spus pe parcursul anilor că, se pare, avem rădăcini nu numai din Letonia, dar și din Germania. O decizie înțeleaptă, pentru că a fi un poet rus cu numele Hangnus este mult mai dificil, am înțeles asta.”

Timpurile erau dificile. Toți credeau în idealurile partidului. Totuși, generația lui Evtușenco a cunoscut mai multe șocuri severe. Unul dintre ele s-a întâmplat în 1968, când tancurile sovietice au invadat Cehoslovacia, unde au încercat să construiască socialismul cu ,,față umană”. Pe urmele lor, au pierit ultimele iluzii ale tinerilor intelectuali de atunci. Pentru Evtușenco a fost o lovitură foarte aspră, pentru că el, poate mai mult decât toți dintre camarazii săi, a continuat cu zel să creadă în ideea socialistă.

Despre acest subiect Evtușenco a vorbit la fel în interviul pentru Pravmir:

Nu am fost niciodată atât de aproape de sinucidere ca atunci. Inima mea n-a mai putut să reziste și am scris poezie. Nu aveți idee în ce stare mă aflam. Credeți-mă, sincer spun că acestea nu au fost curajul sau năpasta mea – m-am salvat de sinucidere. Dacă nu aș fi scris acele telegrame și acel poem, m-aș fi sinucis. Pur și simplu nu aveam de ales.

Pentru mine nu a fost o problemă politică, aceasta a fost o problemă umană. Anti-uman a fost ceea ce au făcut.

Atunci Evtușenco a scris poemul său Tancuri la Praga. Apoi au urmat creații în care toată răzvrătirea sa a răbufnit. Probabil a fost o dezamăgire în iluziile create cu atâta ardoare de ,,politica” din acele timpuri. În mai multe interviuri Evgheni Evtușenco mărturisea despre mentalitatea care a fost construită oamenilor de către partid. Toți credeau în idealurile promovate, în ,,liderul” care a reușit să-și impună dictatura. Chiar mulți copii credeau că bunicii și părinții lor vor veni din lagăre, deoarece nu poate să existe nedreptate, ei aveau convingerea că Stalin nu știe ce se întâmplă, el doar nu poate provoca așa ceva.

Așa au fost timpurile… Apoi au urmat anii ,,dezghețului” sau, probabil, cred eu că au fost anii de ,,trezire” de iluminare a minții și a conștiinței.

Evtușenco nu a scris doar despre situația politică, patrie timp, dar și despre dragoste. Este cunoscută căsătoria sa cu Bella Ahmadulina (la fel o reprezentantă a celei generații de poeți). Evtușenco a evidențiat de multe ori iubirea înflăcărată dintre ei. Mulți dintre cei care i-au cunoscut au accentuat faptul că Ahmadulina și Evtușenco au fost un cuplu extraordinar. Într-adevăr, oare ce poate fi mai frumos decât dragostea dintre doi oameni inteligenți și frumoși, mai ales poeți? Însă erau prea tineri și, probabil prea asemănători, dar totodată radical diferiți. De ce mă contrazic? Mă refer la similitudinea dintre talent, intelect, originalitate și diferența dintre personalitatea deschisă a lui Evtușenco și timiditatea, sensibilitatea de care da dovadă Ahmadulina.

Evtușenco a avut multe povești de dragoste în viața sa, după cum menționa el, toate au fost frumoase și unice în felul lor. Poate că, anume femeile care l-au iubit cu toată ființa i-au ,,adus” versurile de dragoste atât de frumoase, melodioase și deosebite. Unele din ele (cu traducere în română) sunt Iubire, Dormi, iubito!, Vârful de păr etc.

România a avut un rol important în viața lui Evtușenco.

