Necesitatea nebună de funcții transformată în propriul dușman…

Mă voi referi carieră. Sau mai bine-zis la patima de a fi șef cu orice preț. Nu pot spune că eu nu-mi doream prin anii de studenție să ocup vreodată un post de conducere. Ca orice om, am fost ispitită și de așa ceva. Am avut capacități de lider din copilărie. Nu mi-a plăcut niciodată să fiu ultima, de fapt nici nu am fost. Chiar îmi aduc aminte de primele luni la facultate când eram toți tratați ca niște nulități, probabil așa vedeam noi, însă era, probabil, doar o atitudine a profesorilor față de proaspeții ,,bobocei”. Atunci îmi pusesem întrebarea: ,,De ce se comportă cu mine de parcă aș fi o proastă?” ,,Eu doar am învățat și învăț bine, mă strădui, nu dorm nopțile din cauza studiului, încerc să mă manifest ca o studentă bună, dar ei nici nu văd nici nu aud! Mă apuc de învățat și mai bine, eu nu pot suporta o astfel de atitudine, trebuie să depun eforturi intelectuale maxime ca să fiu printre primii, așa cum am fost și la școală. Nu vreau doar să învăț bine și să fiu considerată perfidă, îmi doresc să câștig respectul sincer al profesorilor, al colegilor.” Cu propriile forțe am obținut ce am râvnit și ,,la pachet” cu respectul au venit cunoștințele, cultura generală. Despre anii de studenție voi mai scrie. Acum să continui despre ,,șefie” 🙂 Am înțeles aspirația către respect, dezvoltare a intelectului, dar nu am perceput niciodată mentalitatea persoanelor care ar ,,merge peste cadavre” doar ca să încălzească un scaun. Care-i ideea? Am ajuns demult să gândesc că a fi un om cu ,,funcție” mare este o încercare a vieții, poate chiar o ,,capcană malefică” din cauza ispitelor, a patimilor și a păcatelor luate inițial, când semnezi actul. Foarte rar se întâlnesc persoane înțelepte ce reușesc să facă față necazului cu aspect de fericire și să rămână Oameni, indiferent de statutul profesional. De obicei, acești indivizi, ajunși oameni mari se transformă în mucegaiuri morale. În ziua de astăzi e mai ușor 🙂 Ajung ,,la putere” parveniții fără scrupul, psihopații cu megalomanie și alte afecțuni psihice frumos ,,voalate” în haine scumpe și aparențe luxoase.

Oare cât trebuie unui om? Chiar va lua totul cu el în țărână, inclusiv și fotoliul de șef? Nu! Dar de ce să-și aducă aminte despre deznodământ? Ei doar se cred veșnici la fel ca puterea și banii lor.

Cu regret observ că liniștea interioară, armonia din familie, traiul decent, dar plin de clipe fericite, devin niște mituri insesizabile. Totul se limitează la ,,putere”.

Probabil devenim ceea ce alegem. Dumnezeu ne oferă posibilități pentru a evita unele lucruri. De facto, nu toți ,,pot face față” ,,viscolului” în care s-au pomenit. Cine știe… Pentru unii a fi șef e unica fericire a vieții, e un fel de compensare a vieții ratate, sau a intelectului ratat 🙂

Nu spun că trebuie să nu mai aspirăm la nimic ceea ce privește domeniul profesional. Așa făcusem și eu. Mi-am dorit să acumulez cunoștințe pentru deveni un profesionist în domeniul ales. Numai nu trebuie să confundăm vocația, profesionismul cu megalomania și tendința oarbă de a deveni șefi.

Odată văzuți în ,,fotoliul moale” nu ar trebui de ezitat să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ofere înțelepciune pentru a nu degrada sufletește, ca să putem înfrunta cu demnitate ispitele.

Nu doresc să ,,mă opresc” mult la tema dată. Voi concluziona cu niște vorbe spuse de străbunicul meu feciorilor săi: ,,Măi băieți, dacă veți ajunge șefi, să vă purtați așa cu oamenii ca atunci când veți fi deja ,,Nimeni” să aveți mereu respectul celor din jur și parte de ,,Bună ziua!”.

Eu am luat decizia demult. Nu-mi doresc funcții, ,,pocloane”, ,,putere”, avere. Îl rog pe Dumnezeu să-mi dăruiască sănătate, liniște și pace în suflet, în casă, în viață, atât mie, cât și familiei mele, să am înțelepciunea de a trece demnă peste ispite și greutăți.

Sursă imagine: internet

Autoeducația din afara pedagogiei…

Cei ,,șapte ani de acasă” sunt esențiali în viața unui om. Eu, însă, mereu am ,,pus” accentul pe autoeducația fiecărei persoane. Nu e vorba de sensul științific al acestei noțiuni, ci de abordarea vieții prin prisma individului aflat în ,,mijlocul” societății și în vâltoarea vremurilor.

Putem să avem de la cine învăța lucruri frumoase în acei ,,șapte ani”, însă de multe ori ,,Barza” aruncă ,,bebelușii” (potențialii cetățeni) în familii ce nu pot fi considerate ,,modele” în cultivarea principiilor de viață corecte. În aceste cazuri triste, după ce ,,copilul” iese în lumea mare poate să evite traiul nedemn cultivat ,,din scutece” sau poate să se arunce în vâltoarea prostiei.

