Nu cred nimic și nici n-aspir,
Am lăsat o așchie de gând,
Scriind când intru în delir
Pentru a spune ultimul cuvânt.
Având ,,implantul” revoltatului destin,
Tot anexez subit câte-un lexem
Ce a trecut prin pară și prin chin,
Strigând: ,,Merg înainte! Nu mă tem!
Din tot ce-a fost în viață m-am născut,
Din tot ce-a fost uitat, știut, iubit
S-alunec pe un vers am vrut
Și iată, în final, mi-a reușit!
Fiind eu dulce, amar sau chiar tăios,
Răvășesc din ce în ce mai multe gânduri,
Probabil, am devenit cam dubios,
Căci mă pot găsi și printre rânduri.”
Am lăsat lexemul să se manifeste
Cu dor și patimă, revoltător necaz,
Participând la drame, mici proteste,
La remușcări de conștiință în orice caz.
Să scrii ultim cuvânt e dificil,
Nu știi când spune tot sau a ratat
Un pic a fi direct, ,,voal” ostil
Ori seismul unui suflet cadențat.
Experientia docet 