Scrisoare mamei…

(Am scris această scrisoare mamei fără nici un motiv, cu un an sau doi în urmă… probabil îmi era viața amară…

Scriem scrisori tuturor, de tot felul și în fiecare zi. Simple, de recomandare, de dragoste, note informative și explicative (chiar anii aceștia prea multe am scris), dar rareori sau chiar niciodată nu ne gândim să scriem scrisoare mamei, celei mai importate ființe care merită și lacrimile noastre, și viața.

Oferim inima pe tavă tuturor, celor care o rup bucăți și o aruncă la gunoi, dar nu oferim nici o celulă din ea persoanei care a simțit prima ei bătaie și prima noastră suflare.

Ne decidem greu să scriem câteva rânduri pentru cei doi ochi care vor sorbi cu atâta căldură și durere fiecare literă. Poate că nu ne ajung cuvinte, sau poate că avem prea multe sentimente față de Ea ca să le putem exprima.

Eu scriu acum. Nu e nici un motiv. Nu e nici un jubileu, sau chestii de acest gen ce ne-ar motiva să scriem sau să ținem un discurs pentru îngerul nostru păzitor din această lume. Cel mai mare motiv e că sufletul m-a chemat să fac asta. El mi-a șoptit cu o notă de mustrare să scriu.

            Scumpă mamă, știu că voi reveni de mii de ori pe parcursul umilei mele vieți la aceste rânduri scrise la o margine de toamnă, dar vreu să îți zic cu dor că cel mai bun lucru în viață este viața (da, da, e o tautologie și eu, ca fată de la Litere nu ar trebui să comit așa greșeli drastice). Viața cu care ne înzestrează o persoană unică, un om care nici habar nu avea nouă luni ce va fi mai departe, cum va fi acel copil , ce destin va avea el sau ea și mai ales cum se vor intercala : destinul copilului cu destinul mamei. De fiecare dată când mă gândesc la tine , îmi dau seama cum ai trecut peste frica de a mă naște ( eu fiind la fel fricoasă ca tine), cum ai rezistat greutăților pentru a mă face fericită în lumea aceasta nemiloasă. Mereu îmi sună în cap vocea ta ce îmi aduce alinare , sfaturile tale și obiecțiile nereținute la momentul potrivit, văd aievea ochii tăi verzi și plini de căldură ce îmi topește orice povară și îmi fortifică fiecare bucurie. Nu am încredere în nimeni și în nimic în lumea asta în care totul se vinde și se cumpără, inclusiv și caractere, decizii, destine omenești, însă știu că unica persoană care nu mă va trăda niciodată ești Tu. Am vrut să scriu metaforic, frumos și dulce ca pe timpuri, nu am reușit. Anii m-au schimbat și pe mine. Anii, lumea din jur, societatea. Nu mai pot scrie la fel de naiv și neprihănit ca înainte, vreau, dar nu pot. Posibil înțelepciunea bătrâneții mă va face să revin la această scrisoare și să adaug în ea multe perle filologice și spirituale.

            Doresc să continui cu rânduri în care fericirea mă va face să le scriu cântând. Sper…

Acum nu mai am cuvinte, mi-a secat tot izvorul inspirației de aproape șapte ani ( știi tu de ce aproape șapte). Nu mai pot tinde spre galaxia lexemelor de altădată pentru e reda fructuos starea mea de spirit privind existența ta. Pot spune doar că sufletul meu îți aparține în întregime și nu știu ce aș putea face fără tine, draga mea Mamă.

Încă nu finalizez scrisoarea, promit să revin zi de zi și an de an pentru a scrie din umbra anilor și a vieții trăite tot mai multe cuvine bune pe care le meriți.

Prima zi aici…

Mi-am făcut și eu, în sfârșit un blog, am încercat și aceasta. De fapt, îmi doresc enorm să scriu, să aștern pe paginile albe cât mai multe gânduri. Demult mă gândeam, dar nu aveam curajul, probabil iarăși: mie îmi trebuie ? Va citi cineva din cunoscuți și mă va regăsi, chiar trebuie cineva să îmi vadă sufletul? Așa suntem noi, cei de pe teritoriul postsovietic, trăim doar de gura lumii. Ce va zice lumea? Ce va zice lumea? Nu mă interesează! Am ajuns la o vârstă când nu mă mai gândesc la acest factor regresiv, să se mai gândească și ceilalți: oare ce va zice ea de mine?

Vorbeam cu El într-o zi și îi zic: Of, așa îmi fac griji ce va zice cutare sau cutare, lumea e rea mai și inventează, tu cum ai reacționa dacă cineva ar zice ceva rău de tine pe nedrept, la care el îmi spune: Nu reacționez, nu mă interesează, eu doar știu că ei nu au dreptate! Încerc și eu să fiu așa, un pic mai europeană, să nu mai am treabă cu ideile și părerile altora. Blogul e un început 🙂

Aș dori discuții, despre cărți, despre viață, despre suflet, despre Dumnezeu. Aș dori să mai simt și oameni care pot atinge inima nu numai cu răutate, dar și cu vorbe bune și, cel mai important, cu vorbe înțelepte.