Autoeducația, adică posibilitatea și înțelepciunea alegerii, are un rol decisiv în destinul uman. Nu știu cum s-ar putea altfel de explicat, probabil e ,,ceva” ce trebuie să curgă prin vene. Întotdeauna am considerat autoeducația primordială chiar și față de cei ,,șapte ani de acasă”. Într-o discuție cu cineva pledam înflăcărată pentru acestă concepție. Mi s-a spus: ,,Autoeducația e rezultatul educației primite acasă.”. Cred că nu e chiar așa, e o relativitate. Totul are loc în dependență de om și mai puțin de familia din care a pornit. Poți pleca ,,în lumea mare” cu norme destul de bine evidențiate de părinți. Având ,,baza” unui comportament adecvat, politicos și , în același timp, auster, viața îți propune multe. În pofida acestor ,,oferte” ai șansa de a rămâne om și să te alegii cu patimi superficiale rezultate din ispite cu mult mai mari.

Sunt adepta alegerilor rezonabile, a evitării părților urâte ale vieții. Cei cu educația ,,suplă” primită de la părinți pot evita greșelile ,,arborelui genealogic”. Inșii cu ,,temelia” ,,bine pusă” în copilărie pot ,,cădea” pradă circumstanțelor dacă nu au și perceperea logică a unei autoeducații.

Ne formează nu numai codul genetic (despre relavanța căruia voi mai vorbi) și nici ,,anii de acasă” sau ,,de la școală”. Ajungem oameni demni doar trecând prin ,,uraganuri” urâte care ,,sculptează” din caracterul nostru ,,figurine” putrede sau ,,statui” vrednice de a trăi viața și nu de a se ,,târî” prin ea.

Doar cu ajutorul lui Dumnezeu reușim să ,,descifrăm” corect situațiile, oamenii, căderea sau aspirația. Chiar dacă rămânem niște ,,solitari” ai timpului, nu trebuie să ne facem una cu ,,masele” istovitoare prin mârșăvia lor.

Cultura generală la fel este rodul educării de sine. Nici școala, nici universitatea nu ne poate oferi ,,bagajul” intelectual pe care putem să-l ,,agonisim” singuri.

Am văzut profesori mai puțin deștepți și elevați decât niște oameni simpli, dar și ,,muritori de rând” cu intelect distins. O persoană poate fi doctă doar ,,pătrunsă” de autoeducație. Un individ modest fără de studii poate ,,conține” inteligența pe care un ,,școlit” fals nu o va distinge niciodată.

Autoeducația e ,,coloana vertebrală” a personalităților. Lipsa ei nu este decât o ,,mlaștină” care ,,înghite” cu nesaț Omul din fiecare trup. Puterea alegerii între Bine și Rău oferă calea urmărită, încununează sau nimicește un destin.

Viața depinde în totalmente de ceea ce alegem să fim. Nu are nicio importanță de cine și când suntem înconjurați. Domnul a dat pădurea verde, noi stabilim cine să fim: copacul verde și puternic sau ,,uscătura”.

Credința în Dumnezeu și autoeducația ne poate lumina viața, deja depinde dacă ne plac razele de soare sau întunericul sufletului…

Sursă imagine: roluleducației.ro

Căderea și ridicarea sufletului…

Îngeri și demoni ai sufletelor noastre

Luptă-n continuu pe câmp nevăzut

Pentru imense văzduhuri albastre

Sau întuneric abia perceput.

Viața-i o luptă grea și neclară

Plină de gânduri sau vise ratate

Spre-o veșnicie ce pare-a fi rară

Zbătută-ntre clipe atât de uitate.

Cădem în ispite apoi ridicăm

Capul și sufletul veșnic arzând,

În cădere urâtă iarăși plecăm,

Lupta inimii noastre pierzând.

Spre deznădejde nu mai cotesc,

Iau duhul de aripi, merg spre lumină,

Gânduri uitate din nou tot roiesc,

Iar eu le omor cu speranța divină.

Mă-nnec în destin și-n patimi iubite,

Nu vrea să visez, dar ele mă cheamă,

Mai uit, însă tot mergând răzvrătite,

Cred că mai am vreo milă sau teamă.

M-așez în genunchi spre cerul dorit,

Sugrum orice vis prin cuget senin.

Mă bucur. M-am rugat, m-am oprit,

La timp am ieșit din amarul venin.

Aspir spre credință, gând bun și iubire,

Mai cad dar iarăși inima-ndrept

Și-nfrunt chiar durere, o dulce neștire

Cu rugă profundă și-o cruce pe piept.

Sursă imagine: spatiulinimii.com

E noaptea unei Neștiute…

Nopți nedormite și visele arse,

Cuvinte-mplinite-n stilou demodat,

Gânduri răzlețe din inimă stoarse

Și-un timp efemeric, naiv, neratat.

Mă uit prin geamul pleoapelor,

N-am somn și nicio stare.

M-aș vedea în unda apelor,

Ce-ar liniști mințile rare.

Prefac din amintiri eu piese,

Căci nu am somn nici plin, nici van,

Care continuă să-mi țese

Din vis și gânduri – uragan.

E noaptea cu scrieri mute

Și-a bucuriei noi, venită

În viața unei Neștiute

Spre fericire iar pornită.

Aspir spre veșnicul extaz

Al traversării unui drum,

Nu a rămas niciun necaz

Din trecut am făcut fum.

Pictura: ,,Pe gânduri” de Nicolae Vermont

Sursa: http://www.ziuaconstanta.ro

Nu te costă nimic să fii Om!

