Frica scrierii inevitabile…

O frică-mi năruie gândul

De-a scrie și de a mă regăsi

Printre literele ce-mi curg neogoite

Și se opresc doar pe hârtia pudică.

E teama pentru cuvintele pline,

Totodată, atât de nude, încât sunt

Ca niște copii abia născuți care cer

Protecție, gingășie, tutelă continuă…

Lexemele scrise sunt o pârghie distinsă,

Între suflet și neantul necesar,

Dubios pentru unii, iar pentru alții,

Fiind stupefiantul ce te alungă

Către o liniște și un labirint propriu

Al gândurilor devenite inconstante

Fără a fi rotunjite frumos, cu drag

Pe o filă cât de rufoasă și mică!

Atât de necesară pentru condei,

Pentru inimă, cuget, speranță…

Frica e finită, oribilă, perfidă,

Dar nu poate omorî dragostea

Pentru creație și cuvânt subiectiv.

Scrierea e refularea a tot

Ce-a fost visat, văzut, urît, iubit,

E casa unde te poți ascunde mereu

Meditând, ascultând, construind…

Anii trec, teama se micșorează.

Nimic nu e mai superb și utopic

Decât dorința de a scrie o carte…

Sursă imagine: avestnik.kz

A secat marea de lacrimi…

A secat marea de lacrimi uitate,

Și-un nufăr senin acolo a-nflorit,

Lumina și roua au fost așteptate,

Necazul amar prea mult s-a iubit.

Pe suferință și dor flori nu poți crește,

Nici pe durere adâncă, rană și chin.

Viața-ncepe când armonie-ntâlnește

Și uită de tot, de trecut și suspin.

Fericirea-nmugurește în suflet liniștit,

În plăcerea unui zâmbet prea meritat

Prefăcând în scrum veninul aburit

Care atâta timp o viață a-mbrățișat.

Pătrund conștientă-n clipa curentă

Și uit cât mai mult din trecutul finit

Se-avântă în calm ideea dementă

Ce bate continuu-n prezentul dorit…

Sursă imagine: national.ro

Ultimul raft…

Când ne naștem nu avem bagaje

Și nici regrete amare sau amintiri

Tăioase, dulci, nemernice ori demne.

Facem primii pași, începem aprig

Să coagulăm emoții și experiențe,

Așezăm neatenți totul în grabă

Pe raftul sufletului nostru ingenuu.

Cu anii, dulapul se umple mai mult.

Nu putem arunca nimic… E imposibil!

Reușim să mai uităm, dar nu totul.

De obicei, lucrurile care zgârie

Nu pot fi amplasate nici măcar

Pe ultimul raft vechi și prăfuit.

Depinde doar de modul original

În care fortificăm dulapul greu,

Nonconformist sau obosit demult.

Această mobilă a ființei noastre

Este atât de stranie și zurlie!

Devine rezistentă și rigidă

Pe măsură ce e distrusă în interior.

Experiențele sunt devastatoare,

Însă aduc o înțelepciune oarecare,

O lecție pentru care plătim din plin

Și reușim să înțelegem în profunzime

Dauna unei naivități copilărești

Ce ne domină toată viața.

Dulapul e atât de obosit și neglijat!

Nu putem să-l deposedăm de nimic.

Circumstanțele, oamenii, destinul

Au pus în el totul fără zăboveală…

Nu ne rămâne decât să utilizăm ceva

La timpul potrivit sau, pur și simplu,

Doar să lăsăm pe ultim raft ceea

Ce ne provoacă suferință adâncă,

Iar pe primul să așezăm cu grijă

Suvenirele bucuriilor trecute.

Acest dulap e singura comoară

Agonisită în vâltoarea clipelor trecute,

Dureroase, chinuite sau atât de fericite!

Sursă imagine: goodimg.ru

Dialogul cu Deznodământul…

Câte începuturi cu sfârșituri diverse!

Inițial nu avem nevoie de vorbe,

Trăim în euforia momentului,

Sau în tragedia lui incomensurabilă…

Așa pornește orice! Și se termină la fel!

