Constanta vieții…

Aseară am citit pe blogul unei colege ,,de condei” (în zilele noastre, probabil, e mai bine de zis că suntem colegi ,,de tastatură”) despre scris care a rămas constantă a vieții sale. M-a inspirat, fiindcă m-am regăsit și eu, având această latură invariabilă a existenței imposibilă de distrus – pasiunea pentru scris. Dar voi înșira gândurile despre altceva, tema creației o las pentru altădată. M-am gândit, totuși, oare ce rămâne constant pe parcursul vieții unui om? Cred că nimic, deoarece chiar și scrierile noastre devin altfel, au o altă conotație, mai profundă sau mai superficială, depinde deja dacă viața ne-a ,,purtat pe mâini” sau ,,ne-a târît” într-un mod oribil prin evenimentele ce au avut loc de-a lungul anilor sau ne-a ,,izbit” de adâncul din oțel al suferințelor, trădărilor și grijilor.

Ne-am născut și instantaneu ,,Alea jacta est.” (Soarta este hotărâtă! Zarurile au fost aruncate!). Am trecut și noi ca Caesar Rubiconul, numai că unul invizibil, al existenței umane. Credeam o vreme că sufletul rămâne mereu tânăr. Posibil… Dar este ,,cârpit”, ,,încleiat” de atâtea ori încât se ,,uzează”, își pierde din naivitate, sinceritate, încredere, poate și din puritate…

Chiar și constanta devine variabilă (nu este unicul oximoron din viață). Păstrăm doar năzuința stabilității și nostalgia idealului lăuntric. De multe ori schimbările dor, tocmai și cele ce duc la bine. Cu timpul, ne protejează doar uitarea, ștergerea unei părți din amintiri ajută la reabilitarea sufletului și la împăcarea minții cu al nostru ,,perpetuum mobile”. Mergem cu picioarele noastre spre inevitabilul programat de Dumnezeu. Ce conștientizăm – reparăm, dacă nu – distrugem. Credința ne ajută, absența ei – ne omoară și când avem puls.

Schimbările sunt majore, infinite. Noi nu prea le observăm. Timpul îmbrâncește să mergem iute înainte, noi ne supunem docili.

Tot ce ni se pare neschimbător în existența noastră, de facto este o constantă relativă, înțeleasă de un suflet plin de cicatrici. Inima ne este imaculată doar la naștere, în anii de copilărie, apoi rezistă ,,uraganelor” destinului și devine atât de zdrențuită! O mai ,,ungem” cu credință, cu bucuriile mirene, cu sentimente aparent candide și mergem mai departe!

Trebuie să păstrăm itinerarul ce ne-a fost dat, unica constantă absolută – calea noastră spre înțelepciune, dragoste, apoi spre veșnicie.

Despre relativitatea singurătății atunci când ai credință în suflet…

Voi încerca să abordez tema singurătății nu din perspectiva psihologiei sau din punctul de vedere al eului nostru în viața cotidiană. Mai trebuie de menționat și singurătatea ce ne este sortită din clipa nașterii. Mereu am fost adepta ideii: Toată viața suntem singuri. Ne naștem singuri și murim singuri. Unicul care este permanent cu noi, în orice clipă, chiar și în acele momente decisive în destinul unui om, este Dumnezeu.

Ateiștii nu au decât să mă condamne și să îmi judece gândirea mea ortodoxă. Nu mă interesează nimic. Sunt convinsă că unicul Domnul ne însoțește pretutindeni. Chiar dacă avem persoane apropiate sufletului care ne iubesc și pe care le iubim, oricum ele nu pot să știe ce avem în suflet și ce purtăm în el. Din acest considerent abordez singurătatea ca pe un fapt iminent al existenței noastre. Nu suntem singuri, dar totodată spiritul nostru nu poate fi citit de nimeni absolut, numai de Duhul Sfânt. Cei care pătrund în esența noțiunii de singurătate și înțeleg că e un dat inevitabil fiecăruia, pot percepe, de facto, inexistența lui. Pare că mă contrazic? Ba nu! Noi doar, ca atare, nu suntem niciodată singuri, cu noi mereu și pretutindeni este Dumnezeu. Numai că noi, oamenii, din cauza infimității noastre nu putem pătrunde în adâncurile cunoașterii. Prezența fizică a persoanelor în viața noastră este necesară. Omul a fost creat de Cel Atotputernic spre a fi o ființă socială, ferită de izolare, căci Sfânta Scriptură glăsuiește: „Și a zis Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor pe potriva lui” (Facere 2,18). Nu vi se pare interesant că, încă din primele momente ale existenței omului, Creatorul său S-a și gândit la efectele singurătății asupra lui, protejându-l de ea?