Am scris despre bunul simț, respect și omenie. Voi continua să dezvolt tema acestor virtuți atât de rar întâlnite în zilele noastre. Puțini își dau seama că cel mai ușor lucru, de fapt, este să fii Om! De ce? Fiindcă nu te costă nimic! Am văzut diferită lume, însă puțini Oameni. Există niște calități care nu necesită facultăți, doctorate, viață smerită, avere sau ,,statut” social. Am învățat că un boschetar poate avea o inimă pe care un boier nici nu a visat-o, un bețiv poate fi mai respectuos și mai inteligent decât un profesor, iar o desfrânată e mai înțeleaptă, mai milostivă decât o doamnă ce pretinde a fi foarte elevată. Fiecare își are demonii săi. Nu putem judeca oamenii și nici nu putem trata în același mod toate persoanele după viciile și căderile lor. Individual, toți inșii pot fi definiți după modul prin care își manifestă sufletul. Indiferent de patimile avute, totuși, sunt niște principii morale în umbra cărora încearcă să ,,defectele” unor ispite. Poți fi prieten bun și Om în orice moment al vieții. Niște simple ,,gesturi” spirituale măsoară valoarea persoanei. Unii sunt marionetele din ,,teatrum mundi”, alții nu pot îmbrăca măștile. Sunt așa cum sunt! Lasă perfiditatea și nu le mai pasă că nu sunt acceptați fără pic de înșelăciune, cu o multitudine de păcate ,,cerute” de trup și, poate, izgonite de suflet. William Hazlitt spunea: ,,Omul este un animal al aparențelor, niciodată nu este mai mult el însuși decât când joacă un rol.” Am întâlnit foarte buni ,,actori” încercând să-și ascundă lipsa de căldură a sufletului printr-o prostească fățărnicie, însă i-am cunoscut și pe cei care au negat aparențele exterioare, descoperindu-și principiile interioare. Despre ce e vorba acum? Despre ,,fațadele” exemplificate mai sus. Atunci când un pretins ,,exponent” al idealității, este mai putred decât acel păcătos care-și recunoaște bătăliile pierdute cu ispitele și nu joacă nici un ,,rol”, este așa precum este, dând dovadă (spre marea uimire a tuturor) că are un suflet cu trăsături nespecifice mocirlei, cu principii umane rezistente tuturor patimilor.

Spre marele nostru regret, mirosul de parfum nu întotdeauna înseamnă bunătate, bijuteriile de pe corp nu demonstrează bogăția interioară, luxul exterior aproape mereu e doar o scuză pentru sufletul aflat demult în stare de putrefacție. Mă miră cum unii pretind a fi mari domni și doamne, judecă aparențele și uită de ,,conținut”. Fiind și eu o moleculă a societății, am ajuns la concluzia că sunt interesată de Omul din interior, dar nu de aspectul extern al corpului și al vieții acestuia. Am fost fascinată de oamenii ,,mici” cu suflet mare și m-au dezgustat oamenii ,,mari” cu suflete mici. Am văzut ,,învelitori” simple cu niște ,,bomboane” atât de dulci înăuntru și ,,hârtii” pompoase ce ,,conțineau” ,,mucegai” urât mirositor (degeaba se mai dădeau cu parfum scump 🙂 )

Nu te costă nimic să fii Om! Întrebarea cea mai mare este dacă știi cum e să fii așa? Nu cunoști? Măcar nu agrava situația intuind un concept fals. În cazul dat e utilă vorba: Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face! Renunță la fața înăcrită care parcă ar vrea să muște pe cineva! 🙂 Omite ,,rolul” bine jucat de ,,Superior” și fii Om! Învață, încearcă, crede, iartă! Să fii domn e o întâmplare, să fii Om e un lucru mare!

„Ar trebui să învatam să îi privim pe oameni mai mult în lumina suferințelor lor și nu în funcție de ce au făcut sau nu.” – Dietrich Bonhoeffer

,,De la lipsa de omenie la golănie nu-i decât un pas.” – Nicolae Mureș

foto: http://radiocatch22.com

Dor de lucrurile mici…

Mi-i dor de lucrurile mici,

De bunul simț, cireși, izvoare,

Mai des aș trece la bunici.

Bunelul nu-i… Și asta doare…

Mi-i dor de nucul de la poartă,

De parcul ce m-a alinat.

Nu mi-aș dori o altă soartă,

Nu uit de unde am plecat!

Mi-i dor de teii ce-s în floare,

Aleea veche mă tot cheamă

Și-aprinde-n cugetu-mi un soare,

Punând tristețea într-o ramă.

Mi-i dor de ploaie, vânt de stele.

Roua dimineții îmi zâmbea.

Aș scrie-o carte-a vieții mele,

Cu lucruri mici aș coperta!

Capul plecat nu poate vedea niciodată soarele!

Mentalitatea sovietică de sclavi și victime, promovată zeci de ani, a transformat până și generațiile năcute după perestroică în niște ,,zombi” servili și umili care se conduc încă după principiul: Capul plecat sabia nu taie! Această ,,lozincă” merge ,,la braț” cu Omul -Cetățean, Omul – Subaltern, Omul – Locatar, Omul – Consumator și alte ipostaze ale omului. Așa ne-a fost ,,introdus” în cap să fim tăcuți, servili și cu o personalitate mizerabilă ca atare. Nu vreau să mă bag în politică, aș avea mult de scris și de analizat. E prea murdar! Unicul fapt ce trebuie menționat este că din cauza ,,capului” veșnic plecat, a tăcerii permanente și a modestiei absurde, acum avem ce avem în societate și în politică. Să revin, însă, la ,,particularitatea” care nu permite ,,pătrunderea soarelui.”