Într-un interviu acordat ziarului românesc ”Jurnalul Național”, în 2006, Evtușenko spunea:

Uniunea Sovietica era un stat închis. Noua ne-a fost furata lumea întreagă. După moartea lui Stalin, am fost primul om care a spus: „Mă sufocă granițele, mie nu-mi convine să nu văd Buenos Aires-ul și New York-ul, aș vrea să vorbesc cu toți din Londra, aș vrea să călătoresc dimineața prin Paris”. Primele poezii mi-au fost publicate încă din timpul lui Stalin, pe cînd aveam 15 ani. La 19 ani mi-a apărut prima carte, iar la 22 de ani am devenit cel mai tînăr membru al Uniunii Scriitorilor, cînd deja tot poporul fredona cîntecele mele, iar eu nu aveam pe nimeni, nici rude, nu am fost niciodată membru al Partidului Comunist. În schimb, aveam parte de cea mai mare dragoste – cea a cititorilor mei. Unicul meu scop era acela de a rupe prin versurile mele „îngrădirea” de fier. Și am fost primul care a reușit, fiind cel dintîi cetățean care a plecat peste graniță. Prima călătorie a fost în direcția Moscova – București – Sofia.

Pot spune ca lumea mi s-a deschis în România. La Iași și București mi-am întîlnit vechi colegi români cu care am studiat la Institutul „Gorki”, iar mai tîrziu l-am cunoscut pe minunatul poet Nichita Stănescu – amîndoi eram maximaliști și de cele mai multe ori ajungeam să ne certăm pe diverse teme. Deși eram foarte diferiți unul de celălalt, din punctul meu de vedere, Stănescu a fost un poet excepțional, de mare valoare.

Dacă a venit vorba despre Stănescu, trebuie de amintit și despre ,,istoria poetică” dintre marele nostru poet și Evtușenco, transformată treptat într-un fel de ,,mit”.

În numărul 1265 din 7 noiembrie 2014, pe prima pagina a revistei Romania Mare, în articolul „Patria hoţilor”, Corneliu Vadim Tudor rememorează o discuţie avută în 1976 cu Nichita Stănescu, la restaurantul „Berlin” din Bucureşti: Vadime, eram în Iugoslavia, la un festival de poezie, şi Evtuşenko a îndrăznit să-mi spună că Bacovia e un poet fără valoare. Ştii ce am făcut? L-am pleznit de nu s-a văzut. A ripostat. Cu mare greutate am fost despărţiţi. Pe urmă, Ceauşescu şi Brejnev ne-au împăcat; au dat ordin să ne traducem, unul altuia, câte o carte de poezii, ele aparând la Bucureşti şi la Moscova.
Evtușenco a trimis o scrisoare pentru revista România Mare în care a negat toate cele spuse de Corneliu Vadim Tudor, susținând că nu a avut nicio ,,bătaie” vreodată cu cineva dintre poeți, mai ales cu Nichita Stănescu.

,,Circulă” versiunea că tânărul poet rus Evgheni Evtuşenco a participat la întâia ediţie a Festivalului de Poezie de la Struga, din fosta Iugoslavie (acum, Macedonia), unde îl avea adversar ,,poetic” pe tânărul poet român Nichita Stănescu, care a obţinut, cu poemul „Quadriga”,Premiul mic, pentru tineri. Lui Evgheni Evtuşenco nu i-a picat bine faptul că juriul macedonean l-a preferat pe român, astfel că în aceeaşi seară s-a pus pe băut, ca să-şi înece amarul în votcă; şi cu cine credeţi – sigur că da, cu Nichita Stănescu! De la o vorbă la alta, la un moment dat s-au luat la pumni. I-au despărţit, apoi s-au împăcat pe loc. Apoi, la întoarcerea poeţilor în patriile lor, în cele două capitale – Moscova şi Bucureşti – s-a hotărât să fie tradusă poezia lui Nichita Stănescu în limba rusă; la fel, să fie tradusă poezia lui Evgheni Evtuşenko în limba română. Doar că… poezia lui Nichita Stănescu urma să fie tradusă de nimeni altul decât Evgheni Evtuşenko, precum şi poezia lui Evgheni Evtuşenko urma să fie tradusă de nimeni altul decât Nichita Stănescu. Așa și a fost. (după unele versiuni).