Deși trăim astăzi într-o societate în care oamenii par să se afle în comuniune cu semenii lor prin intermediul a diferite mijloace și metode, totuși tot mai mulți se plâng de singurătate. Probabil din cauza că așa sunt timpurile și mulți dintre oameni devin tot mai perfizi și falși, iar altă cauză este credința minusculă pe care o au.

Îngrijorătoare mi se pare suferința celor ce trăiesc înconjurați de o mare de semeni, dar au impresia că nu-i iubește nimeni, că viața ori problemele lor nu-i interesează pe ceilalți, simţindu-se excluși social. Uneori, poate că și noi am trăit astfel de sentimente contradictorii. Unele cercetări au ajuns la concluzia că starea de singurătate are urmări nu doar asupra sufletului uman, ci și asupra trupului: studiile au arătat că ariile cerebrale responsabile cu excluderea socială sunt tocmai cele care procesează durerea. Dacă am precizat aceste rezultate științifice, aș dori să le exemplific prin una dintre cele mai emoționante pericope evanghelice, numită sugestiv „vindecarea slăbănogului de la Vitezda”.

Aflăm din cuprinsul ei că Hristos vindecă un om paralitic care, de 38 de ani, aștepta lângă scăldătoarea Vitezda că poate, poate cineva se va milostivi și-l va ajuta să ajungă în apa devenită tămăduitoare după ce îngerul Domnului, din când în când, o tulbura, coborându-se în bazin. Minunea se săvârșea doar cu primul intrat în apă. Ne spune Evanghelia Duminicii că acolo nu se găsea doar el, ci o sumedenie de alți bolnavi, care se îngrămădeau să ajungă primii, ca să ia vindecare. Personajul Evangheliei, fiind singur, rămânea întotdeauna la urmă. Ceilalți îi vor fi consolat: „Lasă, va veni și rândul tău!”. În dorința acerbă de a se tămădui, suferinzii din preajma lui sau rudele lor îl ignorau, aruncându-l într-o dureroasă izolare. Să remarcăm, totuşi, că el nu a deznădăjduit. Deși uitat de toți, personajul minunatei întâmplări nu a contenit să lupte, să creadă, să nădăjduiască. Nu i-a rămas zadarnică așteptarea! La capătul ei s-a întâlnit cu Însuși Hristos-Dumnezeu. Dialogul înfiripat acolo, pe malul scăldătorii Vitezda, între Bunul Mântuitor și acel veteran al răbdării se dovedește de-a dreptul impresionant: „Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă” (Ioan V, 6-8). Ne reține atenția faptul că însinguratul paralitic nu I-a spus Domnului în mod direct: „Da, Doamne, vreau să mă tămăduiesc”, ci: „Doamne, nu am om să mă ajute să ajung în apă”. Nu atât suferința fizică îl chinuia, ci îndeosebi cea sufletească, pricinuită de singurătate.

În ce situație nu ne-am afla niciodată nu trebuie să deznădăjduim și să ne plângem că suntem singuri. Da, singurătatea fizică dăunează sufletului, poate chiar și să-l omoare, dar atât cât este credință, se vor găsi și cei care să ne umple inimile de iubire, liniște și pace.

Sfântul Nicolae Velimirovici spune că „nu trebuie să ne temem atunci când suntem lipsiți de oameni, căci nu suntem singuri. Singur este cel care nu știe de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toți oamenii prieteni. Unul ca acesta și într-o tovărășie cât se poate de numeroasă va spune, cum spun și acum unii: Mă plictisesc! Nu știu ce să mai fac. Toate mă plictisesc cumplit. Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenușă fără foc”.

Trebuie să reținem pentru totdeauna: Chiar dacă ne considerăm că suntem în singurătate, nu este așa, de fapt Dumnezeu ne este alături și poate chiar ne ferește de prieteni falși, de oameni care fizic ar fi lângă noi, însă nu ar putea să ne umple sufletul și cugetul de iubire, armonie și liniște. La momentul potrivit El ne scoate în cale oameni corespunzători nouă sau ne dă înțelepciune să înțelegem cât de bogați suntem când avem sănătate, părinți în viață, copii sănătoși, soți cumpătați și iubitori, rude chibzuite, un acoperiș deasupra capului și o bucată de pâine pe masă.