Mereu am pledat pentru adevăr, dreptate și valori morale distinse. M-am străduit să păstrez demnitatea în toate circumstanțele, chiar și atunci când mi se cerea să o neg, să recurg la o nimicire a concepțiilor de viață cultivate din copilărie cu atâta greu. În rezultatul implimentării acestor principii am avut de suferit, însă nu am vrut să mă prefac într-o ,,târâtoare” ce reușește doar să lingă papuci, îmbogățind pe cineva, uitând că e personalitate. Mi-a plăcut o citată de Jim Morisson: Dacă pentru a trăi trebuie să te târăști, ridică-te și mori! Unii nu au nici măcar vrednicia de a se ridica, continuând să se târască până nu sunt striviți de ,,pantoful” pe care l-au ,,idolatrizat”.

Vorbesc doar despre demnitatea curată, fără de trufie și interese meschine ascunse. Acea demnitate din sânge ,,curge” necontenit de la naștere până la moarte. Este verticalitatea morală pe care cei parveniți nu o vor percepe niciodată, este virtutea necoruptă care formează o ,,simbioză” doar cu inteligența, credința și setea de adevăr.

Capul plecat de multe ori este tăiat, numai că nu deodată, ci pe parcurs, atunci când ,,posesorul” sabiei nu mai are nevoie de acel ,,cap” pentru a-l folosi în scopurile sale. Dacă privim din altă perspectivă, mai puțin generală și mai subiectivă, probabil turcii au dreptate în proverbul lor total opus: Capul ce se pleacă, merită retezat! De ce? Păi dacă s-a aplecat odată – va mai face-o, dacă s-a umilit în fața unuia, o poate face în fața la mai mulți, deci, poate trăda cu ușurință și nu are nicio valoare ca personalitate și caracter. Această idee este o abordare subiectivă a ,,capului plecat” în situații particulare, noi continuăm cu viziunea generală, de tip sovietic.

Viața, totuși, e prea scurtă pentru a urma orbește ceva ce nu e relevant și chiar înțelept. Cel mai important lucru e să fim în armonie cu conștiința.

Îmi aduc aminte un moment din viață când trebuia ,,să plec capul” doar de dragul unor capricii ale ,,papucului” care aștepta să-i aduc ,,pocloane”. Trebuia să aleg între soarta unor oameni adevărați (dar incomozi pentru ,,papuc”) și ,,capul” meu care nu dorea să se aplece. Am vorbit atunci cu o persoană foarte înțeleaptă. Ea mi-a dat un sfat pe care îl voi ține minte toată viața și îl voi utiliza mereu: Fă cum consideri, cum îți spune conștiința ta, ca mai apoi să fii împăcată cu tine însăți!”

Așa am făcut, am ales ,,sabia”. M-a ,,hăcuit” de-a binelea 🙂 Dar sufletul nu a sângerat, ci s-a transformat într-un oțel pufos 🙂 De ce am utilizat acest oximoron? 🙂 Fiindcă sufletul meu a devenit atât de puternic și, totodată, atât de ușor, fără povara deciziilor greșite! Conștiința mea m-a susținut foarte mult. Ea m-a ajutat să văd mereu soarele și să mă feresc de întuneric și de ,,papuci” murdari.

Nu pot vedea lumină doar din ipostaza Omului – Cetățean. La acest capitol, toată națiunea are capul plecat. Dovadă este starea în care a ajuns țara noastră, patria iubită ce nu o poate fi apărată de ,,corbii” idioți, năpustiți asupra țării ca asupra unui cadavru. Deja aceasta este o altă temă inanalizabilă la moment din cauza ,,capetelor” noastre ce au înțepenit plecate.

Trebuie să pledăm pentru verticalitatea principiilor morale, pentru demnitatea cea fără de trufie și ipocrizie. Este o tâmpenie să îți vinzi onoarea! Cel mai jalnic om este acela care-și vinde demnitatea pentru bani și favoruri temporare!

Da, într-o societate coruptă cinstea și demnitatea sunt luate în râs. Nu aceasta trebuie să ne deranjeze, ci ,,curățenia” obrazului nostru și glasul conștiinței care noaptea poate să ne trezească sau să ne legene și să ne lase să avem un somn liniștit.

Or, trebuie să stăm în genunchi doar în fața lui Dumnezeu, în fața lumii – niciodată! Devenind ,,corvus albus” răzvrătit, știm că pledăm pentru valorile veritabile și integre. Nu se merită să ne lăsăm supuși, blamați, utilizați și transformați de ,,unii” în gunoi nereciclabil. ,,Coloana vertebrală” a caracterului și a sufletului trebuie să se ,,curbeze”, să se ,,modeleze” doar pentru Dumnezeu și credință.

,,Ia seama că în viață trebuie să fii demn, trebuie să fii Om și să nu îți fie frică de nimeni decât de Dumnezeu!” ( Doctor Alexandru Pesamosca)

Generația anilor ’90

M-am inspirat dintr-un video pe facebook. Cum a fost copilăria și adolescența noastră, a celora care s-au născut în anii atât de importanți și decisivi pentru istoria lumii? Odată cu apariția nostră, s-a destrămat Uniunea Sovietică, au avut loc revoluții, proclamări de independență, apoi ani grei de tranziție și probleme sociale. Suntem generația perestroicii, a războiului de pe Nistru, a revoluției din România, a finalului trist mai mult pentru Ceaușescu decât pentru Gorbaciov și a unui început fatal de nouă epocă politică.