După clipe inițiale de trăiri, evenimente,

Întorsături, sentimente, în fine,

După poveștile reale din viața umană,

Vine și timpul Deznodământului…

Mai devreme, mai târziu, neprevăzut

Sau așteptat cu toată speranța.

Sunt atâtea tipuri de finaluri!

Minuscule, radicale, de amploare…

Unele aduc tristețea, altele – fericirea,

Toate au și ele timpul lor, finit

Care naște începuturi sfârșite.

Viața în sine e un adevărat oximoron,

O ciclicitate impulsivă, sobră,cosmică.

Nu sunt alchimist, nici filozof antic

Ca să analizez cu vehemență un Uroborus.

Știu doar că orice sfârșit e spre bine,

Indiferent de cum îl simțim noi odată

Ce a năvălit ca o lavă ce ne-a ars

Sau ne-a tratat rănile inimii noastre.

Când vine Deznodământul în vizită,

Dorim un dialog cu el, sau obraznici

Să-l gonim la tribunalul minții.

Suntem și noi nestatornici și nesiguri.

Mai bine renunțăm la discuția

Cu epilogul venit în calea noastră.

Totul e spre bine chiar de sunt regrete!

E doar un deznodământ ordinar,

Nu e acela care cere epitaf!

Ultima frunză a naivității mele…

Ultima frunză dulce-a naivității mele

A căzut pe negrul cel de toamnă

Fără a se plânge de bune sau de rele,

În singurătate ca o părăsită doamnă.

S-a desprins din vise mari, rănite

Fără un doliu sau tristețe sumbră,

A perceput niște emoții pribegite

Ascunse-n van sub o rebelă umbră.

E cea care-a rămas într-un noian

Neînțelegând a lacrimii frântură

Zăbovind semeț ca ultim mohican

Și îndreptând a sorții ei curbură.

Viața a îndemnat-o să fie solitară

Apoi ca să dispară precum a apărut,

Doar ea, naiva, este atât de-amară

În sufletul ce bănuiala n-a știut.

Pledând spre transformare-n humă,

E-o răzvrătită! Cum a obținut tăcere?

Nu are frică de un vânt sau brumă!

Destinul a călit-o și suprema ei cădere…

Sursă imagine: brailaltfel.wordpress.com

Regăsirea sufletului sau câteva zile acasă…

E toamnă. Afară e frig, iar sufletele noastre parcă s-au inspirat din toată opera lui Bacovia. Unii se pot lupta cu ,,avitaminoza” sentimentelor, iar alții caută să-și ,,întărească”, oarecum, ,,imunitatea” gândurilor. Eu doar am avut posibilitatea să vizitez casa bunicilor mei, locul atât de minunat ce ,,cunoaște” toată istoria vieții și a sentimentelor mele. Acolo unde mereu am fost acasă, locul unde sufletul meu se poate bucura sau ,,își linge rănile” neștiute de nimeni. Când am părăsit acest cuib ce m-a încălzit de mică, am profitat de reîntoarceri pentru a aprinde flacăra cugetului meu ce a dorit să se stingă de atâtea ori. Chiar ajunsă abia pe teritoriul gării, mă simțeam acasă, în deplină siguranță spirituală absentă în mare parte a timpului. Apoi hoinăream pe aleea de castani, coteam sprea ulița plină de tei, traversam drumul și ajungeam la destinația multdorită.

De fiecare dată, primul mă salută nucul sădit de bunicul meu. Apoi trec pe lângă șiragul de ferestre și ajung la ușa pe care o deschid aidoma unei comori mult căutate. Mă descalț și intru în bucătăria plină de lumină și căldură. Pe plită stă ,,gata de a-și îndeplini misiunea” un ceaun aburind. Nici cele mai deosebite delicii franțuzești nu pot fi comparate cu bucatele preparate de bunica. Îmbrățișez cele mai dragi ființe de pe pământ și mă întristează amarnic faptul că nu pot să privesc ochii ce m-au iubit enorm, necondiținonat – aștrii bunicului meu scump. Mă așez cu grabă la locul meu preferat pe bătrânul pat. Nu pot să-mi continui ,,activitățile” fără acest mic ,,popas”. Apoi sunt îndemnată cu strictețe de către mătușa mea să mă spăl pe mâini. Probabil de când m-a luat în brațe, aducându-mă de la maternitate, îmi amintește (împreună cu mama) de miliarde de ori să mă spăl pe mâini. Cred că ele nu ar fi mulțumite chiar de m-aș spăla după metodele lui Spasokukotsky-Kochergin, Fürbringer sau Alfeld 🙂 În fine, a devenit un obicei amintirea necontenită a acestui proces 🙂 Ne așezăm la masă. După aceasta reușim să mai pălăvrăgim. Câtă plăcere și liniște sufletescă! În casă e cald, suntem ,,toți ai noștri” (cum zicem noi) și discutăm ce e vechi și ce e nou în familie, în grădină, în suflete.