Singurătatea fără Dumnezeu este cu adevărat un naufragiu personal, dar una petrecută cu și în Hristos ne împrietenește cu Dumnezeu.

De fapt nici nu există singurătate, ea e doar fizică, pe pământ și doar imaginată de noi. Dacă Dumnezeu este în suflet, nu ne putem teme de nimic. Sunt singuri cu adevărat doar cei ce nu au credință.

Or, să îi mulțumim Domnului că ne poartă grija, ne scoate în cale oameni pe potrivă, ne izbăvește de cei falși și răi, ne dă sănătate, ne înconjoară de persoane pe care le iubim și care ne iubesc.

Niște gânduri…

Îmi place să trăiesc și să respir,

Și să zbor pe valurile line,

Să tac profund și să admir

Gândurile-mi cele pline.

Pline de viață și durere,

De lacrimi, zâmbete și dor

Ce nu-mi înfrânge cu putere

Sufletu-mi din lungul zbor.

Trăiesc… Visez și nu mă tem

De moarte plânset și uitare,

Mă tem de viață și blestem,

De suferinți grele și-amare.

Ce sunt? În fine, un destin

Uitat de universul veșnic

Ce înfruntă-n cale un venin

Punând tot lumânări în sfeșnic.

Nu sunt decât nimic în lume,

Un element mărunt, dar nu pustiu,

O soartă poate al cărui nume

Nu l-am știut și nici nu-l știu.

E o poezie din arhiva mea, simplă, dar nu simplistă.

Foi, foițe, foișorele scrise în zadar la locul de munca și în alte birouri…

Mereu eram atacată de o indignare interioară când mă întâlneam cu virusul birocrației. Nu am înțeles, nu înțeleg, nu voi înțelege și deja nici nu vreau să înțeleg presupusa iminență a hârtiilor pe care trebuie să le scriem, să le completăm fără nici un rost. Oare menirea omului e în a scrie mii de file absurde de parcă ar fi un xerox ridicol? N-aș crede… Iarăși e vina celor de la conducere. Chiar de aș dori să îi apăr aidoma unui avocat dement, nu pot! De ce să nu își facă fiecare meseria sa? Profesorul să educe discipolii, să le ofere cât mai multe ,,pârghii” spre cunoștințe și să nu completeze mii de registre și mini registre care sunt cu același conținut, să scrie note informative sau explicative dacă nu a completat o foaie ce mai apoi va fi aruncată; sau să facă planuri de lungă durată, de scurtă durată și tot așa de parcă ar fi meteorologii ce prevăd ploile abundente programate pentru două semestre cu o mică doză de soare vara. Medicul ar trebui să se dedice sănătății oamenilor, dar să nu scrie rețetele în 5-6 exemplare, unul pentru pacient și restul pentru șefii care vin să verifice câți kilometri cu buchii a scris doctorul Cutărescu ca apoi să-l facă una cu pământul și să îi zică: Pentru consultația pacientului vă sunt suficiente 3 minute, restul 20-25 trebuie să completați fișele, registrele etc. Deviza ,,Lucendo allis ego ipse ardeo” (Arzând, luminez altora!” din limba latină) se transformă într-un prostesc: ,,Scriind, ard nu numai eu însumi, ci și îi las pe ceilalți să ardă”. De ce până și preoții au de scris niște formalități poate chiar bizare, au de făcut planuri ca profesorii și posibil să îi lipsească pe enoriași, la fel cum medicii sunt nevoiți să îi lipsească pe pacienți, de acele câteva minute esențiale în care, oferindu-le un ajutor fizic sau spiritual, pot salva vieți și suflete? De ce când mergi să îți rezolvi vreo problemă în oricare instituție de stat sau chiar privată trebuie să scrii la foi de parcă ești Lev Tolstoi finalizând ultimul capitol din ,,Război și pace”? Care este totuși ieșirea din acest tunel prostesc al birocrației? De ce eu nu pot să lucrez liniștită după ce am învățat atâția ani de masterate și doctorate fără a fi implicată în completarea prostiilor scrise? Până și publicarea muncii tale intelectuale cere mii de restricții și necesită atâtea ,,proceduri” aiurite încât îți vine să iei sapa și să mergi să prășești toate dealurile numai să nu ai de-a face cu birocrația. Degrabă și la prașit când vom merge vom completa, cred, vreo zece metri de hârtie ca să ni se ofere ,,marea onoare” de a prelucra solul.