Suntem cei care au citit pentru prima oară Limba noastră de Alexei Mateevici într-o carte cu grafie chirilică. Da, da! Despre limba română, în limba moldovenească scrisă cu litere chirilice 🙂 Pare absurd, dar așa a fost. Suntem generația care a suferit experimente din domeniul învățământului. În fiecare an învățam după manuale noi, ,,proaspăt” scoase de sub tipar. Am învățat istorie, apoi aparte istoria românilor și istoria universală. Am studiat primii educația civică. Nimeni încă nu avea idee ce e aceasta și ,,cu ce se mănâncă” 🙂 Apoi am trecut și prin ,,ciurul” bacalaureatului. Nu aveam idee nici de el. Cineva zicea că sunt niște examene ordinare, altcineva afirma că e ,,ceva” strașnic. Însă toți erau convinși că e ,,un lucru” bun, fiindcă se practică și în România, deci e cu tendință europeană 🙂 Am ,,traversat” bacalaureatul 🙂 În comparație cu Rubiconul trecut de antici, acele examene păreau ,,floare la ureche” 🙂

S-a scurs și acest nisip din clepsidra vieții… Se perindă anii cu viteza luminii…

M-am născut în 1990, în Republica Moldova. Cei născuți în țărișoara noastră au trecut prin ei mai mult dezastrul apărut odată cu ,,moartea subită” a URSS. De atunci au început să-și croiască drum hoții, interlopii și cadavrele intelectuale. A năvălit peste toți sărăcia. Am supraviețuit majoritatea, dar au început într-adevăr să trăiască cei care au mers peste oameni, peste principii și moralități pentru a ajunge la putere și pentru a agonisi averi mărețe.

Noi eram doar copii. Nu înțelegeam cât este de critică situația în societate. Ne faceau fericiți și cele mai mici bucurii ale vieții de atunci. Nu erau calculatoare, telefoane performante, nici nu știam ce e televizorul color. Doar cu anii am putut savura puținele seriale pe care le așteptam cu nerăbdare. Când începea ,,Sclava Isaura” toți își lăsau treburile, atunci se oprea și munca pe câmp, și mulsul vacilor, și pregătirea lecțiilor pentru a doua zi. Se aduna toată mahalaua să privească filmul iubit. De fapt, nici nu erau prea multe seriale pe atunci ca să avem din ce alege. Ne limitam și la emisiunile rusești: ,,Ce? Unde? Când?”, ,,KVN” (un fel de TVC) și desigur știrile. Ora 20:00 devenise o parte din tradiția tuturor familiilor din spațiul postsovietic. Noutățile erau diverse și uimitoare. Se vorbea cu mult mai mult, căci trecusem toți la democrație, însă nu știa nimeni ce ,,lighionă” este aceasta (de facto, nici acum nu am înțeles bine).

Apoi au apărut televizoarele ce arătau chiar în culori. Era ceva neobișnuit. Îmi aduc aminte cum venisem de la bunici și părinții mi-au prezentat noul membru al familiei – televizorul Shivaki 🙂 Câtă bucurie! Telecomanda era problema cea mai mare. Apoi m-am obișnuit și am început să savurez alte seriale apărute: Beverly Hills 90210, Friends, Dosarele X, Buffy, spaima vampirilor, Sunset Beach, Hercules, Xena – regina războinică, Melrose place. Și acum îmi amintesc că priveam Charmed la ora 18:00, iar mama era pasionată de Dallas. Toate erau cu traducere în limba ucraineană. Am crescut cu postul de televiziune 1+1 (din Ucraina), nu aveam antene cu ,,dotări speciale”. Moldova 1, TVR 1, ORT, 1+1 și Inter erau suficiente, chiar ne părea un sortiment grozav. Ne-am delectat la fel cu seriale rusești: Brigada, Bumer; femeile nu ratau nici un episod din Doamna de Monsoreau și Tainele Petersburgului, iar bărbații în fiecare seară priveau Străzile felinarelor sparte și Petersburgul banditesc. Am tradus denumirile. Este clar că în rusă sună mai bine și sensul e mai profund. Dar să revin la amintiri… Da, da, am uitat să zic despre pasiunea noastră pentru emisiunea Fabrica de staruri. Câte vedete din Rusia au început cariera artistică de acolo! Parcă mai ieri spălam ușa de la intrarea în sala unde făceam lecțiile de limba română și cântam toți Înțelegi/Понимаешь (А за окном (а за окном)/Понимаешь, весна за окном/ (А за окном весна, весна, понимаешь)/ И унесет (и унесет)/ Теплый ветер холодный наш сон/ И мы пойдем в переулках весны/ В небе утреннем звезды видны/ Много этой весне мы должны/ Понимаешь). M-au năvălit amintirile 🙂 Trebuie să caut pe acasă caietele ,,transformate” de noi în ,,anchete” (așa le ziceam), unde găseai și poezii, și textul cântecului preferat, și date, preferințe, jocuri, imagini lipite, fotografii, semnăturile colegilor, practic era un fel de facebook al timpului 🙂 Dapoi dacă aveam pixuri ,,la modă” care puteau scrie cu mai multe culori 🙂 Cu câtă ardoare ,,exploatam” casetele audio pentru a asculta mii de ori melodia preferată! Când am procurat caseta cu Drugie pravila (Другие правилаЛети беги) eram unica în sat care avea acest cântec 🙂 Toți mă rugau să le împrumut și lor, iar la serată a fost mare premieră. Nici nu mai zic de casetele cu O-zone, Arash, Andre, 3 Sud Est, Valahia care asociate cu băutura solubilă Yupi și un tort de casă (Napoleon, Cușma lui Guguță, Munții Carpați sau Medovik) făceau din fiecare sărbătoare un eveniment special. Ascultam non-stop interpreți ruși și melodii pe care nu le vom uita niciodată (Руки Вверх, Блестящие, Фабрика, Иванушки, Корни, Алсу, Дима Билан etc.)