Nu se cunoaște cu exactitate ce s-a întâmplat, de facto. Eu mă ,,țin” de ,,aurea mediocritas”, deoarece, să fi fost chiar inamiciție, mai târziu, Evtușenco nu mai scria aceste rânduri frumoase și veridice despre Stănescu:

Mi-e tot mai greu să găsesc o definiţie a poeziei. Dar cred că noi, poeţii, avem datoria să facem lumea mai frumoasă. S-o salvăm de la indiferenţă, prin înţelegerea şi relevarea rosturilor vieţii. Şi putem face asta, numai dacă primim în schimb dragoste şi frumuseţe. Însă nu poţi nici să primeşti şi nici să dai dragoste şi frumuseţe într-o lume tensionată. Sau, dacă poţi, asta nu ţine de inimă, ci doar de tehnică. Boris Pasternak spunea că tinerii poeţi care scriu fără să cunoască în profunzime lumea, istoria n-au nici o şansă de-a ajunge mari cu adevărat. Dar, ca să fii un mare poet, trebuie în acelaşi timp să cunoşti ca nimeni altul limba în care scrii, adică să fii „poliglot” al limbii tale, aşa cum marele meu prieten Nichita Stănescu susţinea pe drept cuvînt că este „poliglot de limba română”. Şi-apoi mai trebuie să fii un neobosit cititor. Să-ţi stăpîneşti profesia ca un om de ştiinţă, mereu la curent cu tot ce se petrece în domeniul tău. Şi, nu în ultimul rînd, să-ţi asumi o anumită responsabilitate pentru lumea în care trăieşti. Atitudine fără de care poţi fi la o adică un poet bun, dar nu un poet mare.

Se poate de scris și de vorbit foarte mult despre Evtușenco-Poetul și Evtușenco-Omul. Așa au fost acele timpuri, situația politică și mentalitatea distrusă care abia a început să se refacă odată cu ,,venirea” generației ,,șaizeciste”.

La finalul interviului pentru Pravmir, Evtușenco spune următoarele cuvinte de o importanță atât de majoră și profundă:

Sper că aceasta va fi o lecție bună pentru generația viitoare – perceperea diferenței dintre bine și rău, pentru a nu comite o eventuale greșeali amare. Precum, uneori, ni s-a întâmplat nouă să greșim.

Este o povață care ne poate ajuta să corectăm nu numai propria persoană, dar și întreaga societate, întrgul stat.

Eu aș dori să concluzionez cu o poezie ce ,,atinge” problema firii umane ca atare, mai bine-zis, întâlnirea noastră cu noi înșine. Ar părea absurde cuvintele mele, dar sunt sigură că fiecare om se regăsește în această ,,invidie” personală, cultivată de regrete sau aspirații posibile, imposibile, salvatoare…

Invidie (de Evgheni Evtușenco)

Îl invidiez
Şi incă nimănuia
N-am divulgat secretu-acesta grav.
Ştiu,
undeva un baieţaş există,
pe care eu îl invidiez grozav.
Îl invidiez,
la trântă cum zvâcneşte, –
eu n-am fost aşa simplu; şi voinic
Îl invidiez
în râs cum izbucneşte, –
eu nu am râs aşa cand am fost mic.
De julituri şi de cucuie plin e, –
eu – pieptănat frumos şi-aveam cărare.
Pasajele
sărite-n cărţi de mine,
el nu le sare.
E şi-aici mai tare
Va fi de-o cinste fără de cruţare,
pentru-adevăr şi bine va lupta.
Unde-azvârleam condeiul :
” Nu, nu face…”
Va spune : ” Face ! „
şi-l va apăsa.
Când nodul nu-l descurcă
-l taie-n zece,
eu nici nu-l tai,
şi nici nu-l descâlcesc
Când el iubeşte
dragostea nu-i trece,
eu, ce mi-e drag, din nou nu mai iubesc
Invidia-mi voi ascunde.
Voi surâde.
Mă voi preface că-s aşa, nătâng :
” Doar trebuie şi unul să surâdă,
Atunci când alţii ori lovesc ori plâng…”
Dar orişicât un glas adânc insistă :
Tu cu destinul tău,
el cu-al său…”
Nu pot uita : Un băieţaş există
şi el va fi mai mult decât sunt eu.