Aceasta este realitatea actuală atât de dură și dezgustătoare. Cauza? Conducerea parvenită și idioții ce stau în fruntea noastră și fac tot posibilul pentru a ne zăpăci ca să uităm că merităm o viață cu mult mai bună. Se pune accentul pe tot și pe toate ce ține de aspentul material, degradare intelectuală, morală și spirituală, omul ca personalitate nu mai valorează nimic, trebuie nimicit, nu merită să primească educație, ajutor medical, spiritual (de la duhovnicul care are și el de completat registre), nu i se cuvine un ajutor juridic, nu trebuie să fie apărat de nimeni. Trebuie de distrus tot potențialul națiunii, de prostit, de făcut demenți pe intelectuali, de îngropat pe toți în hârtii, astfel ca să fie mai ușor decăzuților ,,stricați” la cap să conducă masele. Soluția? O găsim în vechea vorbă: ,,Peștele se strică de la cap, nu de la coadă!” Deja aceasta este o altă temă pe care o voi aborda altădată. Acum revin și eu la completarea ,,pergamentului” modern (Word) 🙂 că altfel nu rezolv nimic.

Bunul-simț absent sau pe cale de dispariție la unii…

Bunul-simț este un paradox în ziua de astăzi. Nu mă voi referi la ,,Bunul-simț ca paradox” de Alexandru Paleologul. Este o scriere filozofică care ajunge la descoperirile senzaționale ca postulatul lui Euclid sau teoria lui Copernic. E prea profund, necesită o gândire incomesurabilă. Voi raporta argumentele la noțiunea pe care o percep chiar și cei ce nu o știu a implementa. Desigur bunul-simț este un concept vast și filozofic aparent inobservabil, însă cere a fi explicat și cultivat din scutece până la bătrânețe. În ziarul Națiunea din 14 aprilie 2012, într-un articol de Remus Constantin Raclău, apare o serie de răspunsuri la întrebarea: Ce este bunul-simț? Unii zic că e rațiune, compasiune, bună înţelegere, altruism, armonie, grijă pentru viitor, prin acţiune în prezent sau mai înseamnă și conștiință, acea parte a memoriei care păstrează înregistrările faptelor noastre, fie ele bune sau rele. „Bunul Simţ s-ar putea defini ca fiind atitudinea de a respecta regulile de convieţuire, gândite pe principiul: Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face! Bunul Simţ ne cere ca în orice situaţie să ne comportăm cu respect, față de noi înşine, față de toţi cei din jur, față de natură şi de mediu, față de tot ceea ce înseamnă viaţă şi suport al vieţii. Bunul Simţ este o măsură a bunei creşteri, a bunei cuviinţe, a respectului pentru cei din jur. Acest lucru depinde de educaţia primită în familie şi este o moştenire de la cei care te-au conceput.” Dacă am defini mai simplu noțiunea menționată mai sus, am putea spune cuvintele lui Alexandru Paleologul: „Bunul Simţ este contrariul prostiei, mai mult chiar decât inteligenţa.” Probabil inteligența se ,,crește” și cu ajutorul unor studii, lecturi, pe când acest simț care ar trebui să fie specific tuturor oamenilor este în sânge, uneori se transmite genetic, alteori se ,,autoeducă”. Mulți au început să-l neglijeze, ba chiar să-l considere o indecență. Da, e o absurditate să crezi astfel, însă ,,tempores” și ,,mores” își fac efectul. Nu mai e ,,la modă” să saluți pe cineva, e mai ,,frumos” să-l faci pe ,,supăratul” și ,,indiferentul”, nu? Atunci când cineva ți se adresează cu respect și bunăvoință îl socoți de prost, așa e? Acestea sunt timpurile de acum când bunul-simț e pe cale de dispariție și mai e inclus în ,,Cartea Roșie” a conduitelor umane. De multe ori în transportul public te bucuri (dacă aș putea spune așa) că nu te-au mușcat, ci doar au ,,lătrat” la tine ca niște imbecili. Când din replica ta fac parte ,,Mulțumesc!”, ,,Cu plăcere!”, ,,Să aveți o zi frumoasă!”, ,,Scuzați-mă!”, ,,Vă sunt recunoscător/ recunoscătoare!”, ,,Poftim!”, la care se mai alătură și bunele maniere, devii un proscris care nu mai are nicio șansă de a fi primit de societate. La serviciu dacă ești responsabil, modest și cu cei șapte ani de acasă (chiar dacă ai mers la școală de șase ani:) ), devii prostul/ proasta transformat(ă) în preșul unui șef idiot ce nu știe nici cine a fost Ion Creangă sau dacă ,,aluzie” e fruct sau legumă, nemaivorbind că nu a auzit ce este educație, bun-simț, inteligență, lectură, omenie etc. Te bucuri măcar că nu a uitat de existența drepturilor omului (cât de umil nu ar fi acesta din urmă) și nu te mai ia și acasă să îi speli lenjeria pentru a te umili. Astfel sunt inșii de acum, societatea și timpul. Unii cu aroganță pot arunca o hârtie cât mai departe de tomberon, iar pe un om îl pot azvârli în cel mai grețos noroi pentru al înjosi. Ce să mai vorbim despre valorile esențiale ale moralului?…