Copiii de atunci concurau numai la învățătura și la munca din gradină. Atât! Dacă în afară de Tetris, Mario, blugii largi, haine sportive, casetofoane, gume de mestecat Turbo, Love is și Stimorol nu mai aveam nimic. Calculatorul era doar o noțiune abstractă. Odată vorbeam cu mătușa mea ca despre o utopie: Îți imaginezi așa ceva? Poate, vreodată, fiecare va avea calculator și telefonul propriu, iar la televizor vom alege din sute de seriale… Acum acestea sunt niște realități, însă atunci păreau visuri irealizabile.

În pofida tuturor dificultăților am avut o copilărie frumoasă, lipsită de valorile materiale și plină de cele morale. Știam ce este bunul simț, respectul, fericirea, bucuriile mici ca aspect și mari ca emoții. Mergeam afară la joacă, participam la treburile casnice, ne pregăteam pentru Crăciun, Paști, Hramul satului cu atâta perseverență pozitivă. Mergeam cu uratul, cu semănatul, organizam serate, plecam la repetiții deoarece cântam în cor, îmi pregăteam temele fără internet, doar cu ajutorul teancului de cărți luat de la bibliotecă. Reușeam să o ajut pe mama, să mai aduc câte o căldare cu apă de la fântână, să coc pâine (când mama nu avea timp), să spăl hainele fără mașina de spălat, să hranesc animalele, să particip la plantarea cartofilor, să rup niște bujori de lângă prag, să merg la plimbare și să savurez aroma verdelui din jur. Izbuteam multe. Aveam timp și pentru a scrie poezii, eseuri așezată pe iarba verde, sub mărul înflorit din mica livadă de lângă casă. Acolo inspirația ,,se năpustea” asupra mea și nu îmi dădea pace până nu ,,capitulam” cuminte acoperind foile cu sute de cuvinte.

Câteodată, duminica mergeam împreună cu mama la piață. Am vândut și cireșe, și vișine, și ceapă, dar clar că cel mai mult – mere. După o zi lungă de trudă, savuram vreo prăjitură sau niște biscuiți ucrainești. Să fiu sinceră, dulciurile din Ucraina sunt delicioase, poate chiar unice, fiind părticică originală din ritualul unui gurmand. Nu zic, mai ronțăiam și Mivina, însă foarte rar, mama era, ca întotdeauna, împotriva alimentației pline de substanțe chimice 🙂 De facto, atunci, la fel ca în zilele de astăzi, totul era numai chimie 🙂

Au fost ,,interesante” vremuri… Nu cred cineva să fi avut trai foarte bun (mă refer la oamenii cinstiți și cu principii morale adecvate). Fiecare a supraviețuit cum a putut. Care mai bine, care mai rău… Dar copiii anilor 90 au fost, totuși, mai fericiți. Au ,,gustat” din farmecul copilăriei autentice, fără pic de fandoseală și ,,teatru absurd”. Despre generația dată s-ar putea încă de scris foarte mult. Mă limitez doar la rândurile create, păstrând în inimă (la fel ca toți cei de vârsta mea) amintirile vremurilor trecute, devenite atât de îndepărtate și străine.

,,Viroze de toamnă” sau ,,Ce ne aduce toamna…” (sursă foto: https://www.expresul.md/2018/10/26/foto-a-ruginit-frunza-castanilor/)

Cred că a venit timpul să expun și eu câteva gânduri despre toamnă. Nu vreau să fiu prea pesimistă sau, din contra, foarte optimistă, ci voi ,,expune” propriile sentimente provocate de acest anotimp de trecere a ,,calendarului” și a vieții umane. Numai că natura veșnic ,,zboară” de la toamnă spre iarna reală, geroasă sau un pic caldă, imaculată datorită zăpezii sau urâtă din cauza noroiului și al temperaturii relative. Pe când în viața și sufletul omului toamna este ultimul anotimp. Da, urmează iarna ,,de dincolo” și poate că unica similitudine cu cea pământeană este culoarea ,,provocată”. La unii va fi o iarnă pudică de un alb extraordinar, iar la alții – o mocirlă totală, dezgustătoare, în dependeță de cum persoana și-a trăit celelalte trei anotimpuri ale vieții. De câte ori mă prind la ideea cât de diferiți sunt oamenii, cât de diverse sunt viețile, destinele, dar, totodată, în esență, e una și aceeași.

Fiecare trăiește cum vrea sezoanele vieții și, deasemenea, oamenii individual percep anotimpurile naturii.

