Vers alb în toamnă ruginie…

Plouă cu versuri și cu frunze,

Amarnic frigul fuge după toți,

O picătură cade peste suflet

Și se strivește de o nepăsare.

Chiar dacă această apatie

O resuscitează și o conduce

Spre o lume uitată de noi și de zei,

Se aude un foșnet trist al gândului,

O nostalgie aberantă și dezolantă,

Adevărul cade în prăpastia rațiunii

Și nici amintirile nu-l pot salva.

,,Carpe diem!” strigă inima,

Doar ideile exasperate sunt gonite

Către viitorul iminent și dur…

E anotimpul nevrozelor veșnice,

Al cuvintelor îmbibate cu plumb.

Vântul pătrunde în fiecare celulă a minții,

Numai imaginația urlă a pustietate.

Nimic nu poate sta în calea versului!

Doar timpul prăfuit pe raftul uitării

Mai adie a sfârșit umil și păcătos.

Totul e deșertăciune! Și inima, și gândul!

Sufletul suspină și cade în genunchi,

Nu mai vrea nimic…

Doar liniște!

O liniște inevitabilă și dorită,

O liniște a cugetului meu…

4 comentarii

  1. Iosif Greblea spune:

    Vers alb imaculat si înghetat precum zapada,
    poem udat de ploaile târzii si vântul toamnei,
    Melancolia dorului din vara-ndepartata calda,
    care a dezbracat vesmântul colorat al Doamnei…
    O noapte cu liniste, senin, caldura si pace în Suflet, draga Emilia !

    Apreciat de 1 persoană

    1. Emilia Wonc spune:

      Vă mulțumesc! Noapte bună cu liniște sufletească!

      Apreciază

  2. Poteci de dor spune:

    E nevoie şi de linişte pentru suflet. Să îşi culeagă puterea din ea.
    Foarte frumos!

    Apreciat de 1 persoană

    1. Emilia WONC spune:

      Mulțumesc mult!

      Apreciază

Lasă un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s