Apoi trecem în altă cameră. Acolo unde cândva stătea bunicul. Stau lângă sobă și savurez viața împlinită a unui copil mare. Cu ,,ai mei” am plăcerea să mă mai simt copil. O îndemn pe sora mamei să mai stea lângă mine. Avem atâtea de vorbit! Despre ce-a fost și ce va fi…

Am luat cu mine calculatorul. Știu că voi bea din potirul inspirației aici, în locul unde sufletul meu are parte și el, în sfârșit, de un catharsis. Mă ating de soba caldă. Inima mea e în al nouălea cer! Voi scrie altădată! Acum îmi caut gândurile, le adun, le pun pe rafturi.

Prin geam văd norii și trandafirii… Nu îmi este frică nici de tristețea și austeritatea toamnei. Sufletul meu e acasă, acolo unde m-a așteptat și, cred că, mă mai așteaptă bunicul meu drag…

Ceasul inimii…

E rece afară, în casă, în suflet,

Se rupe câte o clipă din ceasul vieții

Apoi cade în prăpastia abruptă

A trecutului deja aberant și confuz.

E un proces invizibil ce ne omoară

Treptat, odios dar lent pentru humă

Și cu viteza luminii pentru veșnicie

Suntem atât de ridicoli și nemernici

Când ne jucăm cu timpul, cu firele lui

Ne credem niște iscusiți magicieni?

Posibil nu ne dăm seama niciodată

Cât de mici și caraghioși suntem…

Undeva se aude un orologiu…

Este inima ce calculează zilele,

Clipele, trăirile, amintirile, regretele…

Ne avântăm într-un joc ilicit

În care hazardul ne smintește.

Suntem prinși în cadranul destinului,

Frunzele căzânde ne amintesc

Cu mare tristețe și noimă aleasă

De acul ce indică ora târzie

A vieții care va apune cândva…

Sursă imagine: pinterest.fr

Nu mă mai miră nimic…

Înainte mă revoltam când atestam vreo răutate sau vreo stupiditate ieșite din comun. Acum nu mă mai miră nimic! Așa ne-a schimbat societatea, ne-a făcut rezistenți la multe prostii actuale. Poate chiar se va găsi vreun scriitor să creeze un roman asemănător operei lui N. Ostrovski (,,Cum s-a călit oțelul”), doar cu adaptare la zilele noastre. Avem imunitate la perfiditate, lașitate, răutate. Deja nu mă mai uimește când cineva caută să profite de mine sau să mă utilizeze în calitate de marionetă pentru a ,,urca” scara profesională sau de a se mai pricopsi cu unele bunuri ,,venite” de pe ,,spatele” altora. Nu mă miră nimic!

Odată eram la o terasă cu o veche cunoștință și discutam despre noi, despre societate, țară, despre situația economică deplorabilă, am mai abordat ,,temele” auzite pe la Știri. Eu, pe atunci, eram un pic uimită cât de fatale au devenit circumstanțele pe meleagul nostru natal, eram și descurajată, panicată, dar și foarte întristată. Atunci, doamna cu care discutam, mi-a zis: ,,Știi, pe mine, în ziua de azi, nu mă mai miră nimic. Sunt gata să aud și să văd orice. Uite, dacă acum ar veni lângă noi un extraterestru și s-ar așeza la masă, nu aș fi deloc nedumerită, ba chiar i-aș propune o cafea și să stea cu noi la taifas.” 🙂 Pare absurd? Nu! Am ajuns și eu să am astfel de reacții calme. Nu mă înspăimântă trădările, lașitatea, lipsa de demnitate a cuiva, profitările sau personalitățile ieftine. Un pic mă voi contrazice 🙂 Mă uimesc omenia, demnitatea, bunul simț, relațiile normale, adecvate dintre oameni. Acum a devenit o raritate complexul de calități alese proprii unei persoane. Noțiunea de Om adevărat cu siguranță a ajuns echivalentă celei de extraterestru :).