Pentru mine toamna se asociază doar cu frig și viroze. Nu a reușit bine să se ,,instaureze” că deja capăt vreo viroză 🙂

În rest, nu e decât amintirea anilor petrecuți acasă, fiind copil. Și acum simt fumul frunzelor arse, aud foșnetul lor, văd copacii de pe marginea uliței ce duce spre casă, adulmec mirosul merelor care ,,cer” să fie culese și a florilor de lângă casa bunicilor.

Probabil nu sunt cele mai ,,reușite” amintiri. Generalmente, copilăria și adolescența nu îmi provoacă nostalgii acute, doar clipele petrecute în ograda bunicului meu scump mă răvășesc.

Nu aș vrea să dau timpul înapoi. Așa a fost viața de atunci și oamenii din jur – plini de răutate, invidie, răzbunare absurdă sau nepăsători și veșnic nemulțumiți. Numai câteva persoane care mi-au dat căldura inimii lor mi se asociază cu vara.

Am marele noroc că pot să uit multe, mai ales ce nu mi-a adus nicio satisfacție spirituală, ori chiar și m-a rănit. Nu știu ce aș fi făcut dacă nu aș uita… Posibil demult îmi ieșeam din minți 🙂 Însă, datorită specificului memoriei mele :), toamna îmi aduce numai sinesteziile acceptabile care mă și inspiră uneori, dar fără pic de nostalgie sau regret. Apropo, datorită toamnei am îndrăgit simbolismul și pe reprezentanții acestuia. Totul a pornit de la Bacovia și nevrozele lui 🙂 Mi s-a părut ceva interesant, neordinar. Apoi am continuat să studiez acest curent literar împreună cu exponenții săi (Macedonski, Minulescu, Arghezi, Baudelaire, Mallarmé etc.) Nu știu cum să argumentez firul care ar decide predilecția inimii mele anume pentru acest curent literar și pentru acești scriitori, însă dacă aș fi trăit în acea perioadă, cred că nu aș fi ezitat să îi cunosc personal măcar pe Macedonski, Bacovia și Minulescu. Aș fi fost un fan sau poate chiar un colaborator al ,,Literatorului”. Aceasta deja e o altă temă. Cât despre toamnă: mi-a adus câte ceva, mai nimic, mi-a luat mai multe, nu chiar totul, nu mă conduce către nostalgii, îmi ,,dăruiește” mereu viroze, răceli și bucuria de a rămâne indiferentă la ,,apariția” ei.

Va urma toamna vieții. Mai târziu, dar e inevitabilă. Ce îmi va aduce? Eventual, multe regrete (fără ele nici nu ar exista viața), conștientizări, unele realizări, bucurii și posibilitatea de a mă pregăti frumos și înțelept de iarna veșnică. Aspir la una imaculată, plină de lumină, liniște și iertare. Unul Dumnezeu știe cum va fi, la fel cum știe cum vor fi și celelalte toamne din calendarul vieții mele.

Acum să ,,alung” viroza care nu a ezitat nici măcar o clipă să îmi apară, să privesc cu speranță nucul singuratic de după geam și să îmi imaginez cum va fi vara viitoare ce îmi va aduce un an nou în viață.

Toamna (de Ion Minulescu)

Am tras sforile toamnei
și-am scris strâmb, pe ușă,
inventar
acum,
hai să-mpărțim toamna
și la partaj să luăm
o frunză tu, o frunză eu,
cinci vise tu, cinci vise eu
și tăcerea,
apusul ți-l las ție.
ploile le voi lua eu,
iar tu o să ai toate furtunile
stoarse de ultimele picături de vlagă.
cu răsăriturile va fi mai greu.
sigur ne vom târgui
ca-n piață.
am să ți le cedez, totuși,
numa ca să-mi lași mie
nopțile
și toate neîmplinirile mele
de fiecare zi…

Compensarea complexului de inferioaritate a unora – cauza diminuării sănătății a persoanelor din jur…

Fiecare om învață o lecție sau e nevoit, prin comportamentul unor persoane din jur, să poată diferenția anumite simptome psihiatrice. Nu trebuie să fim supărați pe eventualii ,,pacienți” care au făcut dificilă viața și au ,,batjocorit” sufletele celor din jur. Nu se merită să păstrezi în interior toate problemele și durerele provocate de ,,pacientul” cu o listă imensă de simptome psihiatrice. Pur și simplu trebuie de evitat cu price preț mediile ,,nocive” din punct de vedere psihologic.

Înțelegem involuntar cum se manifestă compensarea indirectă a complexului de inferioritate. Fără a fi psihologi sau psihiatri, toți cei care au în preajmă (Slavă Domnului dacă nu printre membrii familiei!) un astfel de posibil ,,pacient”, putem fi martori oculari la cum se ,,manifestă” conceptele lui Alfred Adler (psiholog austriac care a trăt în perioada 1870-1937).

Complexul de inferioritate este evoluția negativă de la sentimentul de inferioritate spre un sentiment acut de inferioritate.

Pentru Adler, sentimentul de inferioritate şi corelatul său, aspirația spre autoafirmare, reprezintă două din formele de de bază care poate să apară sentimentul valorii proprii. Prima formă este caracteristică, în general, vârstei copilăriei, când mica ființă umană constată cu durere cât de puțin pregătită este, în comparație cu adulții, să răspundă adecvat cerințelor complexe ale mediului social. Acest sentiment poate fi accentuat de o constituție fizică anormală (o infirmitate), de o situație economică şi socială precară, de o educație deficitară, etc. În înțelesul acordat de Adler, complexul de inferioritate este un efect fatal al unei comparații, este un simptom maladiv, un semn de tulburare a tendinței normale de autovalorificare. Depășirea se efectuează, de obicei, prin mecanismul compensării.

