O frică-mi năruie gândul
De-a scrie și de a mă regăsi
Printre literele ce-mi curg neogoite
Și se opresc doar pe hârtia pudică.
E teama pentru cuvintele pline,
Totodată, atât de nude, încât sunt
Ca niște copii abia născuți care cer
Protecție, gingășie, tutelă continuă…
Lexemele scrise sunt o pârghie distinsă,
Între suflet și neantul necesar,
Dubios pentru unii, iar pentru alții,
Fiind stupefiantul ce te alungă
Către o liniște și un labirint propriu
Al gândurilor devenite inconstante
Fără a fi rotunjite frumos, cu drag
Pe o filă cât de rufoasă și mică!
Atât de necesară pentru condei,
Pentru inimă, cuget, speranță…
Frica e finită, oribilă, perfidă,
Dar nu poate omorî dragostea
Pentru creație și cuvânt subiectiv.
Scrierea e refularea a tot
Ce-a fost visat, văzut, urît, iubit,
E casa unde te poți ascunde mereu
Meditând, ascultând, construind…
Anii trec, teama se micșorează.
Nimic nu e mai superb și utopic
Decât dorința de a scrie o carte…
Sursă imagine: avestnik.kz