Demult nu mai cred în adevăr, dreptate și sinceritate în viața cotidiană. Totul s-a transformat într-o minciună aparent dulce, însă atât de fatală!

Sunt gata de orice întorsătură a situației și de oricare eveniment stupid din societatea noastră ce tinde spre ,,apogeu” (cu siguranță nu unul pozitiv ). Atâtea tragedii se întâmplă, atâtea destine umane frânte din prostie!

Fiecare caută să-și tocească cuțitele pentru a te răni. Nimeni nu mai încearcă să-ți fie balsamul inimii, rar întâlnești persoane de suflet. De obicei, vezi doar inși cărora îți vine să le dai un leu, ca mai apoi, după ce își vor afla prețul, să-ți aducă restul.

Nu zic, sunt și ființe demne, dar ele sunt pe cale de dispariție. Chiar de întâlnim așa oameni prețioși, nu ne putem permite ,,luxul” încrederii. Vorba ceea: ,,Odată ce te-ai fript cu supă fierbinte, toată viața vei sufla și în apă rece!”

Degrabă ne vom transforma în roboți ce pot ,,supraviețui” oricărui atac.

Nu mă mai miră nimic! Încerc să trăiesc viața numai cu credința că va fi bine, iar lumea își va mai potoli agresivitatea și prostia.

Tu, Soartă!

Tu, Soartă, de ce mă cerți cu-ardoare?

Mă tot alungi de trec pe lângă ani

Și simt captivitatea, n-am scăpare,

Iar îmi presori tu calea cu dușmani.

Ești cruntă, Soarto! Nu ai pic de teamă,

Tu crezi că-s sclavă-nrobită-n rânduri.

Mă lași? Că asfințitul rău te cheamă

Iar eu mai am un ocean de gânduri.

Nu mai râvnesc la daruri spulberate,

Sunt amețită de viitorul tău dement,

Și mă sugrumă vechi șanse uitate,

Ce-au provocat euforia de moment.

Au rămas iluzii topite în meschin,

Istoria vieții regrete amare iubește,

Tu, Soartă, sfâșii inima ca un rechin

Chiar de prezentul iarăși orbește!

Am scris ceva de soarta cea nebună

Ce n-are poftă de adevărul prea curat,

Am vrut s-o liniștesc printr-o furtună

Care din suflet melancolic s-a iscat.

Sursă imagine: piter-trening.ru

Vers alb în toamnă ruginie…

Plouă cu versuri și cu frunze,

Amarnic frigul fuge după toți,

O picătură cade peste suflet

Și se strivește de o nepăsare.

Chiar dacă această apatie

O resuscitează și o conduce

Spre o lume uitată de noi și de zei,

Se aude un foșnet trist al gândului,

O nostalgie aberantă și dezolantă,

Adevărul cade în prăpastia rațiunii

Și nici amintirile nu-l pot salva.

,,Carpe diem!” strigă inima,

Doar ideile exasperate sunt gonite

Către viitorul iminent și dur…

E anotimpul nevrozelor veșnice,

Al cuvintelor îmbibate cu plumb.

Vântul pătrunde în fiecare celulă a minții,

Numai imaginația urlă a pustietate.

Nimic nu poate sta în calea versului!

Doar timpul prăfuit pe raftul uitării

Mai adie a sfârșit umil și păcătos.

Totul e deșertăciune! Și inima, și gândul!

Sufletul suspină și cade în genunchi,

Nu mai vrea nimic…

Doar liniște!

O liniște inevitabilă și dorită,

O liniște a cugetului meu…