Nu mă voi axa pe analiza forțelor compensației care creează dispozitive interne în acest scop – depresia, hiperemotivitatea, deformarea caracterului. Aceastea sunt observabile iminent dacă suntem în contact cu persoana zi de zi. Complexul poate deforma caracterul înspre egoism, invidie, răutate. În general, persoanele lipsite de forța de a învinge, de a depăşi obstacolele întâlnite şi care nu găsesc mijloacele adecvate de satisfacere a scopurilor şi nevoilor lor realizează substituiri. Poate fi vorba de o ,,mască” compensatoare, un fel de schimbare la nivelul personalității, mai mult sau mai puțin superficială.

 Adler a pus în evidență, în mod convingător, modul de echilibrare (prin compensare) a sentimentului de inferioritate prin tendința de superioritate şi dominație. Cu părere de rău, compensările realizate prin această tendință nu sunt întotdeauna pozitive. Aceste trăsături, de exemplu, invidia, se pot manifesta printr-un sentiment care degajă superioritate, care sfidează, cu toate că în interior, invidiosul nu se simte deloc fericit şi superior cum încearcă să pară jignind pe alții mai fericiți dar şi mai vulnerabili. Uneori,se dezvoltă un comportament mult mai agresiv, când individul chiar ajunge să aibă credința că e superior, poate fi vorba chiar de atitudini megalomanice, ca de exemplu Hitler. Mă bucură faptul că vedem în jur cazuri în urma cărora suferă totuși un grup restrâns de oameni și nu țări sau continente.

Adler explică acest gen de comportamente astfel: dacă persoana care suferă de nevoia compensării inferiorității ei fizice sau sociale prin setea după superioritate este şi cu instincte agresive puternice, atunci tendința de superioritate este însoțită şi de voința de putere. Dacă, însă, gradul de agresivitate al persoanei este mai scăzut și poate fi controlat, atunci individul respectiv păstrează numai megalomia. Adler observă faptul că această pornire după superioritate este însoțită, de obicei, de un sentiment al persecuției,care se dezvoltă ca urmare a faptului că cei din jur nu recunosc dreptul la superioritate al celui în cauză. Prin urmare, putem atinge concluzia că din aprobarea sau dezaprobarea socială reies sentimente de îndrăzneală şi respectiv de deprimare sau dezolare, de orgoliu, vanitate,dar şi de umilință, modestie, timiditate.

În cazul particular despre care spuneam, este un complex de inferioritate îmbinat cu megalomania. Toate motivele care au provocat ,,dereglarea” de persoană nu pot fi cunoscute, dar unele sunt: subestimarea persoanei suferinde în familie, teroarea psihologică la care e supusă, deficiența de intelectualitate și inteligență, recunoașterea în subconștient că e un om ca toți oamenii și nicidecum un geniu, posibil chiar și răutatea interioară îmbinată cu prostia. Atunci când un potențial pacient posedă ,,cocteilul” ,,preparat” din răutatea, perfiditate și lipsa unui nivel intelectual, atunci devine și mai periculos pentru societate.

După cum am evidențiat mai sus, complexul de inferioritate deformează caracterul, de aceea, compensarea este necesară, pentru că, uneori contribuie la procesul de echilibrare interioară. Conform concepției lui Adler, fenomenul compensației este un instrument special al tendinței de afirmare proprie.

Sunt mai multe tipuri de compensație: directă, indirectă, deviatoare, consolatoare. Nu mă voi opri la descrierea fiecăreia, voi menționa doar câteva trăsături ce pot fi dăunătoare celor din jur satinsfăcând ,,pacientul”.

Adler a subliniat că oamenii care au o inferioritate vădita tind să şi-o compenseze, cautând să-i domine pe ceilalți într-un domeniu sau altul”. Așa ,,pacienți” vor recurge la ,,mască” pentru a-şi crea iluzia că sunt ceea ce ar vrea să fie (câștigându-și stima și prețuirea celor din jur prin lașitate).

Nevoia de demnitate personală, de prețuire şi de apreciere din partea celorlalți, îi determină pe unii oameni să adopte roluri fictive, să recurgă la ,,teatrul” de compensație pentru a-şi crea iluzia că, cel puțin, dorința lor intimă a fost atinsă.

Astfel de persoane devin niște ,,sadiști” psihici pentru a-și satisface nevoia lor bolnavă de a fi ,,superlativi”. Nu mai contează că este ,,lumea” creată de ei, ,,teatrul” excepțional în care joacă un rol atât de credibil.

A trăi pentru alții, prin alții, prin impresia şi atitudinea lor, căci dacă ei te respectă şi te consideră superior, atunci te simți aşa, chiar dacă nu eşti. De aici apare spiritul tiranic, dictatorial aparent invizibil ce face numeroase victime ale ,,pacientului” inconștient de lumea reală. Multe dintre aceste persoane bolnave nu recunosc și nici nu vor face acest lucru, iar anturajul lor se divizează în: cei care ,,prind” foloase fiindcă, din anumite motive concrete, le convine starea insului maladiv și cei care au toate șansele să devină și ei ,,pacienți” în urma interacționării cu posesorul psihicului deviat.