Bunul – simţ este acea trăsătură a omului care îi permite armonizarea cu societatea, cu natura, cu tot ceea ce îl înconjoară; este capacitatea de integrare optimă a fiecărui individ în parte, cu lumea înconjurătoare. Ce fel de fuzionare cu cei din anturajul apropiat dacă unicul lanț trofic existent este relația om-om, iar singurul ecosistem a devenit societatea în care trăim? Bunul -simț într-adevăr s-a transformat în paradox. Oare e chiar atât de dificil să trăim fie și după acest ,,minimum minimorum” al filozofiei existențiale: ,,Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!” ? Ar fi perfect să mai adăugăm în conduita fiecăruia și: ,,Comportă-te așa cum ai dori să se comporte cu tine!” Dar… Probabil e prea ostenitor, mai ales pentru cei cu număr redus de neuroni și cu exces de venin în inimă și pe limbă.

De fapt bunul – simţ este o aptitudine atât de simplă, naturală, firească încât a o explica înseamnă deja să ne depărtăm de sensul său real, … este ca o esenţă preţioasă şi are o „valenţă” atât de subtilă încât nu se poate identifica cu societate de azi și cred că nici cu cea de mâine.

Bunul – simț este un instinct, însă la unii cu siguranță uitat în Epoca de Piatră chiar dacă acum să fii om nu te costă nimic, nici bani, nici aur, nici viață.

Absență…

Am fost ,,absentă” în lumea ,,scrisului”. Uneori e bine să te mai retragi, să ai o limită a exprimării sau, mai bine spus, să te refulezi în propria viață și propriile gânduri. De obicei, când apar griji, probleme, cei cu ,,firea”artistică ,,purced” la un drum lung al creației, însă sunt momente când sufletul dorește răzvrătire, iar mintea – pauză. De fapt, niciodată sufletul nu este în concordanță cu mintea. Sunt unele momente în care ideile caută refugiu în vâltoarea vieții cotidiene, printre vizitele făcute rudelor, printre zarzavaturile pregătite pentru iarnă și momentele ce te ,,izbesc” de rutina vieții. Existența pe acest pământ nu te întreabă ce vrei și ce îți provoacă satisfacție sau dezgust, pur și simplu te poartă pe aripile sale de înger sau demon.

Absența este necesară. Dacă nu ne putem confrunta cu lipsa fizică, ne limităm la absența spirituală. Nu putem ,,încadra” sufletul și gândul în tot și în toate mereu, necontenit. Avem nevoie de acel ,,stop” pentru ca atunci când vom apăsa pe ,,play” să reușim să fim cei cunoscuți de lume, de anturaj și nu mai contează ce face ,,eul” nostru, el trebuie să se ,,conformeze” vieții. Verbul ,,a se conforma” îmi provoacă un pic de dezgust, căci de multe ori a fost repetat de o nimicnicie din planul meu profesional pentru a ne arăta că suntem sclavii sistemului. Nu contează! Nu despre aceasta e vorba! Revenons à nos moutons! Adică, mai bine-zis, revenons a nos idées, la necesitatea și importanța absenței în vâltoarea evenimentelor care nu pot trece pe lângă noi, ci doar prin noi.

Nu vorbesc despre indiferență, e vorba doar despre o abstracție foarte rară de care avem nevoie. Sufletul trebuie protejat, dar, de facto, macar să îl peticim ca să poată face față destinului. Și ideile trebuie cârpite, foarte rar, dar necesită reparație. Fiecare inimă cere retușare, fiecare creier pretinde, câteodată, la o doză de ,,gheață” pentru ca să nu ia foc.

Îmi displace absența, nu îmi este specifică, dar pentru prima oară i-am simțit dulceața.